Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

In strădania noastră de a face loc Domnului în viața noastră până la sfințenie, devenim conștienți că împotrivirea nu vine doar de la noi, de la firea noastră robită de plăcerile păcatului. Descoperim și simțim împotrivirea duhurilor întunericului. În afara acestei strădanii, greu va recunoaște omul că demonii nu sunt „metafore”! Așa aflăm și avem nevoie să fim vigilenți, știind că sunt persoane inteligente, și nu forțe oarbe ale naturii sau „energii negative” venite de niciunde, și că puterea lor stă în gând, în sugestie. Ei sunt autorii multora dintre gândurile pe care le credem ale noastre.
Aici avem nevoie să conștientizăm că prin mintea noastră trec și pot lucra trei feluri de gânduri. Gândurile de la Dumnezeu, care sunt extrem de delicate, creatoare, gânduri de pocăință, de dragoste, de milă... Gânduri de la duhurile întunecate: distructive, de ură, de invidie, de rivalitate, de frică, de poftă... Acestea vin în mintea noastră deodată, ca niște fulgere și sunt însoțite de neliniște.
Și gândurile noastre, gândurile pe care le „naște” mintea noastră. Că mintea noastră nu are în ea gânduri gata făcute, prefabricate, ci le naște în fiecare clipă, în funcție de trăirile noastre, de cererile firii și ale celor din jur. La mine în sat era o vorbă: „Uite ce i-a fătat mintea lu’ ăsta!”. E o vorbă care adeverește acest adevăr teologic despre cum gândim.
(Monahia Siluana Vlad)

[cristiboss56]

