Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

Binecuvântarea lui Dumnezeu se revarsă în lume şi în viaţa omului ca prisos de har şi dar, iar omul poate, paradoxal, să-i răspundă tot printr-o binecuvântare, dar una care se manifestă în evlavie, în mulţumire şi în slăvirea lui Dumnezeu. Darul cuprinde cerul şi pământul: lumea este dar, viaţa omului este tot un dar, la fel sănătatea şi tot ceea ce îl conduce spre mântuire. În lumea noastră, în care darul este purtat adesea numai de interes sau de capricii, suntem provocaţi, în cele ce urmează, de reflecţia părintelui Dumitru Stăniloae să descoperim sensurile adânci şi autentice ale darului.
Potrivit credinţei creştine, lumea a fost creată de Dumnezeu ca un dar pentru oameni. Viaţa este şi ea un dar al lui Dumnezeu. Tot ce mănâncă şi bea omul „de pe urma muncii lui este un dar de la Dumnezeu“ (Eccl. 3,13). Înţelepciunea, ştiinţa, bucuria sunt daruri ale lui Dumnezeu. Chiar dacă lumea ar fi dată omului numai spre cunoaştere, şi tot ar fi un dar al lui Dumnezeu.(…) Lumea este şi un cuvânt sau o cuvântare coerentă a lui Dumnezeu către om, într-o înaintare continuă. Lucrurile sunt darul Cuvântului lui Dumnezeu care luminează viaţa. Dumnezeu ne arată iubirea Sa prin lumea ca dar, pentru ca să se realizeze un dialog progresiv în iubire cu noi. Însă, pentru aceasta trebuie ca şi noi să întoarcem lui Dumnezeu un dar. Dar omul nu are ce să dea lui Dumnezeu de la sine. Dumnezeu se bucură ca omul să renunţe la unele din darurile primite, întorcându-le. Acesta este sacrificiul omului, întrucât putând considera în lăcomia lui că toate cele date lui de Dumnezeu îi sunt necesare, renunţă totuşi la unele dintre ele. Prin aceasta, el arată că recunoaşte că toate le are de la Dumnezeu ca dar şi îi aparţin Lui.
Lumea arată în caracterul ei de dar al lui Dumnezeu că ea nu este ultima şi absoluta realitate. Ea este necesară nu numai întrucât are trebuinţă să-i fie dată, ci şi întrucât are trebuinţă de ea ca să o dăruiască, la rândul lui pentru creşterea lui spirituală. Ea îşi vădeşte prin aceasta din nou caracterul ei educativ pentru om. Şi el nu o pierde total prin actul dăruirii, ci se împodobeşte prin ea şi mai mult prin faptul că o dăruieşte: „Mai fericit este a da decât a lua“. El se îmbogăţeşte astfel cu adevărat nu numai prin darul lui Dumnezeu către el, ci prin dialogul complet al darului, adică prin primirea şi întoarcerea darului.
Paradoxul se explică prin faptul că darul primit şi întors înapoi apropie persoanele în aşa măsură încât obiectul darului devine comun şi devine mijlocul transparent al celei mai depline comunicări între persoane. Şi nu numai comun, ci şi sporit prin viaţa ce şi-o comunică persoanele prin iubirea manifestată în darul ce şi-l fac; persoanele se dăruiesc prin aceasta ele însele, iar prin această dăruire sporesc duhovniceşte.
Actualizarea talanţilor, darul oferit de oameni lui Dumnezeu
Dar lucrurile date nouă de Dumnezeu pot deveni darul nostru către Dumnezeu, prin faptul că suntem liberi în întoarcerea lucrurilor către Dumnezeu. Noi transformăm lucrurile în daruri ale noastre şi prin iubirea ce-o arătăm în felul acesta lui Dumnezeu. Spre aceasta noi le putem transforma şi combina la nesfârşit. Dumnezeu i-a dat lumea omului nu numai ca un dar de o fertilitate continuă, ci şi de o mare bogăţie de alternative posibile de actualizat de către om prin libertate şi muncă. Această actualizare ca talanţi înmulţiţi daţi de Dumnezeu este darul omului către Dumnezeu. (…)
Cel mai mare dar pe care cineva îl poate face lui Dumnezeu este darul vieţii sale înseşi. Desigur, această întoarcere a darului nu înseamnă o dispreţuire a darului primit. În cazul acesta, darul omului întors către Dumnezeu n-ar mai fi dar. Întoarcerea unui dar implică preţuirea lui chiar de către cel care l-a primit. În dăruirea vieţii noastre către Dumnezeu voinţa noastră face un sacrificiu suprem dat fiind că ceea ce voieşte în esenţă natura umană este să se conserve. De fapt, prin aceea că dă, omul face ceva prin care el socoteşte că promovează fiinţa lui. Dialogul darului între Dumnezeu şi om este că fiecare se dăruieşte celuilalt. Omul, chiar dacă are viaţa de la Dumnezeu o poate face dar lui Dumnezeu întrucât, deşi ar putea să o menţină până când i-o ia Dumnezeu, o întoarce lui Dumnezeu prin libertatea sa, printr-o slujire mai înaltă. Cel ce dăruieşte viaţa lui Dumnezeu nu ţine la ea în mod egoist, ci o dă lui Dumnezeu sau o pune în slujba Lui. Pe de o parte, el mărturiseşte prin orice lucru oferit lui Dumnezeu că este darul Lui, că nu-l are de la sine, ci de la Dumnezeu, pe de altă parte, că nu vrea să profite în mod egoist de darul lui Dumnezeu, ţinându-l la sine, ci-şi arată şi el iubirea faţă de Dumnezeu, dându-i măcar ceea ce are putinţa să-i dea, adică o parte din lucrurile primite de la El Însuşi.
