Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

In fiecare seară trebuie să ne cercetăm cum am petrecut ziua şi în fiecare dimineaţă iarăşi să ne întrebăm, cum am petrecut noaptea. Şi aceasta trebuie să facem nu numai uneori, dar întotdeauna, în orice loc trebuie să ne dăm seama despre orice lucru şi să ne gîndim la virtuţi şi patimi, să ne gândim la ce etapă a vieţii ne aflăm – la începutul, la mijlocul ori la sfârşitul ei. Merităm noi, oare, plată pentru faptele săvârşite, ori numai muncim, dar plată nu avem? Când păcătuim cu ceva, atunci să completăm neajunsurile virtuţii prin lacrimi şi plânset.
Noi nu ne desăvârşim şi suntem săraci în har din cauză că nu ştim în ce constă începutul, mijlocul şi desăvârșirea virtuţilor, din ce motive secătuieşte virtutea, că la orice virtute se adaugă viciul trufiei, care lucrează împotriva ei. Fără a şti aceasta, noi ne trudim în zadar.
Deşi virtuţile sunt numite sufleteşti, prin ele suferă şi se întăreşte şi trupul. Patimile, însă, sunt de altă natură: unele se numesc sufleteşti, fiindcă cu ele se desfată şi pe ele le iubeşte doar sufletul în afară de trup; altele se numesc trupeşti, pentru că în ele se dezmiardă şi se îngraşă trupul. Cu alte cuvinte, atât în primele, cât şi în cele din urmă, sufletul şi trupul nu se simt unul pe altul.
(Sfântul Cuvios Paisie Velicikovski de la Neamţ )

[cristiboss56]

Pazeste-ti mintea in ceasul rugaciunii !
Un aspect foarte sensibil și subțire al rugăciunii minții, al acestei nevoințe a minții, care pe toți ne încurcă și ne îngreunează în timpul rugăciunii în sine, este concentrarea minții în ceasul în care ne facem canonul de rugăciune. Părintele ieromonah Efrem de la Xiropotamu, ascet încercat într-ale rugăciunii, a spus o vorbă înțeleaptă: trebuie să ne îngrijim de propria noastră minte, să nu o lăsăm să vagabondeze. Iar lucrul acesta este foarte serios și foarte important. Căci atunci când ne facem canonul și facem rugăciunea minții cu metanierul în mână și suntem sorbiți de rugăciune, dintr-odată mintea începe să alerge, să se împrăștie, să se ducă în-colo și-ncoace. Precum a spus și Părintele Efrem, mintea vagabondează în ceasul acela. Aceasta este o observație plină de înțelepciune. Cel mai important este cum putem să ne păzim mintea, să o închidem în cămara ei, în chilie, astfel încât închisă întru sine să nu mai plece. Este lucru sensibil și greu de realizat, deoarece este vorba de minte. Poate să vrea omul, dar starea minții este o stare pe care omul nu prea poate să o controleze, să spună: iau lucrul acesta și-l închid în cameră; nu se poate. Mintea este minte, este numită inteligibilă, adică nu are nimic material, este duh nu este lucru. Înseamnă că este nevoie de o pre-lucrare și firește, o lucrare sistematică, ascetică, pentru a putea fi închisă și dedicată lucrării rugăciunii. Cum spune un părinte: mintea ta să fie înlăuntrul rugăciunii. Să nu se împrăștie mintea, ci colo, în „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă!” acolo, neîncetat, și așa să comunici cu Hristos și să spui: să mă miluiască! Greutatea vine din faptul că mintea se împrăștie.
Prin ce metode am putea să adunăm mintea întru sine? Nu trebuie să vagabondezi în ceasul rugăciunii. Să înduri orice fără să cârtești. Sentimentul păcătoșeniei, simțământul, în primul rând, al atotprezenței lui Hristos, acestea îmtreună nasc o frică curată, divină, nu negativă, ceva ce te încremenește, iar mintea o lipește de numele pomenit. Acolo este reușita noastră, toată arta acestei situații. Această frică divină curată adună, fiindcă mintea a devenit deja o mie de bucăți. Câte gânduri avem, atâtea patimi avem. Să ne imaginăm ce gândim timp de 24 de ore. E, dacă le aranjăm după niște criterii serioase și facem o ierarhizare, vom vedea de câți demoni am fost războiți și câte cugete străine am avut și câte compromisuri duhovnicești am făcut în numai 24 de ore. De aceea și sfinții părinți insistă să cultivăm această rugăciune a minții și să cheltuim cât de mult timp este cu putință pentru pomenirea binecuvântatului și preadoritului nume al lui Hristos.
Efrem Ieromonahul, Schitul Vatopedin