Meditație în Sfânta și Marea Vineri: Prohodul Domnului
Arhim. Clement Haralam :
„Ostaşi degeaba mai păziţi mormântul, Căci pe Cel ce este Viaţa, nu-L ţine (acopere) pământul!” (Stihuri la Sinaxarul din Sfânta şi Marea Zi Sâmbătă)
Cele patruzeci de zile ale Postului Mare întrec pe celelalte zile ale anului, iar în perioada Postului Mare, Săptămâna Sfintelor Pătimiri este mai însemnată decât toate celelalte săptămâni. În Săptămâna Mare, mai însemnată este Sfânta şi Marea Sâmbătă. La întâia facere a lumii, Dumnezeu, săvârşind toată lucrarea Sa, în ziua a şasea a creat pe om, făptura cea mai de seamă, iar în ziua a şaptea S-a odihnit de toate lucrările Sale (Facere 2, 2). Dumnezeu a sfinţit şi a binecuvântat acea zi (Facere 2, 3) şi a fost numită Sâmbătă, care se tâlcuieşte odihnă. Tot aşa, şi la (re)facerea lumii spirituale, săvârşind toate în chipul cel mai bun, în ziua a şasea, prin răstignirea Sa pe Cruce, a creat din nou pe omul stricat şi, înnoindu-l iarăşi, S-a odihnit încă o dată, cu odihnă desăvârşită, de toate lucrările Lui, dormind un somn mângâietor, mântuitor şi dătător de viaţă.
Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu a stat cu trupul în mormânt, iar cu sufletul Lui curat şi dumnezeiesc S-a pogorât şi în iad. Sufletul a fost despărţit de trup prin moarte şi L-a dat în mâinile Tatălui. Domnul nostru Iisus Hristos a locuit trupeşte în mormânt şi cu dumnezeirea care era strâns unită cu trupul. A fost împreună cu tâlharul în rai, a fost şi în iad, după cum s-a spus, împreună cu sufletul Lui dumnezeiesc. Într-un chip mai presus de fire, ca Dumnezeu necuprins de timp şi de spaţiu, Cuvântul era împărăţind împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt. El este pretutindeni, pentru că Dumnezeu n-a suferit nimic în mormânt, cum n-a suferit nimic pe cruce. Trupul Domnului nu a suferit o altă stricăciune afară doar de despărţirea de suflet, pe care L-a încredinţat Tatălui. Iar Iosif, coborând de pe cruce sfântul trup al Domnului, L-a înmormântat într-un mormânt nou al său, punând o piatră foarte mare la uşa mormântului. Acest moment al pogorârii şi înmormântării Domnului, Biserica îl prăznuieşte într-un mod cu totul aparte: cu cântări de îngropare şi teologhisire poetică, lacrimi de întristare, dar cu nădejdea Învierii. Prohodul Domnului este una dintre cele mai frumoase creaţii ale credinţei şi evlaviei ortodoxe. Cu lumânări în mâini, adunaţi în jurul Epitafului, clerici şi credincioşi, în cânt de tânguire, preamăresc taina morţii Celui fără de moarte. Taina morţii şi a iubirii Îl coboară pe Hristos în mormânt şi în iad pentru a ridica din moarte şi singurătate omenirea căzută şi pierdută prin păcat. Prin conţinutul său teologic şi poetic, Prohodul Domnului este o preamărire solemnă a iubirii nesfârşite şi negrăite a lui Dumnezeu, Care, pentru noi, oamenii, şi din pricina oamenilor, pătimeşte moarte ca să ne mântuiască din păcat:
„Îngroparea-Ţi laud,
Pătimirilor mă închin;
Şi puterea Îţi măresc, Milostivule,
Prin care de patimi am fost dezlegat” (P. I, 50).
Cel care moare pe cruce şi coboară în mormânt şi la iad nu este un simplu om, ci este Fiul veşnic al lui Dumnezeu, devenit Om, Creatorul şi Împăratul întregului univers:
„Unul din Treime,
Cu trupul, pentru noi,
Defăimată moarte rabdă, binevoind;
Se cutremură şi soare, şi pământ” (P.I, 55).
Hristos a luat asupra Sa păcatele noastre pentru a ne dărui sfinţenia Lui. El a pătimit moarte asemenea nouă pentru ca noi să vieţuim în veşnicie împreună cu El; iubirea Lui smerită este puterea celor căzuţi spre a se ridica din păcat. Această iubire jertfelnică, dătătoare de viaţă este preamărită în cântarea de îngropare a Domnului:
„Sub pământ apui,
Cel ce ai făcut pe om cu mâna,
Ca pe oameni să-i înalţi din căderea lor,
Cu puterea Ta, Atotputernice” (P. II, 9).
Vineri a fost făcut omul, adică în a şasea zi a creaţiei. Vineri a pătimit Hristos, iar în a şaptea zi S-a odihnit Dumnezeu de toate lucrările Sale. Aşadar, Hristos, în Sfânta şi Marea Sâmbătă, stă în mormânt spre a Se odihni de toate lucrările şi pătimirile Sale. Ucenicii Săi cei aleşi, dar tăinuiţi de frică să nu-i afle mai-marii iudeilor, Iosif şi Nicodim, s-au dat pe faţă prin frumosul gest de pregătire pentru îngroparea trupului Domnului. Din cer a venit Cel ce este pretutindeni, Cuvântul. Pe pământ a vieţuit, printre oameni ca un om, dar ca un Dumnezeu făgăduieşte Ucenicilor tronuri de judecată, tâlharului îi promite raiul şi celor ce-L iubesc cu adevărat, prin cuvânt şi faptă, viaţa veşnică:
Doamne,
„Pe pământ ai venit,
Pe Adam să-l mântui.
Şi pe-acesta negăsind, jos Te-ai pogorât;
Pân’ la iad, Stăpânul meu, l-ai căutat” (P. I, 25).
Cu adevărat, Hristos n-a venit să strice, ci să împlinească toate la plinirea vremii, El fiind Făcătorul vremurilor şi plinirea vremii.
Iată iarăşi plinirea vremii:
„În mormânt cu trupul,
În iad cu sufletul ca un Dumnezeu,
În rai cu tâlharul şi pe tron împreună cu Tatăl şi cu Duhul ai fost, Hristoase,
Toate umplându-le, Cel ce eşti necuprins”.
Împărate al slavei, Doamne, slavă Ţie!

