Cuvant pentru suflet !

[cristiboss56]

Despre rugăciune
Și pe când se ruga Iisus într-un loc, când a încetat, unul dintre ucenicii Lui I-a zis: Doamne, învață-ne să ne rugăm, cum a învățat și Ioan pe ucenicii Lui[1].
Însemnătatea rugăciunii, ca cel mai elementar mijloc de susținere a ființelor raționale, nu au subliniat-o numai Apostolii când L-au rugat pe Domnul pentru aceasta să-i învețe, ci dintotdeauna a fost cel mai important mijloc de comunicare al omului cu Creatorul lui, Dumnezeu. Poate cineva fără exagerare să spună că rugăciunea era cea dintâi datorie și îndeletnicire a tuturor ființelor raționale, nematerialnice și materialnice, a îngerilor și oamenilor și mai înainte, și după cădere, dar mai ales după cădere. Purtătorii de Dumnezeu părinții noștri, a căror lucrare principală în nevoințele lor ascetice era rugăciunea, în chip felurit definesc și descriu această virtute. Din definițiile lor vom împrumuta și noi câteva, lucru pe care îl considerăm mai de preferat decât să spunem noi ceva de la noi.
Sfântul Ioan al Scării o numește „după calitatea ei, unire a omului cu Dumnezeu; iar după lucrarea ei, o numește susținere a lumii, împăcare cu Dumnezeu, maica lacrimilor și invers, fiica lacrimilor, răscumpărare păcatelor, punte în ispite, zid împotriva necazurilor, zdrobirea războaielor, lucrarea îngerilor...” și continuă astfel cu mulțime de caracteristici și lucrări și însușiri ale acestei atotcuprinzătoare virtuți.
Sfântul Macarie Egipteanul în cuvântul lui despre rugăciune spune următoarele: „capul a toată sârguința și culme a tuturor faptelor bune este stăruința la rugăciune, prin care ne agonisim și celelalte virtuți”. Cuviosul Nil Ascetul, în capitolul al treilea Despre rugăciune, spune: „Rugăciunea este convorbirea minții cu Dumnezeu”.
Nu este nevoie, cred, să adăugăm noi nimic la multele păreri ale Sfinților Părinți cu privire la cât de necesară este rugăciunea, mai ales fiindcă este cunoscută porunca Sfântului Apostol Pavel: rugați-vă neîncetat[2] și vă îndemn deci, înainte de toate, să faceți cereri, rugăciuni, mijlociri, mulțumiri pentru toți oamenii[3].
Și cu privire la Domnul nostru Iisus, cunoaște fiecare cât de mult ne îndeamnă să ne rugăm prin pilda văduvei și a judecătorului nedreptății[4] și a celui ce cere pâine în miezul nopții[5]. Toți cunoaștem, de asemenea, cât de mult insistă să nu pierdem nădejdea în rugăciunile[6] noastre, ci să stăruim cerând, căutând și bătând[7]. Dar Însuși Domnul nostru Se ruga foarte des și iată câteva dintre multele locuri referitoare la aceasta: Și a doua zi, foarte de dimineață, sculându-Se, a ieșit și S-a dus într-un loc pustiu și Se ruga acolo[8] Și în altă parte: Și a petrecut noaptea în rugăciune către Dumnezeu sau Și pe când Se ruga Iisus într-un loc...
(Gheron Iosif Vatopedinul, Cuvinte de mângâiere, Editura Marii Mănăstiri Vatoped, Sfântul Munte, 1998, traducere de Laura Enache, în curs de publicare la Editura Doxologia)
[1] Lc. 11, 1.
[2] I Tes. 5, 17.
[3] I Tim. 2, 1.
[4] Lc. 18, 1
[5] Lc. 11, 5-8.
[6] Lc. 18, 1
[7] Mt. 7, 8 ; Lc. 11, 10.
[8] Mc. 1, 35

[cristiboss56]

Frumusețea nu este niciodată „necesară”, „funcțională” sau „folositoare”. Atunci când, așteptând pe cineva drag, așternem masa și o împodobim cu lumânări și flori, facem toate acestea nu din necesitate, ci din dragoste. Și Biserica este dragoste, așteptare și bucurie. Potrivit tradiției noastre ortodoxe, ea este cerul pe pământ, este bucuria copilăriei redobândite, acea bucurie nestânjenită, necondiționată și dezinteresată, singura în stare să transforme lumea.
În evlavia noastră matură, serioasă, noi cerem definiții și justificări, și ele sunt înrădăcinate în teamă – teama de denaturare, de deviere, de „influențe păgâne” și de câte altele. Atâta vreme cât creștinii vor iubi Împărăția lui Dumnezeu și nu doar vor discuta despre ea, ei o „vor reprezenta” și semnifica în ceva artistic și în frumos.
(Părintele Alexander Schmemann)

[cristiboss56]

In noaptea Învierii, această noapte sfântă, ne bucurăm, facem efortul – fie nu dormim, fie venim şi suntem în biserică, unde cântăm: „Să zicem: Fraţilor! şi celor ce ne urăsc pe noi. Să iertăm toate pentru Înviere...”.
Să ne iertăm unii pe alţii mai întâi, pentru ca să ajungem la iubire, căci Hristos este Iubire. Să nu-L răstignim iarăşi pe Hristos, cum L-au răstignit aceia.
Aceia L-au răstignit o dată, dar noi Îl răstignim de multe ori, cu păcatele noastre... Şi iar ne iartă, şi iar ne iartă, şi iar ne iartă, şi iar ne dă bucuria Învierii Sale...
(Preot Nicolae Tănase)