[cristiboss56]

În SCARA,Sf.IOAN SCARARUL
scrie că rugăciunea pentru cel care se roagă, este de patru feluri: rugăciune întinată, rugăciune furată, rugăciune pierdută

Rugăciune întinată, rugăciune spurcată au toți aceia care în mintea lor poartă răutățile și spurcăciunile pe care le-au văzut cândva și apar la vremea rugăciunii.
Este apoi o rugăciune furată pe care ți-o ia parcă cineva. Citești rugăciuni și vezi că nu-ți stă parcă mintea la ele, ca și când ți-ar fura cineva gândurile cele bune, deși le ai, pornești cu ele.

Există apoi rugăciunea pierdută, o rugăciune la care nu mai ai alint. Dar sunt și oameni care au o rugăciune curată, pentru că au și viață curată. Cine are viață curată are și rugăciune curată. Cine are viață întinată are și rugăciune întinată. Cine are nepăsare, ajunge la întreruperi din rugăciune, la devieri de rugăciune.

„Gânduri care duc spre lumină”, Arhimandrit Teofil Părăian

[cristiboss56]

Părintele Calistrat :
Despre războiul duhovnicesc
Crestinul este un luptător duhovnicesc în fiecare clipă a vietii sale cu trupul, cu lumea păcătoasă si cu diavolii.
Sfântul Prooroc David ne spune: "Călcatu-m-au vrajmasii mei toată ziua, că multi sunt cei ce se luptă cu mine din înăltime" (Ps. 55,2).
Noi ne aflăm în stare de război cu diavolii si trebuie să cunoastem foarte bine pe vrăjmasii nostri, să cercetăm cu întelepciune scopurile si planurile lor. Dar pentru a afla cât mai multe despre acesti vrăjmasi ai nostri, trebuie să apelăm la Sfânta Scriptură si la învătăturile Sfintilor Părinti ai Bisericii Ortodoxe.
Diavolii sunt supusi satanei, iar oamenii care se asează voluntar sub sfera lor de influentă se numesc fii ai diavolilor (1 Ioan 3,8). Dumnezeu pune la încercare virtutile oamenilor prin diavoli, cărora le dă voie limitată ca să-i ispitească (Iov 1,12; Zah. 3,1). Oamenii au fost ispititi si înselati de diavoli, chiar din Rai (Gen. 3,1).
După întruparea si învierea Domnului nostru Iisus Hristos, Satana a fost dezbrăcat de putere (Ioan 2,13), dar el continuă să ispitească pe oameni (Ioan 5,15). Un om poate fi luptat de unul sau mai multi diavoli (Marcu 5,9). De la dumnezeescul Botez, crestinul primeste un înger păzitor, care îl ajută prin gânduri si har să facă faptele cele bune. In acelasi timp un diavol îl ispiteste spre păcate si astfel îi încearcă virtutea (1 Petru 1,6-7; Iov 7,18; Iacob 1,2).
Monahii si monahiile primesc la Sfânta Taină a Călugăriei, darul Duhului Sfânt si sapte îngeri care îl vor ajuta să se mântuiască. Iar satana trimite sapte diavoli (duhul mândriei, duhul slavei desarte, duhul mâniei, duhul lăcomiei pântecelui, duhul trândăviei, duhul desfrânării si duhul mâhnirii) ca să-i ispitească. Dacă însă din trândăvie si din mândrie monahul va cădea în păcate de moarte, darul lui Dumnezeu si cei sapte îngeri se vor îndepărta de la el, iar cele sapte duhuri necurate vor pune stăpânire pe inima lui (Matei 12,45). Deci mintea omenească se află la mijloc, între înger si diavol.