[cristiboss56]

Icoana Învierii este plină de simboluri. Reprezentările îl arată pe Iisus făcându-Și drum prin învelișul pământului, călcând în picioare porțile iadului, peste care Se înalță, și ridicându-l pe Adam din osânda neascultării. Coborârea la iad poartă în sine începutul înălțării omului, pentru care moartea fizică devine doar o trecere, o cale de acces spre viața cea nouă, veșnică.
Învierea lui Hristos este punctul central al istoriei mântuirii, fiindcă prin aceasta Mântuitorul restaurează omul și întreaga creație, aducându-i la maxima apropiere de Dumnezeu.
Icoana obișnuită de Paști e cunoscută sub numele de „Anastasis”, termenul grec pentru „Înviere”. Aceasta îl reprezintă pe Hristos biruitor asupra iadului, a morții și luându-l cu El pe Adam.
În secolul al IX-lea și al X-lea, scena Învierii devine din ce în ce mai mult evocată în picturi și alte forme de reprezentare vizuală a Învierii. Începând cu secolul al X-lea, Ioan Botezătorul, regele David și regele Solomon încep să apară în aceste icoane, iar pe parcursul secolelor următoare vor apărea și alte personaje, precum Abel și Samuel.
Variațiile reprezentării iadului sunt, de asemenea, interesante. Porți rupte, lacăte, bare, încuietori și chei sau îngeri care îl păzesc pe diavol sunt tot atâtea simboluri ale răului care sechestrează, oprind accesul la lumină.
Reticențele de a reprezenta prea detaliat sau a pune prea mare accent pe imaginea iadului se simt pentru că partea superioară a icoanei, cu Iisus Care îl salvează pe Adam din rai, trebuie să se afle în centrul atenției.
Pogorârea la iad, semnul puterii lui Hristos
Sfântul Ioan Damaschinul, autorul Canonului Paștilor, scrie că: „Deși Hristos a murit ca un om, iar sufletul Său S-a desprins din preacuratul Său trup, dumnezeirea Lui a rămas nedespărțită de amândouă, adică atât de trup, cât și de suflet”.
Acesta este motivul pentru care Hristos apare în iad nu în postura smerită, de rob, ci de Stăpân al vieții și al morții, Biruitor al iadului, Izbăvitor al celor aflați aici. Și veșmintele lui Hristos sunt diferite de cele purtate cât a viețuit pe pământ. Nuanța de galben-auriu simbolizează lumina slavei Celui Care este Lumina lumii.
Poziția corpului Mântuitorului stând deasupra ușilor sfărâmate ale infernului diferă de la un iconar la altul. În unele lucrări, Hristos este înfățișat cu pas îndrăzneț, vioi, sugerând aproape o grabă de a coborî în tenebre, pentru a-l salva pe Adam. În alte icoane, mai ales cele rusești, Iisus Se apleacă pentru a-l ridica pe părintele omenirii, aflat în genunchi împreună cu Eva.
Icoana rusească este una care inspiră calm, liniște. Hristos este Stăpânul absolut, nu are de cine să se teamă. El privește cu duioșie la fața lui Adam, care imploră iertare. Chipul lui, obosit de atâta așteptare, se luminează la privirea Creatorului său.
Moise și Sfântul Ioan Botezătorul arată celor din iad pe Cel proorocit de ei
Unul dintre exemplele cele mai bune de reprezentare a Învierii sunt icoanele rusești anonime din secolul al XV-lea. Nu există nici o îndoială privind ideea centrală redată în această operă: Iisus a coborât chiar în iad pentru a-l aduce pe Adam la El.
Hristos nu e reprezentat ca o victimă a morții și a răului, ci ca biruitorul Fiu al lui Dumnezeu, înveșmântat în slavă, Care prin moartea Lui a învins moartea lui Adam și i-a eliberat pe cei care au fost ținuți prizonieri în iad.
Icoana transmite ideea că Hristos a venit în salvarea lui Adam: hainele ocru-aurii ale Mântuitorului se desfășoară în spatele Său în timp ce Se apleacă spre Adam; El apucă mâna dreaptă a lui Adam, ale cărui brațe sunt întinse pentru a-L întâmpina pe Răscumpărător.