Pe lângă aceasta, mai trebuie observat că nimeni nu întoarce lui Dumnezeu lucrurile primite fără să fi adăugat la ele şi munca sa. Strugurii, pâinea, vinul, untdelemnul, date lui Dumnezeu, sunt nu numai darul lui Dumnezeu, ci şi munca omenească imprimată în ele. Munca pune o pecete valorificatoare a sa pe darurile primite, prin aceasta făcându-le daruri omeneşti.(…) În esenţă, prin darul lumii Dumnezeu vrea să se facă cunoscut omului pe Sine Însuşi în iubirea Sa. De aceea şi omul trebuie să se ridice peste darurile primite, la Dumnezeu Însuşi Care le-a dat. Darul ca semn al dragostei unei persoane faţă de alta are în sine imprimată destinaţia de a fi depăşit de cel căruia i s-a dat. Într-un fel, darul e lucrul la care renunţă persoana care l-a dăruit, de dragul persoanei căreia i-l dăruieşte.
Dăruitorul e mai mult decât darul
Când cineva nu înţelege aceasta, darul i se ia adeseori fără voia sa, pentru ca să-şi dea seama că Dăruitorul e mai mult decât darul. Peste lume şi peste viaţa noastră stă astfel aşezată viaţa noastră. Când noi nu mai vedem pe Dumnezeu prin crucea de bunăvoie, depăşind lumea şi viaţa noastră în iubirea de Dumnezeu, Acesta ni se face transparent prin crucea fără voie. În sensul acesta, toate cele ce se află la mijloc între cer şi oameni se cer după cruce. Prin dezlipirea de ele omul dă de Dumnezeu, Care este infinit mai mult decât toate darurile Lui. Crucea prin care el se dezlipeşte de ele şi mormântul uitării de ele, în care dispar, duc pe om la înviere. Şi toate sunt menite să ducă pe om spre înviere adică spre viaţa eternă. Întorcând lui Dumnezeu darul naturii prelucrate prin asceza muncii noastre, prin imprimarea acestei cruci în ele, le sfinţim, le luăm caracterul de izvor uşor de plăceri şi ne sfinţim pe noi înşine.(…) Însă, Dumnezeu ne-a dat lucrurile ca daruri nu numai pentru a ne deprinde în tăria de a le depăşi spre El, ci şi a le depăşi pentru semenii noştri, dăruindu-le lor. Iubirea noastră manifestată prin folosirea lucrurilor ca daruri trebuie să se îndrepte nu numai spre Dumnezeu, ci şi spre semenii noştri, ca să le câştigăm iubirea-comuniunea cu ei. „În dar aţi luat, în dar să daţi!“ (Mt. 8, 10). Propriu-zis când le dăm altora, le dăm lui Dumnezeu. Dumnezeu vrea ca talantul dat de el să fie dat la zarafi, adică la cei ce ştiu să lucreze cu el, ca să fie luat înapoi cu dobândă. Darul făcut de cineva altuia i se întoarce totdeauna cu un folos sporit. Mântuitorul ne recomandă să ne facem prieteni cu bogăţia nedreaptă, care nu e de la noi, ca şi ea să ne ajute să intrăm în bogăţia cea veşnică.
Darurile lui Dumnezeu, menite să sporească comuniunea între oameni
Bunurile lui Dumnezeu oferite ca daruri servesc ca legătură a iubirii între persoane; prin aceasta, ele nu devin paravane despărţitoare între ele. Bunurile ca daruri sunt menite să servească comuniunea interpersonală şi să fie depăşite prin această comuniune. Lucrurile sunt date pentru realizarea unei adânci comuniuni interumane, nu doar pentru practicarea unui dialog singular al fiecăruia cu Dumnezeu, ci şi pentru practicarea unui dialog între ei şi al lor comun cu Dumnezeu, sau a unui dialog între ei în conştiinţa că lucrurile le sunt date de Dumnezeu pentru folosirea lor ca daruri între ei, în numele, din porunca şi din bogăţia Lui, ca semne ale iubirii Lui pentru ca această iubire să se extindă şi între noi. Limitarea lor, pusă deosebit în timpul nostru, arată că dăruirea, sacrificiul, crucea şi conştiinţa insuficienţelor nu sunt numai o condiţie a creşterii spirituale pentru viaţa de veci, ci chiar şi a convieţuirii oamenilor pe pământ.
(Fragmente din Teologia Dogmatică Ortodoxă, pr. prof. Dumitru Stăniloae, vol. I, EIBMBOR, ediţia a III-a, 2003)