[cristiboss56]

Când faci, mamă, pomelnic pentru ai matale, la Liturghie, pune şi unul sau doi săraci, sau o văduvă pe care nu are cine o pomeni şi a murit, săraca. Este mare pomană. Asta se cheamă milostenie duhovnicească. Este mai mare decât aceea când îi dai o haină sau o mâncare omului, că-l ajuţi dincolo, în veşnicie.
(Părintele Cleopa Ilie)

[cristiboss56]

Frumusetea este strans legata de vesnicie

Frumusețea este o stare firească a lucrurilor. Cu cît lucrurile sînt mai în armonie și mai aproape de ceea ce trebuie să fie, cu atît ele sînt mai frumoase. Frumusețea este strîns legată de veșnicie: lucrurile trainice ne par mai frumoase, cum ar fi cerul, jocul stelelor, munții sau apele. Nimic din ceea ce este inventat nu poate fi numit frumos. O bucată simplă de lemn, o piatră sau lutul ars întrec în frumusețe orice aliaj făcut de om pentru a-și împodobi viața. Pigmenții naturali pe care îi obțineau artiștii de odinioară din pămînt, din pietre sau din fierberea plantelor sînt frumoși în sine, de aceea orice amestec de culori era armonios, iar preocuparea pentru legile armonice pe care o au școlile moderne de pictură era improprie: armonia se conținea chiar în materialele folosite. Menirea artistului este de a pătrunde frumusețea inițială a materiei cu care lucrează pentru a se întipări pe sine în legea veșnică a frumuseții lăsată de Dumnezeu.
Nu este pe pămînt frumusețe mai răpitoare decît cea a omului. Chipurile frumoase înfloresc, se coc și se ofilesc pentru ca, pînă la urmă, să se pogoare în pămînt și să putrezească. Totuși pentru o clipă, căci atît durează tinerețea raportată la veșnicie, frumusețea cea dintîi copleșește făptura și, oricine are ochi să privească, vede taina veșniciei pe chipurile noastre. Altminteri, nu este cu putință a ne închipui un lucru mai zadarnic decît acela de a crea Cineva o frumusețe atît de mare cum este cea a omului doar pentru o strălucire de cîțiva ani, ca mai apoi să o întoarcă în pămînt.
Această descoperire a frumuseții inițiale o cîntă Biserica în slujba Învierii, vorbind parcă cu cuvintele mortului: “Chipul slavei Tale celei negraite sînt, deși port ranele păcatelor… Cela ce cu mîna dintru neființă m-ai zidit și cu chipul Tău cel dumnezeiesc m-ai cinstit; iar pentru călcarea poruncii iarăși m-ai întors în pămînt, din care am fost luat; la Cel după-asemănare mă ridică, cu frumusețea cea dintîi iarăși împodobindu-mă” (Binecuvîntările Invierii, glasul 5).
Este atîta frumusețe în tot ce există, încît nu ajung zilele omului pentru a se bucura de ea. Pînă și legumele și fructele pe care le mîncăm sînt frumoase sau înfloresc frumos. De aceea, a face lucruri urîte: a picta urît, a scrie urît, a cînta urît este o erezie. Păstrați-vă în frumusețe, ca să fiți mai aproape de Dumnezeu.
Savatie Baștovoi

[cristiboss56]

Omule, nu-ți da pacea ta lăuntrică pentru nimic în lume. Împacă-te cu tine însuți, și atunci se vor împăca și cerurile și pământul cu tine . Vedeți cât de adânci sunt aceste gânduri și de câte ori repetă acest lucru? – dar nici până astăzi n-am putut ajunge la această treaptă.
Putem fi toți buni dacă ne unim cu Izvorul vieții , cu Dumnezeu, din toată inima noastră; atunci El ne va da putere să ne iubim pe noi și pe aproapele nostru . Fără Domnul, nu ne putem iubi nici pe noi. Prin El putem toate, căci El este puterea și viața noastră.
( Starețul Tadei de la Mănăstirea Vitovnița)

[cristiboss56]

Am putea să ne bucurăm de o mare pace, dacă am vrea să nu ne îndeletnicim deloc cu ceea ce zic sau fac alţii şi nici cu ceea ce nu ne priveşte. Cea mai mare şi singura împotrivire este că odată robiţi de patimile şi poftele noastre nu facem nici o sforţare să intrăm în făgaşul desăvârşit al sfinţilor. „Vă las pacea Mea, vă dau vouă pacea Mea, nu cum v-o dă lumea” .
Ce plăcută dulceaţă, ce dragoste atrăgătoare în aceste cuvinte ale lui Iisus Hristos! Sunt două feluri de păci: pacea lui Iisus şi pacea lumii. Pacea lumii cuprinde: grijile, întristările, neliniştile, scârba, remuşcările. Iisus grăieşte:
„Biruieşte-te pe tine însuţi” . Înfrânează-ţi poftele tale, împotriveşte-te dorinţelor, frângeţi patimile şi atunci duhul tău va fi ascultător poruncilor Lui, rămâne-va întru pacea cea nespusă, iar toate trudele vieţii, suferinţele, nedreptăţile, prigoanele, nimic nu va tulbura pacea Lui, care întrece orice înţelegere. Amin .
( Ieromonah Arsenie Boca, Cărarea Împărăţiei , Editura Charisma, Deva, 2006, p. 16)