Prin apariția Sa în iad, Hristos deplasează spațiul teofanic de la nivelul superior la cel inferior. Transfigurarea nu are loc pe un munte, punct de contact cu cerul, nici în partea de sus a icoanei, ci în jos. Ruptura de nivel între cer, pământ și iad este consumată, totul este acum „deschis”.
În spatele lui Hristos e pictată ceea ce se numește o „mandorlă” circulară, care este simbolul prezenței divine inefabile și este folosită și în alte icoane, cum ar fi cea a Schimbării la Față.
Cercul exterior al acestui simbol este albastru, cercul următor mai apropiat de interior are nuanțe albastre-verzui, iar peste cercul din centru, mai întunecat, linii aurii ce strălucesc din dreapta sugerează primele raze de lumină ale Învierii, și chiar spre această parte, Mântuitorul îl trage pe Adam. Întunericul iadului a fost invadat de lumină, iar nuanța de ocru a hainelor lui Adam reprezintă veșmintele slavei, ca o aluzie la noua viață spre care a fost ridicat.
În spatele lui Adam stau regele Solomon și regele David, îmbrăcați în veșminte împărătești, cu coroană pe cap, strămoși și profeți ai Mântuitorului. Ei Îl recunosc pe Hristos, arătând tuturor pe Cel despre Care profețiseră și a Cărui venire o vestiseră.
În spatele lui Solomon îl putem vedea pe Sfântul Ioan Botezătorul. Acesta este Înaintemergătorul care a pregătit calea Domnului, L-a precedat cu o moarte de martir și a intrat înaintea Sa în iad, în același fel în care botezul său cu apă l-a precedat pe cel cu Duh Sfânt al lui Iisus.
Paștile lui Hristos, exodul din moarte spre viață
În dreapta, Eva îngenunchează cu mâinile ridicate în semn de rugăciune și se uită atent spre Hristos; este îmbrăcată cu veșminte de un roșu aprins și pare să împărtășească împreună cu Adam libertatea pe care Iisus a adus-o lumii din iad.
Eva este reprezentată într-un stil care aduce aminte prin postură și îmbrăcăminte de Maica Domnului; de altfel, se cuvenea ca „maica omenirii” să evoce figura celei care e mama Dumnezeului Întrupat, a noii omeniri care ia viață prin Hristos.
În spatele Evei este reprezentat Moise, cu Tablele Legii; ieșirea din Egipt și promisiunea lui Dumnezeu asociate cu acest personaj biblic și-au găsit împlinirea în acest nou exod din iad și moarte.
În spatele lui Moise pot fi observate alte personaje cunoscute din Biblie, care așteaptă eliberarea din iad. Prezența profeților pare să vină de la sine. Ei au fost cei dintâi care au așteptat și vestit Învierea. Moise este reprezentantul primului Legământ și martor al primului Paști.
La picioarele lui Hristos, porțile iadului au fost rupte, iar personificarea răului apare în întunericul adâncului. Nuanțele închise folosite pentru pictarea iadului aduc aminte de peștera din icoanele Nașterii Domnului, a Învierii lui Lazăr și a Răstignirii.
În partea superioară a icoanei, cele două vârfuri de piatră arată că „pământul s-a cutremurat și pietrele s-au despicat” (Matei 27, 51) în momentul morții lui Hristos. Pe de altă parte, stâncile simbolizează cosmosul întreg și reflectă lumina ieșită din adâncurile pământului. Lumea văzută și nevăzută participă la Învierea Domnului.
Despicarea pietrelor din icoana Învierii pare să amintească de despărțirea apelor Mării Roșii din Vechiul Testament, când poporul lui Israel a plecat din sclavia Egiptului spre libertatea pământului făgăduinței.
Prin fiecare dintre aceste două evenimente biblice, Dumnezeu pregătește o cale de trecere spre libertate pentru poporul său. Trecerea (Paștile) Mării Roșii reprezintă sfârșitul tiraniei lui Faraon, așa cum Sfânta Înviere a lui Hristos marchează omorârea morții, a păcatului și dobândirea vieții celei noi.
(Articol preluat din Ziarul Lumina, semnat de Augustin Păunoiu)