[cristiboss56]

CE ESTE BLESTEMUL SI CE EFECTE ARE!-PAISIE AGHIORITUL
M-a întrebat cineva: ,,Ceea ce cântăm în Postul Mare, adică: ,,Adaugă lor rele, Doamne, celor măriți ai pământului” (Is.26, 15), de ce o spune, căci este blestem?”,,Când năvălesc barbarii – i-am spus - și merg și distrug un popor fără vreo pricină, iar poporul se roagă ca să-i ajungă cele rele, adică să li se strice căruțele, iar caii lor să pățească ceva, ca să fie împiedicați, e bine sau rău asta? Aceasta se înțelege: să le vină piedici. Nu înseamnă că sunt blestemați”.
-Părinte, când prinde blestemul?
-Blestemul prinde atunci când există la mijloc nedreptatea.
Dacă, de pildă, o oarecare femeie își bate joc de alta ce este mâhnită sau îi face vreun rău, iar cea mâhnită o blesteamă, s-a terminat, se pierde neamul ei. Adică atunci când fac rău cuiva, și acela mă blesteamă, se prind blestemele lui. Îngăduie Dumnezeu și se prind, precum de pildă îngăduie ca unul să omoare pe altcineva. Când însă nu există nedreptate, atunci blestemul se întoarce la cel rostit.
-Și cum se slobozește cineva de blestem?
-Prin pocăință și spovedanie. Cunosc multe cazuri de oameni care s-au chinuit din pricina blestemelor, deoarece au fost vinovați, dar care, atunci când au înțeles că au fost blestemați, s-au pocăit, s-au spovedit și s-au îndreptat. Dacă cel care a fost vinovat spune: ,,Dumnezeule, am făcut asta și asta, iartă-mă”, și se spovedește cu durere și sinceritate, atunci Dumnezeu îl va ierta. El este Dumnezeu.
-Este pedepsit numai acela care primește blestemul sau și acela ce îl spune?
-Cel ce primește blestemul se chinuiește în viața aceasta.
Iar cel ce a blestemat se chinuiește și în viața aceasta și se va chinui și în cealaltă, pentru că va fi pedepsit de Dumnezeu ca un ucigaș, dacă nu se va pocăi și spovedi.
Pentru că, să zicem, poate cineva să te necăjească, însă tu, cu blestemul ce i-l dai, este ca și cum ai lua pistolul și l-ai omorî. Cu ce drept faci asta? Orice ți-ar fi făcut celălalt, nu ai dreptul să-l omori.
Ca să ajungă să blesteme cineva, înseamnă că are răutate.
Cineva blesteamă atunci când o spune cu patimă, cu înverșunare.
Blestemul când vine de la omul care are dreptate are mare putere; mai ales blestemul văduvei. Îmi aduc aminte de o bătrână care avea un căluț și îl lega la marginea pădurii să pască. Fiindcă era puțin zburdalnic, l-a legat cu o funie mai tare. Odată au mers trei femei în pădure să taie lemne. Una era bogată, una văduvă, iar celaltă orfană și foarte săracă. Au văzut calul ce era legat cu funia și păștea și au zis: ,,Nu luăm funia să legăm lemnele?” Au tăiat-o în trei, și fiecare din ele au luat câte o bucată să își lege sarcina ei. Firește, calul a fugit. Când a venit bătrâna și n-a aflat calul, s-a mâhnit mult. A început să-l caute peste tot; s-a ostenit mult până să-l găsească. În cele din urmă, după ce l-a aflat, a spus supărată: ,,Pe ceea ce a făcut asta s-o ducă cu aceeași funie”.
Într-o zi, fratele femeii bogate făcea glume cu o pușcă, crezând că e goală – era din cele ce le lăsaseră italienii - și a împușcat-o pe soră-sa în gât. Trebuia să o ducă la spital și trebuia funie ca să o lege pe o scară de lemn. În ceasul acela s-a găsit o bucată de funie, aceea furată, dar n-a ajuns. Au adus și cele două vecine ale ei cele două bucăți furate și au legat-o de scară și au dus-o la spital Așa s-a înfăptuit blestemul bătrânei: ,,Să o ducă cu aceeași funie”. În cele din urmă a murit, sărmana; Dumnezeu s-o odihnească.
Vedeți, a prins blestemul la cea bogată, care nu avea nevoie materială. Celelalte își aveau sărăcia lor, avuseseră oarecare îndreptățire.
Cu durere și dragoste pentru omul contemporan- Cuv.Paisie Aghioritul (Editura Schitul Lacu)

