Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

Smerenia se naște în inima omului și din mulțimea rugăciunilor

Sfântul Ioan Scărarul arată că „smerenia se naște în inima omului și din mulțimea rugăciunilor, căci cine are trebuință de ajutorul lui Dumnezeu face multe rugăciuni și pe cât le înmulțește, pe atât i se smerește inima sa. Nimeni, rugându-se și cerând, nu va putea să nu se smerească”. Același sfânt spune că smerenia se naște și din cunoștința de sine: „Dreptul ce nu-și cunoaște neputința sa, are lucrările sale pe ascuțișul biciului, nefiind departe de cădere și de leul făcător de stricăciune. Cel ce nu-și cunoaște neputința sa, este lipsit de smerita cugetare” (Cuv. 21).

[cristiboss56]

Sfântul Ioan Scărarul despre importanţa Tainei Spovedaniei

Dezgoleşte-ţi, dezgolește-ţi rana în faţa doctorului şi nu te ruşina. A mea e buba, părinte, a mea e rana. Din nepăsarea mea s-a pricinuit, şi nu din a altuia. Nimeni altul nu e pricinuitorul ei: nici om, nici duh, nici trup, nici altceva, ci negrija mea!

Mergi la mărturisire şi cu purtarea şi cu chipul, şi cu gândul, ca un osândit, plecându-te spre pământ şi dacă se poate udând cu lacrimi picioarele doctorului şi judecătorului ca ale lui Hristos.

(Sf. Ioan Scărarul, Scara, cuv.4, cap. 56, în Filocalia, vol. IX, p. 110,111)

[cristiboss56]

Greşiţilor noştri le iertăm greu. Sau dacă iertăm, nu uităm. Şi iertarea fără uitare e ca şi cum n-ar fi; bătătură fără câine, gură fără dinţi. Ne iertăm şi mai greu pe noi înşine. Şi această ţinere de minte otrăveşte. Spre a dobândi pacea lăuntrică trebuie să ajungem, prin căinţă, dincolo de căinţă: la a ne ierta.
Cel mai greu ne vine a ierta pe cei cărora le-am greşit. Cine ajunge să poată ierta pe cel faţă de care a greşit, cu adevărat izbuteşte un lucru greu, cu adevărat bate un record.
(Părintele Nicolae Steinhardt)

[cristiboss56]

In fiecare seară trebuie să ne cercetăm cum am petrecut ziua şi în fiecare dimineaţă iarăşi să ne întrebăm, cum am petrecut noaptea. Şi aceasta trebuie să facem nu numai uneori, dar întotdeauna, în orice loc trebuie să ne dăm seama despre orice lucru şi să ne gîndim la virtuţi şi patimi, să ne gândim la ce etapă a vieţii ne aflăm – la începutul, la mijlocul ori la sfârşitul ei. Merităm noi, oare, plată pentru faptele săvârşite, ori numai muncim, dar plată nu avem? Când păcătuim cu ceva, atunci să completăm neajunsurile virtuţii prin lacrimi şi plânset.
Noi nu ne desăvârşim şi suntem săraci în har din cauză că nu ştim în ce constă începutul, mijlocul şi desăvârșirea virtuţilor, din ce motive secătuieşte virtutea, că la orice virtute se adaugă viciul trufiei, care lucrează împotriva ei. Fără a şti aceasta, noi ne trudim în zadar.
Deşi virtuţile sunt numite sufleteşti, prin ele suferă şi se întăreşte şi trupul. Patimile, însă, sunt de altă natură: unele se numesc sufleteşti, fiindcă cu ele se desfată şi pe ele le iubeşte doar sufletul în afară de trup; altele se numesc trupeşti, pentru că în ele se dezmiardă şi se îngraşă trupul. Cu alte cuvinte, atât în primele, cât şi în cele din urmă, sufletul şi trupul nu se simt unul pe altul.
(Sfântul Cuvios Paisie Velicikovski de la Neamţ )

[cristiboss56]

