Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

Invidia este în principal tristeţea pentru fericirea aproapelui nostru şi bucuria pentru nefericirea lui. Sfântul Vasile cel Mare spune că fericirea fratelui nostru este "hrana bolii şi adaos de suferinţă pentru cel gelos".

Primul ucenic al diavolului în patima invidiei este Cain. "Primul ucenic al diavolului - invidia şi crima de către acesta au fost învăţate", a ajuns să-l omoare pe fratele lui cel drept, Abel (Sfântul Vasile cel Mare).

Ce este invidia? "Este învăţătura şarpelui, descoperire a demonilor, însămânţare a duşmanului, arvună a iadului, piedica a evlaviei, cale spre gheena, pierderea împărăţiei".(Sfântul Vasile cel Mare)

"Niciodată nu se bucură zavistnicul de sporirea altuia. Vai de cel ce zavistuieşte! Către toţi este amar şi tuturor vrăjmaş; pe toţi îi urăşte şi către toţi se făţărniceşte şi vicleşug face. Astăzi cu unul se împrieteneşte, iar mâine cu altul şi după toţi se schimbă, şi după voia fiecăruia se preface, şi după puţin timp pe toţi îi defaimă." (Sfântul Efrem Sirul – Cuvinte şi învăţături)

"Să nu locuieşti într-un loc unde vezi pe cineva care are gelozie împotriva ta, căci altfel nu te pricopseşti".(Avva Pimen)

[cristiboss56]

O vorbă din bătrâni spune aşa: "Când ai să vezi că cineva vorbeşte de rău pe altcineva nu ţi-l fă prieten, pentru că ăla vorbeşte de rău şi de tine! Iar când ai să vezi că cineva vorbeşte de bine pe cineva cu ăla să vorbeşti pentru că va vorbi bine şi de tine!"

Te vorbeşte de rău cineva care nu-ţi suportă calităţile, care nu suportă realizările, nu-ţi suportă valoarea mică sau mare, câtă este, pentru că noi nu o ştim, Dumnezeu o ştie până la urmă; sau te vorbeşte de rău unul care nu te poate depăşi dar vrea să arunce cu nori! Deşi nu-l plăteşti, el îţi poartă grijă!

O pildă frumoasă din Pateric despre ocară! Oamenii sunt făcuţi să vorbească şi când vremea, timpul şi pământul ne astupă pe toţi îi opreşte şi din vorbă, şi din clevetire şi din răutate.
https://www.youtube.com/watch?v=1pOvUROTGOk&t=5100s

[cristiboss56]