[cristiboss56]

Intelege bine un lucru: viaţa creştină este un război duhovnicesc purtat până la moarte. Vrăjmaşul viclean ne pune dinainte capcane bine-meşteşugite şi aruncă în noi nenumărate săgeţi ucigaşe pentru suflet.
Asupra multor oameni lumeşti aruncă momeala atracţiilor lumii şi a iubirii de cele materiale, prin mândria bogăţiei, a ostentaţiei, a dorinţelor trupeşti şi a plăcerilor.
În inimile celor pentru care toate acestea nu sunt ispititoare, diavolul seamănă alte forme de mândrie, mai „elevate”. Naşte în noi mulţumirea de sine, autoîndreptăţirea şi autosuficienţa, pe care ne este aproape imposibil să le conştientizăm. Şi după ce ne întunecă mintea, înfăşurându-ne în ceaţa acestei mândrii discrete, ne duce, ca pe nişte sclavi orbi, departe de Dumnezeu. Iar noi nu bănuim nimic!
Nu uita nici următorul lucru: pentru păcătosul de rând nu este foarte greu să ajungă să-şi urască murdăria sufletească, să se lepede de ea şi să înceapă să meargă pe drumul lui Dumnezeu. Însă pentru păcătosul caracterizat de autosuficienţă, este foarte greu să lase fie şi o rază de iubire sfântă să treacă prin tunica de piele a fariseismului său…
Gândul smerit este singura armă care respinge toate atacurile, dar este foarte greu de dobândit. Pe de altă parte, modul său de folosire este de multe ori prost interpretat, mai ales de cei care duc o viaţă dedicată exteriorului, adică lumii.
(Sfântul Macarie de la Optina, Poveţe duhovniceşti, Editura Egumeniţa, pp. 102-103)

[cristiboss56]

Frumoasă este vederea, meditaţia, plăcută la vedere este şi fapta, prima pentru că ne înalţă de la cele pământeşti, ne conduce în Sfânta Sfintelor şi readuce mintea la starea naturală de la început şi a doua, pentru că Îl primeşte pe Hristos, Îl slujeşte şi-I arată iubirea prin fapte.
Orice virtute este şi o cale care duce la mântuire, într-unul din locurile veşnice şi fericite. Pentru că aşa cum există multe moduri de viaţă, la fel există şi multe locuri lângă Dumnezeu, care se deosebesc şi se împart după vrednicia fiecăruia. Şi omul lucrează o virtute, un altul pe alta, celălalt multe împreună sau pe toate, desigur, dacă aceasta este cu putinţă. Este de ajuns doar ca cineva să înainteze şi să urmărească lucrul cel mai înalt, urmându-L pas cu pas pe Cel care-l îndrumă bine şi-l îndreaptă, şi-l duce pe calea şi spre uşa cea strâmtă, la fericirea cerească negrăită. (Sfântul Grigorie Teologul)

[cristiboss56]

Epistola către Diognet, Capitolul IX, 2, în Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 1, pp. 416-417
„Ce covârșitoare este iubirea de oameni și dragostea lui Dumnezeu! Nu ne-a urât, nici nu ne-a îndepărtat și nici n-a ținut minte răul, ci ne-a răbdat îndelung, ne-a suportat. Miluindu-ne, a luat asupra Sa păcatele noastre (Isaia 53, 4-11). El și-a dat pe Fiul Său răscumpărare pentru noi (Matei 20, 28; Marcu 10, 45; Ioan 3, 16; Romani 8, 32; I Timotei 2, 6), pe Cel Sfânt pentru cei nelegiuiți, pe Cel fără de răutate pentru cei răi, pe Cel drept pentru cei nedrepți (I Petru 3, 18), pe Cel nestricăcios pentru cei stricăcioși, pe Cel nemuritor pentru cei muritori. (...) Dumnezeu a iubit pe oameni (Ioan 3, 16); pentru ei a creat lumea, lor le-a supus toate cele de pe pământ (Facerea 1, 26-30), lor le-a dat grai, lor le-a dat minte, numai lor le-a îngăduit să privească sus spre cer; pe ei i-a plăsmuit după chipul Său (Facerea 1, 26), la el a trimis pe Fiul Lui Cel Unul-Născut (Ioan 3, 16), lor le-a făgăduit Împărăția cerurilor și o va da celor ce-L vor iubi pe El.”
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, omilia XXXIV, VI, în Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 22, p. 14
„Ce dragoste vrednică vom putea, deci, arăta noi Celui Ce ne-a iubit atâta de mult? Chiar dacă ne-am da sufletul pentru legile Lui și pentru păzirea poruncilor date de El, nici așa nu vom putea ajunge la măsura dragostei pe care ne-a arătat-o El nouă! El, Dumnezeu fiind, a primit să moară pentru oameni; El, Stăpân fiind, a primit să moară pentru robi; și nu pentru niște simpli robi, ci pentru niște robi nerecunoscători, care-I purtau neîmpăcată vrăjmășie; El, luând-o înainte, ne-a făcut atâtea binefaceri nouă, unor oameni nevrednici, unor oameni căzuți în mii și mii de păcate; iar noi, chiar dacă am face tot ce putem, nu facem mare lucru când ne străduim să-I răsplătim pentru binefaceri așa de mari. Toate faptele noastre bune, dacă le facem, sunt o răsplată și o datorie; iar tot ce face El pentru noi este har, binefacere, dar măreț.”