Pazeste-ti mintea in ceasul rugaciunii !
Un aspect foarte sensibil și subțire al rugăciunii minții, al acestei nevoințe a minții, care pe toți ne încurcă și ne îngreunează în timpul rugăciunii în sine, este concentrarea minții în ceasul în care ne facem canonul de rugăciune. Părintele ieromonah Efrem de la Xiropotamu, ascet încercat într-ale rugăciunii, a spus o vorbă înțeleaptă: trebuie să ne îngrijim de propria noastră minte, să nu o lăsăm să vagabondeze. Iar lucrul acesta este foarte serios și foarte important. Căci atunci când ne facem canonul și facem rugăciunea minții cu metanierul în mână și suntem sorbiți de rugăciune, dintr-odată mintea începe să alerge, să se împrăștie, să se ducă în-colo și-ncoace. Precum a spus și Părintele Efrem, mintea vagabondează în ceasul acela. Aceasta este o observație plină de înțelepciune. Cel mai important este cum putem să ne păzim mintea, să o închidem în cămara ei, în chilie, astfel încât închisă întru sine să nu mai plece. Este lucru sensibil și greu de realizat, deoarece este vorba de minte. Poate să vrea omul, dar starea minții este o stare pe care omul nu prea poate să o controleze, să spună: iau lucrul acesta și-l închid în cameră; nu se poate. Mintea este minte, este numită inteligibilă, adică nu are nimic material, este duh nu este lucru. Înseamnă că este nevoie de o pre-lucrare și firește, o lucrare sistematică, ascetică, pentru a putea fi închisă și dedicată lucrării rugăciunii. Cum spune un părinte: mintea ta să fie înlăuntrul rugăciunii. Să nu se împrăștie mintea, ci colo, în „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă!” acolo, neîncetat, și așa să comunici cu Hristos și să spui: să mă miluiască! Greutatea vine din faptul că mintea se împrăștie.
Prin ce metode am putea să adunăm mintea întru sine? Nu trebuie să vagabondezi în ceasul rugăciunii. Să înduri orice fără să cârtești. Sentimentul păcătoșeniei, simțământul, în primul rând, al atotprezenței lui Hristos, acestea îmtreună nasc o frică curată, divină, nu negativă, ceva ce te încremenește, iar mintea o lipește de numele pomenit. Acolo este reușita noastră, toată arta acestei situații. Această frică divină curată adună, fiindcă mintea a devenit deja o mie de bucăți. Câte gânduri avem, atâtea patimi avem. Să ne imaginăm ce gândim timp de 24 de ore. E, dacă le aranjăm după niște criterii serioase și facem o ierarhizare, vom vedea de câți demoni am fost războiți și câte cugete străine am avut și câte compromisuri duhovnicești am făcut în numai 24 de ore. De aceea și sfinții părinți insistă să cultivăm această rugăciune a minții și să cheltuim cât de mult timp este cu putință pentru pomenirea binecuvântatului și preadoritului nume al lui Hristos.
Efrem Ieromonahul, Schitul Vatopedin

[cristiboss56]

În SCARA,Sf.IOAN SCARARUL
scrie că rugăciunea pentru cel care se roagă, este de patru feluri: rugăciune întinată, rugăciune furată, rugăciune pierdută

Rugăciune întinată, rugăciune spurcată au toți aceia care în mintea lor poartă răutățile și spurcăciunile pe care le-au văzut cândva și apar la vremea rugăciunii.
Este apoi o rugăciune furată pe care ți-o ia parcă cineva. Citești rugăciuni și vezi că nu-ți stă parcă mintea la ele, ca și când ți-ar fura cineva gândurile cele bune, deși le ai, pornești cu ele.

Există apoi rugăciunea pierdută, o rugăciune la care nu mai ai alint. Dar sunt și oameni care au o rugăciune curată, pentru că au și viață curată. Cine are viață curată are și rugăciune curată. Cine are viață întinată are și rugăciune întinată. Cine are nepăsare, ajunge la întreruperi din rugăciune, la devieri de rugăciune.