– Ascultă de la mine următorul lucru : Când un copil se joacă și este absorbit de jucării, nu-și mai dă seama dacă tatăl lui este alături și-l mângâie. Dar dacă își va întrerupe puțin joaca, atunci își dă seama. Tot astfel li atunci când avem vreo grijă, nu putem simți dragostea lui Dumnezeu. Dumnezeu dă, dar noi nu simțim. Ia aminte să nu risipești puterile tale prețioase în griji de prisos și în lucruri deșarte, care într-o bună zi se vor face toate praf. Așa te obosești și trupește, și mintea ți-o împrăștii fără rost. Iar după aceea Îi dai lui Dumnezeu oboseala și căscăturile în vremea rugăciunii, la fel ca jertfa pe care a făcut-o Cain, cu neliniște și oftaturi pe care ți le va pricinui aghiuță, ce va fi alături de tine.
Să nu risipim fără rost rodul, miezul puterilor noastre, lăsând după aceea cojile pentru Dumnezeu. Grija trage toată măduva inimii și nu lasă nimic pentru Hristos. Dacă vezi că mintea ta fuge mereu și se duce la treburi etc., trebuie să înțelegi că nu mergi bine și să te neliniștești, căci te-ai îndepărtat de Dumnezeu. Să înțelegi că ești mai aproape de lucruri decât de Dumnezeu, de zidire decât de Ziditor.
De multe ori, o satisfacție lumească înșeală, din păcate, chiar și pe monah atunci când face o lucrare. Omul este zidit să facă binele în mod firesc, pentru că Ziditorul lui este bun. Dar monahul se nevoiește ca să facă din om înger. De aceea, lucrarea lui în cele materiale trebuie să se limiteze doar la cele strict necesare, ca să lucreze în cele duhovnicești. Atunci și bucuria lui, ce se va izvorî din roadele duhovnicești pe care le va da, va fi duhovnicească, iar unul ca acesta se va hrăni și va hrăni cu îmbelșugare.
Cu munca multă și grija multă se uită de Dumnezeu. Părintele Tihon spunea: „Faraon dădea muncă și mâncare multă israeliților, ca să uite de Dumnezeu”. În vremea noastră, diavolul i-a absorbit pe oameni în materie, în răspândire. Muncă multă, mâncare multă, ca să uite de Dumnezeu și astfel să nu poată – sau mai bine zis să nu vrea – să pună în valoare libertatea ce li se dă ca să-și sfințească sufletul. Însă din fericire, de aici iese și ceva bun, fără ca diavolul să vrea: oamenii nu au prilejul să păcătuiească atât cât ar voi.
Cuviosul Paisie Aghioritul, Cu durere și dragoste pentru omul contemporan, Colecția Cuvinte duhovnicești.

[cristiboss56]

„O, creştine, nici un lucru să nu faci, până nu faci semnul Sfintei Cruci, când pleci în călătorie, când începi lucrul, când te duci să înveţi carte, când eşti singur şi când eşti cu mai mulţi; pecetluieşte-ţi cu Sfânta Cruce fruntea ta, trupul tău, pieptul tău, inima ta, buzele tale, ochii tăi, urechile tale şi toate ale tale să fie pecetluite cu semnul biruinţei lui Hristos asupra iadului. Şi nu te vei mai teme atunci de farmece sau descântece sau de vrăji. Că acelea se topesc de puterea Crucii, ca ceara de la faţa focului şi ca praful în faţa vântului“. (Sfântul Chiril al Ierusalimului)

[cristiboss56]

– Ascultă de la mine următorul lucru : Când un copil se joacă și este absorbit de jucării, nu-și mai dă seama dacă tatăl lui este alături și-l mângâie. Dar dacă își va întrerupe puțin joaca, atunci își dă seama. Tot astfel li atunci când avem vreo grijă, nu putem simți dragostea lui Dumnezeu. Dumnezeu dă, dar noi nu simțim. Ia aminte să nu risipești puterile tale prețioase în griji de prisos și în lucruri deșarte, care într-o bună zi se vor face toate praf. Așa te obosești și trupește, și mintea ți-o împrăștii fără rost. Iar după aceea Îi dai lui Dumnezeu oboseala și căscăturile în vremea rugăciunii, la fel ca jertfa pe care a făcut-o Cain, cu neliniște și oftaturi pe care ți le va pricinui aghiuță, ce va fi alături de tine.
Să nu risipim fără rost rodul, miezul puterilor noastre, lăsând după aceea cojile pentru Dumnezeu. Grija trage toată măduva inimii și nu lasă nimic pentru Hristos. Dacă vezi că mintea ta fuge mereu și se duce la treburi etc., trebuie să înțelegi că nu mergi bine și să te neliniștești, căci te-ai îndepărtat de Dumnezeu. Să înțelegi că ești mai aproape de lucruri decât de Dumnezeu, de zidire decât de Ziditor.
De multe ori, o satisfacție lumească înșeală, din păcate, chiar și pe monah atunci când face o lucrare. Omul este zidit să facă binele în mod firesc, pentru că Ziditorul lui este bun. Dar monahul se nevoiește ca să facă din om înger. De aceea, lucrarea lui în cele materiale trebuie să se limiteze doar la cele strict necesare, ca să lucreze în cele duhovnicești. Atunci și bucuria lui, ce se va izvorî din roadele duhovnicești pe care le va da, va fi duhovnicească, iar unul ca acesta se va hrăni și va hrăni cu îmbelșugare.
Cu munca multă și grija multă se uită de Dumnezeu. Părintele Tihon spunea: „Faraon dădea muncă și mâncare multă israeliților, ca să uite de Dumnezeu”. În vremea noastră, diavolul i-a absorbit pe oameni în materie, în răspândire. Muncă multă, mâncare multă, ca să uite de Dumnezeu și astfel să nu poată – sau mai bine zis să nu vrea – să pună în valoare libertatea ce li se dă ca să-și sfințească sufletul. Însă din fericire, de aici iese și ceva bun, fără ca diavolul să vrea: oamenii nu au prilejul să păcătuiească atât cât ar voi.
Cuviosul Paisie Aghioritul, Cu durere și dragoste pentru omul contemporan, Colecția Cuvinte duhovnicești.