[cristiboss56]

Sa stiţi că blestemul părinţilor se prinde foarte uşor. Încă şi supărarea lor. Chiar dacă nu l-ar blestema părinţii pe copil, ci numai s-ar înverşuna împotriva lui, copilul nu va vedea zile senine, ci viaţa lui va fi numai un chin. Se va chinui mult în viaţa aceasta. Fireşte, se va uşura în cealaltă viaţă, pentru că achită aici ceva. Se împlineşte cuvântul pe care-l spune Avva Isaac: „Mănâncă din iad”, adică împuţinează din chinul iadului prin chinurile de aici, din această viaţă. Pentru că şi chinul din viaţa aceasta mănâncă din iad. Adică atunci când lucrează legile duhovniceşti, se micşorează puţin din iad, din chinuri.
Părinţii care dau pe copiii lor „necuratului”, îi făgăduiesc diavolului, iar apoi diavolul are drepturi asupra lor. „Mi l-ai făgăduit”, îţi spune.
În Farasa era o familie. Aceasta avea un copil care plângea, iar tatăl lui îl dădea necuratului. Şi iată ce s-a întâmplat. Odată, când tatăl său l-a trimis pe copil necuratului, a îngăduit Dumnezeu ca să dispară copilul din leagăn. Atunci nenorocita mamă se duce la Hagi-efendi spunându-i:
‒ Hagi-efendi, binecuvântează-mă, mi-au luat diavolii copilul!
S-a dus Hagi-efendi, a citit rugăciuni deasupra leagănului şi s-a întors copilul.
Aceasta, însă, se petrecea mereu. Sărmana mamă spunea:
‒ Hagi-efendi, să am binecuvântarea ta, cât o să se mai întâmple aceasta?
‒ Eu nu obosesc să vin, iar ţie îţi vine greu să vii să mă chemi? Va obosi diavolul şi îl va lăsa.
De atunci nu mai dispărea copilul. După ce s-a făcut mare îi spuneau: „chipul diavolului”. Tulbura tot satul; îi zăpăcea pe toţi. Ce a mai tras şi tatăl meu cu el! Mergea la unul şi-i spunea: „Cutare a spus aşa despre tine”. Mergea apoi la altul şi spunea la fel. După aceea, se certau unul cu altul şi se băteau. Când acei oameni pricepeau aceasta, mergeau la el ca să-l prindă şi să-l pedepsească. Dar acesta îi sucea şi îi făcea ca aceia să-şi ceară iertare de la el. Atât de îndrăcit era! Chipul diavolului! Dumnezeu a iconomisit ca şi ceilalţi să vadă urmările, ca să le vină mintea la cap, să se înfrâneze pe ei înşişi şi să fie foarte atenţi. Acum, cum îl va judeca Dumnezeu pe acesta, este alt subiect. Fireşte că are şi circumstanţe atenuante.
Cea mai mare avere pentru om este binecuvântarea părinţilor. Aşa cum în viaţa monahicească cea mai mare binecuvântare este să primeşti binecuvântarea stareţului tău. De aceea se spune: „Să iei binecuvântarea părinţilor!”
O mamă, îmi aduc aminte, avea patru copii şi se plângea, sărmana.
‒ Voi muri de supărare, îmi spunea. Nu s-a căsătorit nici un copil. Fă rugăciune pentru ei!
Văzând că este o femeie văduvă, cu copii orfani, mi-a fost milă de ei. Fac rugăciune, fac rugăciune, dar nimic. Atunci îmi spun în sinea mea: Se întâmplă ceva aici.
‒ Ni s-au făcut vrăji, spuneau copiii.
‒ Nu sunt vrăji aici; se vede când este din vrăji. Nu cumva v-a blestemat mama voastră?, îi întreb.
‒ Da, Părinte, îmi răspund ei. Când eram mici, fiindcă eram foarte zburdalnici, mama ne spunea mereu de dimineaţa până seara: „Ca lemnele să rămâneţi! Ca lemnele să rămâneţi!”.
‒ Mergeţi şi scuturaţi-o pe mama voastră, le-am spus eu, şi să-i spuneţi să se pocăiască şi să se spovedească, iar de acum înainte să vă dea mereu binecuvântări!
Într-un an şi jumătate s-au căsătorit toţi patru. Aceea, sărmana, era o femeie văduvă şi se pare că era şi fără răbdare, iar copiii, zburdalnici fiind, o scoteau din sărite. De aceea îi blestemase și iată la ce se ajunsese.
(Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovniceşti. Volumul I.Cu durere și dragoste pentru omul contemporan, Editura Evanghelismos, București, 2012, pp. 105-107)