Sfintele Puteri îngeresti ne îndeamnă spre faptele cele mântuitoare, iar puterile noastre naturale, hotărârea cea bună si Harul lui Dumnezeu ne ajută. La rândul lor, atacurile diavolilor sunt ajutate de patimi si de hotărârea cea rea. Asadar, mintea noastră este lesne alunecătoare si usor se pogoară către cele veselitoare ale lumii acesteia, uitând bunătătile cele vesnice. Pentru păzirea de ispitirile simturilor, când se adună gânduri desarte si întunecate asupra mintii noastre, să ne rugăm, să mergem la Biserică, să ne spovedim, să vorbim si să cerem binecuvântarea părintilor celor duhovnicesti.
Urâtorul de bine, diavolul, amestecă lucrurile, adică binele cu răul ((Facerea 3,4-5), ca să nu poată face mintea noastră păcătoasă deosebirea între bine si rău (Sfântul Efrem Sirul, Proloage, p. 298). Sfântul Petre Damaschinul ne spune: "Toate le-a făcut Dumnezeu spre folosul sufletului nostru. Ingerii care ne păzesc si ne învată, iar diavolii ne ispitesc spre a ne smeri si a alerga la Dumnezeu. Prin frica de ispitele duhurilor necurate ne izbăvim de înăltarea mintii si de nepăsare. Ingerii, fiind slujitorii dragostei dumnezeiesti si ai păcii, se bucură de pocăinta si îndreptarea noastră si de sporirea în virtute. De aceea se străduiesc să ne umple de vederi duhovnicesti si ne ajută la tot lucrul mântuitor. Diavolii, dimpotrivă, fiind pricinuitorii răutătilor, se bucură de scăderea noastră în virtute si se străduiesc să abată sufletele noastre spre năluciri urâte".
Crestinul ortodox poate fi luptat de diavoli astfel:
I. Prin patimile trupului său:
a) Patimi care se nasc din puterea poftitoare a sufletului omenesc: desfrânarea, lenea, lăcomia pântecelui, iubirea de bani;
b) Patimi care se nasc din puterea mânioasă a sufletului: mânie, ură, zavistie, invidie, pizmă, răzbunare;
c) Patimi care se nasc din puterea ratională a sufletului: mândrie, slavă desartă, erezie, deznădejde, sinucidere.
II. Prin intermediul oamenilor păcătosi:
a) Prin poftele si păcatele oamenilor;
b) Prin oamenii păcătosi care se află sub lucrare diavolească.
III. Direct de diavoli.
Crestinul care se roagă cu smerenie si cu credintă si apelează la Sfintele Taine ale Bisericii Ortodoxe este ajutat de darul lui Dumnezeu si de Ingerul Păzitor ca să lupte împotriva diavolilor. Duhovnicul poate alunga diavolii care luptă pe crestini potrivit cu cresterea sa duhovnicească, astfel:
a) Direct cu Darul Duhului Sfânt;
b) Duhovnicul prin binecuvântare dă puterea lui Dumnezeu celui ispitit de diavoli, ca să lupte si să biruiască si astfel să se încununeze.
Diavolii atunci ne luptă mai tare când postim, când ne rugăm, când ne smerim mai mult. Pentru a iesi biruitori în aceste lupte cu diavolii, trebuie să mergem pe calea de mijloc (împărătească), sub binecuvântarea unui duhovnic iscusit, să postim, să priveghem si să ne rugăm după puterea si darurile pe care avem de la Dumnezeu. Cei care se nevoiesc peste putere sunt biruiti de diavoli si cad în păcate mari: mândrie, slavă desartă, mânie, ură, neascultare, sodomie, zavistie. Cei care din lenevie nu îndeplinesc poruncile dumnezeiesti, cad în păcate: lene, desfrânare, iubirea pântecelui, iubirea de arginti...