[cristiboss56]

Anevoie lucru este să fii liniștit. În împrăștiere nu poate fi rugăciune curată. Noi suntem mereu neliniștiți; din toate părțile, neîntrerupt (ne copleșesc ispite). Gândurile tale sunt împovărate pentru că ai primit gândurile semenilor tăi. Roagă-te, dar, lui Dumnezeu să te despovăreze: „Doamne, ia de la mine povara asta!”.
Acestea sunt gândurile lor, este urzeala lor – iar tu, omule, ai avut cu totul alt gând. Ei, însă, au avut un altul, astfel încât s’au năpustit asupra ta (cu gândurile), și te-au prins de îndată în planul
lor de atac – și suferi, vezi. Dar dacă ai rupe legătura cu această năvală a lor, ai avea pace. Atunci ar putea vorbi și s’ar putea năpusti asupra ta – și tu vei rămâne liniștit. După aceea, se vor dezumfla ca o bășică. La început, se vor umfla precum un mare balon, iar apoi, când nici un gând (rău) nu va veni de la tine, când vei răspândi numai gânduri liniștite, pline de dragoste – atâta timp cât împărtășești numai bine, se vor dezumfla și nu vor mai avea putere, și nu te vor mai lovi, nu vor mai fi primejdie pentru tine.
Dar dacă le întorci cu aceeași măsură, atunci să te ții, ăsta-i război! Și tu ești la fel ca ei, te lupți cu aceleași arme împotriva aproapelui, așa cum luptă și ei împotriva ta, așa-i? Le întorci cu aceeași măsură – este un război (al gândurilor). Toți cei care sunt în război nu au pace, nici liniște. Pe câmpul de luptă nu există pace, cauți doar să vezi de unde se va ivi vrăjmașul ca să te ucidă; trebuie să fii neîncetat cu luare-aminte, să privești neîncetat ca să poți vedea de unde
vine neprietenul…
Se zice că trebuie să păstrăm cu orice preț pacea lăuntrică și să avem întotdeauna duh plin de bucurie. Întotdeauna. Cu orice preț să fim pururea bucuroși, pururea voioși. Dar, iată, și Sfântul Ioan din Kronștadt spune: Noi suntem precum vremea, vin furtuni, vânturi, fulgere, iar apoi strălucește soarele, și ne este bine. Așa și noi. Apoi iarăși vine furtuna, și iarăși soarele, și tot așa. Și mai spune: Pentru că avem și trup, noi și trupul acesta materialnic suntem înrâuriți de condițiile atmosferice.
Când condițiile sunt bune și când presiunea atmosferică nu este mare, atunci este vreme bună, iar noi suntem veseli și bine dispuși. Iar când vremea este mohorâtă, și noi suntem abătuți.
Așa este! De aceea, trebuie să ne păstrăm cumpătarea (duhovnicescă). Chiar și atunci când este vreme mohorâtă să fim liniștiți cu duhul. Omul trebuie să se ostenească să fie întotdeauna, cu orice preț, într-o stare sufletească bună, să fie neîncetat cu duhul plin de bucurie, pentru că duhurile din văzduhuri vor să fim necontenit triști…
Sursa: Starețul Tadei, Cum îți sunt gândurile așa îți este viața, selecție p.183-186