[cristiboss56]

Egoismul a atins în zilele noastre cota cultică, pentru că cei mai mulți dintre oameni fac din propria persoană subiect de adorație, aducîndu-și zilnic laude și inchinare prin postări de genul: “nu asculta pe nimeni, fă doar ceea ce crezi tu că este bine, meriți să fii iubit așa cum ești, cine nu te iubește așa cum ești nu te merită” etc. Toate aceste consolări și elogii sînt incantații egoiste cu cel mai dezastruos efect asupra persoanei. Și deși egoistul face totul pentru a se proteja, pentru a fi fericit, rezultatul auto-exaltării sale este depresia, nemulțumirea, neimplinirea, însingurarea, eșecul profesional, falimentul emoțional si tristetea îngâmfată care ii răpește bucuria și sănătatea chiar și in condiții de bogăție și aparenta buna-sporire.

Omul se simte împlinit și fericit doar in condițiile de dăruire reciprocă, doar atunci cind are pentru cine trăi, cind are pentru cine se jertfi, cind apăra pe cel slab, cind hrănește pe cel flamand, cind primește pe cel străin, cind mîngîie pe cel singur. Cel ce își iubește sufletul său este fericit cind își oferă sufletul altora. Abia atunci omul prinde viața, sloboade rădăcini și da rod, cînd sufletul lui se îngroapă in pământul iubirii pentru semeni și bucuria și necazul celorlalți devin și ale lui. Fiți buni și bucurați-vă unii de altii, căci doar așa ne împlinim ca oameni.

Ieromonah Savatie Baștovoi

[cristiboss56]

Durerea ne curăţeşte. Omul este cu adevărat om în durere. În bucurie el se schimbă, devine altcineva. Însă când suferă, devine ceea ce este el cu adevărat. Şi aceasta este, prin excelenţă, calea prin care omul se apropie de Dumnezeu. El îşi dă seama de slăbiciunea sa. De multe ori, când se află în slavă şi bucurie, omul se simte „buricul pământului", sau, dacă vreţi, centrul universului. „Nu mai există nimeni în afară de mine!" În durere şi mâhnire, omul se simte ca o furnică neînsemnată în univers, simte că depinde întru totul de altcineva, şi atunci caută ajutorul lui Dumnezeu şi doreşte ca Acesta să-i fie alături. Aceia dintre noi care am suferit dureri sufleteşti sau trupeşti ştim că niciodată nu ne-am rugat atât de fierbinte, atât de bine şi de îndelung, ca atunci când am fost pe pat de boală sau când ne-a încercat o foarte grea întristare sufletească. Pe câtă vreme atunci când avem totul, uităm de rugăciune, de post şi de multe altele. De aceea îngăduie Dumnezeu durerea.

Părintele Epifanie - Vieţi si cuvinte de învăţătură ale bătrânilor, Editura Sophia