[cristiboss56]

Când aproapele ni se plânge din pricina neputinţelor sale, luăm parte la ele – dar dacă nu ştim să ne liniştim (iar aceasta înseamnă să-i încredinţăm Domnului neputinţele şi slăbiciunile noastre şi ale aproapelui nostru), atunci preluăm această mare povară şi sistemul nostru nervos nu mai poate răbda, nu ne mai putem suporta nici pe noi, nici pe semenii noştri. Atunci, în chip firesc, şi în societate, şi la locul de muncă, şi în familie – pretutindeni – viaţa devine chinuitoare. Nervii sunt încordaţi peste măsură, iar noi nu suntem deprinşi să ne liniştim (sufleteşte).
Aceasta înseamnă că trebuie să ne odihnim cugetul. Când gândurile noastre se liniştesc, şi trupul se odihneşte.
Trebuie să ne predăm Domnului, să-I încredinţăm toate ale noastre, căci El este prezent pretutindeni. Domnul vrea de la noi să fim liniştiţi şi în pace, fără vreun gând. Aşadar, inima să fie în liniştire. Sfinţii Părinţi spun: „Să ne adunăm mintea în inimă”. Şi acolo mintea să se odihnească, dar fără gânduri, fără imagini; atunci să îi dăm, spun Părinţii, lucrare – căci mintea se află neîncetat în mişcare şi caută lucrare –, să îi dăm atunci rugăciunea Numelui Mântuitorului, a Numelui lui Iisus. Să îi dăm minţii să-L cheme pe Domnul în ajutor, căci El este aici, şi să fie neîncetat în părtăşie cu Dânsul.
(Stareţul Tadei de la Mănăstirea Vitovniţa)

[cristiboss56]

Să nu cerem din mândrie roade duhovniceşti înainte de vremea lor. Pentru că nu este firesc să cerem în mijlocul iernii roadele verii, nici la timpul semănatului, roadele secerişului. Unul este timpul în care vom semăna ostenelile, şi altul timpul în care vom secera darurile harului. Altfel, va veni vremea recoltei, şi nu vom avea ce să adunăm.
Demonii se îndepărtează uneori de suflet, pentru ca să ne facă nepăsători, ca după aceea să ne atace brusc şi să stăpânească peste noi. De asemenea, se îndepărtează când sufletul se obişnuieşte atât de mult cu păcatul, încât devine propriul său vrăjmaş.[…]
În trei feluri putem să războim gândurile rele: cu rugăciunea, cu împotrivirea (aducând gânduri potrivnice) şi cu dispreţul.
Orice efort al nostru, când nu este însoţit de smerenie, se arată străin de voinţa dumnezeiască. Acesta să fie criteriul pentru toate faptele noastre şi pentru întreaga noastră viaţă!
Aşa cum văzduhul care s-a curăţit de nori este luminat de soare, la fel şi sufletul care s-a curăţit de păcate este luminat de lumina dumnezeiască. (Sfântul Ioan Sinaitul Scărarul)

[cristiboss56]