[cristiboss56]

Sfântul Macarie Egipteanul, Alte șapte omilii, Cuvânt despre iubire, 6, în Părinți și Scriitori Bisericești (1992), vol. 34, pp. 325-326
„Cei ce s-au învrednicit să fie fii ai lui Dumnezeu și să aibă pe Hristos strălucind întru ei sunt conduși în diferite chipuri de Duhul și sunt mângâiați de har în adâncul inimii lor. Nici una din plăcerile cunoscute în lume nu poate fi comparată cu (cea provocată de) petrecerea harului în suflet. Această petrecere este asemenea unui prânz împărătesc, la care oamenii se bucură și se veselesc, o veselie de negrăit. Este asemenea bucuriei duhovnicești, trăită de mire și mireasă. (În această stare oamenii) sunt ca niște îngeri fără trup; trupul lor fiind atât de ușor (atât de înduhovnicit), ei socotesc că nici n-au trup.
Uneori, (astfel de oameni) se desfată și sunt ca și îmbătați de băutura minunată, de băutura cea de nedescris a tainelor Duhului; alteori, rugându-se pentru mântuirea oamenilor, îi copleșesc plânsul și tânguirea. Pentru că fiind cuprinși de iubire față de toți oamenii - pentru întreg neamul lui Adam - sunt cuprinși (în mod firesc) și de întristare. Uneori, această iubire este atât de mare, încât, dacă ar fi posibil, ar aduna pe toți oamenii la sânul lor, fără să mai facă deosebirea între cei buni și cei răi. Uneori, atât de mult se disprețuiesc, încât socotesc că nimeni nu urmează după ei și că ei sunt cei mai de pe urmă dintre toți (oamenii). Uneori sunt copleșiți de bucuria cea de nedescris a Duhului; alteori, întocmai cum unul dintre cei puternici, luând panoplia împărătească, iese la luptă și pune în derută pe dușmani, încingându-se cu armele Duhului năvălesc asupra dușmanilor celor nevăzuți și îi calcă în picioare. Uneori, înconjurați de calm, liniște și pace, trăiesc o plăcere minunată; alteori, se împărtășesc de înțelepciunea, de priceperea și de cunoașterea cea mai presus de fire a Duhului. (În sfârșit), alteori sunt asemenea tuturor oamenilor. (Reținem, însă), că toate aceste (stări) pe care nici o limbă nu le poate spune sunt mijlocite de harul lui Hristos.”