În perioada premergătoare marilor sărbători apar în presă numeroase articole care prezintă diferite tradiţii şi superstiţii neconforme cu Ortodoxia. Intitulate de regulă „Ce nu trebuie să faci de …”, acest tip de articole evidenţiază anumite practici care nu au nicio legătură cu spiritualitatea şi principiile credinţei ortodoxe. De asemenea, accentul cade mai mult înspre latura negativă şi nu se are în vedere care este atitudinea corectă a creştinului cu prilejul acestor mari sărbători.
În acest sens, am selectat câteva superstiţii legate de sărbătoarea Intrării Domnului în Ierusalim şi l-am rugat pe părintele Răzvan Ionescu, un binecunoscut vlogger ortodox din cadrul Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale şi Meridionale, să ne vorbească despre aceste practici.
Se spune că persoanele care îşi uită morţii în ziua de Florii, adică nu le îngrijesc mormintele şi nu aprind o lumânare lângă o ramură de salcie, nu vor avea parte de sprijin la bătrâneţe.
Pr. Răzvan Ionescu: Sărbătoarea Floriilor este cea a intrării Domnului în Ierusalim, împlinind profeţia venirii în lume a Celui așteptat ca chip/icoană a(l) blândeţii părintești dumnezeiești. Intră călare nu precum un biruitor omenesc, pe cal de luptă, impunător prin forță, ci ca om smerit venind în mijlocul celor prea iubiţi ai lui, pe mânzul asinei. Nu vor striga pietrele, ci vocile bucuroase ale copiilor, întâmpinându-L cu ramuri pe drumul ce avea să Îl poarte spre Pătimire. De aici și noi, generaţie după generaţie, întâmpinăm liturgic pe Domnul cu ramuri, actualizând primirea ce I s-a făcut odată. Îl primim cât putem fi noi de copii, în această duminică și în toată viața noastră.
Personal nu Îl pot percepe pe Domnul așteptând la cotitura destinului nostru ca să ne sancţioneze că nu am făcut cutare gest mecanic de slujire. Nu e în Duhul Lui. Nu avem deci obligativităţi fără de care ne paște destinul rău. Domnul e bun. E minunat să aprindem o lumânare pentru cel adormit, dar nu din frică de pedeapsă în duminica de Florii, ci oricând putem. Pentru că singurul dar primit e cel cu bunăvoire.
Oamenii zgârciţi, care nu dau de pomană celor necăjiţi, se vor umple de bube şi pistrui.
R.I.: E nostim să faci din Domnul un Pedepsitor distribuitor de pistrui și bube. Nu e Domnul Hristos Acesta, ci rodul fanteziei neteologice a unora sau altora.
Chiar daca este post, în Duminca Floriilor este dezlegare la peste. Carnea de peste mâncata în aceasta zi sfântă are atributul de a vindeca şi alina bolile trupeşti, se crede…. În plus, se spune că cei care mănâncă peşte în ziua de Florii au şanse mari de lecuire. În schimb, cei care nu cinstesc cum se cuvine aceasta sărbătoare se umplu de pistrui.
R.I. Unii spun că dezlegăm la pește pentru că Hristos Însuși a mâncat pește în această zi. Nu știm ce a mâncat. Dar dezlegarea obișnuită a Bisericii e peștele, în tot cursul anului. Și nu poate fi peștele acesta vindecător, ci Însuși Domnul e Sursa Vieții și a sănătății. La El Singur să cerem sănătate, nu la o mâncare anume, fie ea și în zi de sărbătoare.
Un alt obicei este ca la miezul nopții să se fiarbă busuioc în apă și cu această fiertură să te speli pe cap, pentru a avea un păr sănătos și frumos. Altfel, însă, în Muntenia se credea că cei care se spală pe cap în ziua de Florii vor albi, devenind asemeni copacilor care înfloresc în aceasta duminică.
R.I.: Oare la ce folosește o asemenea credință? Nu deturnează ea mai curând atenţia de la adevărata înţelegere a sărbătorii? Albirea părului e semnul cuvioșiei doar dublată de prezența discernământului duhovnicesc, pe care desigur nu o spălare cu apă, și nici măcar o cântărire pur omenească a lucrurilor nu îl oferă, ci curăţia inimii și darul de Sus. Un om îmbătrânește și albește frumos când primește iluminarea dumnezeiască în inima sa.
Părintele Răzvan Andrei Ionescu este paroh al parohiei ortodoxe române „Sfintele Parascheva şi Genoveva” (biserica Saint Sulpice), Paris. Are funcţia de consilier permanent în Mitropolia Ortodoxă Română pentru Europa Occidentală şi Meridională (Departament „teologie şi ştiință”). Este membru în comisia teologică a Adunării Episcoilor Ortodocşi din Franţa.
Coordonează direcţia „Teologie ortodoxă şi ştiință” din cadrul Centrului Ortodox de Studii şi Cercetare Dumitru Stăniloae (teologie, spiritualitate, cultură) COERDS din Paris. Este coordonator al grupului de inițiativă privind relația între teologie şi ştiință, în cadrul AOSR (Academia Oamenilor de Ştiință din România).
Este licențiat şi are un master în domeniul teologiei ortodoxăe (Bucureşti, Paris).
Doctorand în teologie ortodoxă, cu o teză privind relația între teologia ortodoxă şi ştiințe (Institutul de teologie ortodoxă „Saint Serge”, Paris).
Este inginer în electronică industrială (Bucureşti) şi deţine un master în inginerie medicală (Bucureşti). Este doctor în inginerie biomedicală (teză în cotutelă între Université de Technologie de Compiègne, Franţa şi Universitatea „Politehnica” Bucureşti – 2002).