[cristiboss56]

CE SUNT SFINTELE TAINE :
Sunt fapte sfinţite, prin care o oarecare parte a lumii materiale se adapă cu harul dumnezeiesc şi, fără să-şi piardă compoziţia, structura sau însuşirile sale, constituie un mijloc sfinţitor pentru om, purtător al energiilor Duhului Sfânt. Şi, ca pildă prin excelență, să cităm Dumnezeiasca Euharistie, unde o simplă bucată de pâine şi puţin vin se transformă în adevăratul Trup şi Sânge al lui Hristos, fără să-şi piardă însuşirile lor fireşti.
Şi cei ce se împărtăşesc văd pâine şi vin, simt gustul pâinii şi al vinului, însă în realitate sunt Trupul și Sângele Domnului nostru. Şi, potrivit cu starea duhovnicească a celor ce se împărtăşesc, el se face hrană pentru suflet, medicament de nemurire, izvor de viață duhovnicească sau foc mistuitor. Lucruri asemănătoare se petrec cu toate Tainele.
(Arhimandrit Epifanie I. Teodoropulos, Crâmpeie de viaţă, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2003, p. 134)

[cristiboss56]

De multe ori realizăm faptul că viața și rugăciunea sunt greu de coordonat și gândim că, trăind o viață dominată de fuga după țeluri iluzorii, această armonizare este greu de împlinit. E un gând total greșit, rezultând dintr-o falsă concepție atât despre viață, cât și despre rugăciune. Noi credem că viața constă în a ne mișca fără încetare, iar rugăciunea constă în a ne retrage undeva, uitând de situația în care ne aflăm, cât și de aproapele nostru. Acest lucru nu este adevărat și reprezintă o defăimare la adresa vieții și a rugăciunii.
Pentru a înțelege ce este rugăciunea, trebuie mai întâi să intrăm într-o relație de solidaritate cu întreaga realitate a omului, cu destinul său și al întregii omeniri, asumând-o în totalitate. Aceasta este lucrarea fundamentală pe care Dumnezeu a desăvârșit-o odată cu Întruparea Sa.
(Mitropolitul Antonie de Suroj, Făcând din viață rugăciune, Editura Sophia, București, 2014, pp. 104-105)

[cristiboss56]

Sfântul Grigorie de Nyssa, Despre desăvârșire, către monahul Olimpiu, în Părinți și Scriitori Bisericești (1998), vol. 30, pp. 455-456
Mântuitorul Iisus Hristos ne-a dat dreptul să ne facem cu toții părtași ai preacinstitului Său nume. Din clipa în care Mântuitorul nostru a făcut aceasta, noi nu mai primim numirea noastră de la nimic altceva din jurul nostru, chiar dacă cineva dintre noi ar fi bogat, chiar dacă ar fi sărac sau s-ar putea cunoaște după vreo îndeletnicire oarecare. El a lăsat toate aceste numiri la o parte și a binevoit ca numirea de seamă a celor ce cred în El să fie una singură, și anume aceea de creștini. Fiindcă bunăvoința aceasta ni s-a adeverit de sus, ar trebui, mai întâi, să înțelegem cât de mare este darul care ni s-a făcut prin aceasta, ca să putem mulțumi după vrednicie lui Dumnezeu, care ne-a dăruit un lucru atât de mare. Apoi, în viața noastră de toate zilele să ne arătăm așa cum cere ceea ce voiește să arate acest nume mare, fiindcă numai în chipul acesta, cunoscând însemnarea adevărată a numelui Hristos, vom putea înțelege măreția darului de care ne-am învrednicit prin aceea că ne numim la fel cu Stăpânul vieții noastre, și numai astfel, atunci când chemăm, în rugăciunile noastre cu numele acesta pe Dumnezeul tuturor vom putea avea din sufletele noastre de mai înainte întruchiparea a ceea ce voim să primim în noi, adică imaginea Aceluia pe care-L înțelegem prin numele acesta și pe care credem că-L rugăm cu evlavie. După ce vom înțelege aceasta, atunci negreșit vom pricepe în chip clar și felul cum trebuie să ne arătăm prin râvna noastră în viață, căci ne vom folosi de numele acesta ca de un adevărat învățător și conducător pe cărările vieții.