„Gânduri care duc spre lumină”, Arhimandrit Teofil Părăian

[cristiboss56]

Părintele Calistrat :
Despre războiul duhovnicesc
Crestinul este un luptător duhovnicesc în fiecare clipă a vietii sale cu trupul, cu lumea păcătoasă si cu diavolii.
Sfântul Prooroc David ne spune: "Călcatu-m-au vrajmasii mei toată ziua, că multi sunt cei ce se luptă cu mine din înăltime" (Ps. 55,2).
Noi ne aflăm în stare de război cu diavolii si trebuie să cunoastem foarte bine pe vrăjmasii nostri, să cercetăm cu întelepciune scopurile si planurile lor. Dar pentru a afla cât mai multe despre acesti vrăjmasi ai nostri, trebuie să apelăm la Sfânta Scriptură si la învătăturile Sfintilor Părinti ai Bisericii Ortodoxe.
Diavolii sunt supusi satanei, iar oamenii care se asează voluntar sub sfera lor de influentă se numesc fii ai diavolilor (1 Ioan 3,8). Dumnezeu pune la încercare virtutile oamenilor prin diavoli, cărora le dă voie limitată ca să-i ispitească (Iov 1,12; Zah. 3,1). Oamenii au fost ispititi si înselati de diavoli, chiar din Rai (Gen. 3,1).
După întruparea si învierea Domnului nostru Iisus Hristos, Satana a fost dezbrăcat de putere (Ioan 2,13), dar el continuă să ispitească pe oameni (Ioan 5,15). Un om poate fi luptat de unul sau mai multi diavoli (Marcu 5,9). De la dumnezeescul Botez, crestinul primeste un înger păzitor, care îl ajută prin gânduri si har să facă faptele cele bune. In acelasi timp un diavol îl ispiteste spre păcate si astfel îi încearcă virtutea (1 Petru 1,6-7; Iov 7,18; Iacob 1,2).
Monahii si monahiile primesc la Sfânta Taină a Călugăriei, darul Duhului Sfânt si sapte îngeri care îl vor ajuta să se mântuiască. Iar satana trimite sapte diavoli (duhul mândriei, duhul slavei desarte, duhul mâniei, duhul lăcomiei pântecelui, duhul trândăviei, duhul desfrânării si duhul mâhnirii) ca să-i ispitească. Dacă însă din trândăvie si din mândrie monahul va cădea în păcate de moarte, darul lui Dumnezeu si cei sapte îngeri se vor îndepărta de la el, iar cele sapte duhuri necurate vor pune stăpânire pe inima lui (Matei 12,45). Deci mintea omenească se află la mijloc, între înger si diavol.
Sfintele Puteri îngeresti ne îndeamnă spre faptele cele mântuitoare, iar puterile noastre naturale, hotărârea cea bună si Harul lui Dumnezeu ne ajută. La rândul lor, atacurile diavolilor sunt ajutate de patimi si de hotărârea cea rea. Asadar, mintea noastră este lesne alunecătoare si usor se pogoară către cele veselitoare ale lumii acesteia, uitând bunătătile cele vesnice. Pentru păzirea de ispitirile simturilor, când se adună gânduri desarte si întunecate asupra mintii noastre, să ne rugăm, să mergem la Biserică, să ne spovedim, să vorbim si să cerem binecuvântarea părintilor celor duhovnicesti.
Urâtorul de bine, diavolul, amestecă lucrurile, adică binele cu răul ((Facerea 3,4-5), ca să nu poată face mintea noastră păcătoasă deosebirea între bine si rău (Sfântul Efrem Sirul, Proloage, p. 298). Sfântul Petre Damaschinul ne spune: "Toate le-a făcut Dumnezeu spre folosul sufletului nostru. Ingerii care ne păzesc si ne învată, iar diavolii ne ispitesc spre a ne smeri si a alerga la Dumnezeu. Prin frica de ispitele duhurilor necurate ne izbăvim de înăltarea mintii si de nepăsare. Ingerii, fiind slujitorii dragostei dumnezeiesti si ai păcii, se bucură de pocăinta si îndreptarea noastră si de sporirea în virtute. De aceea se străduiesc să ne umple de vederi duhovnicesti si ne ajută la tot lucrul mântuitor. Diavolii, dimpotrivă, fiind pricinuitorii răutătilor, se bucură de scăderea noastră în virtute si se străduiesc să abată sufletele noastre spre năluciri urâte".
Crestinul ortodox poate fi luptat de diavoli astfel:
I. Prin patimile trupului său:
a) Patimi care se nasc din puterea poftitoare a sufletului omenesc: desfrânarea, lenea, lăcomia pântecelui, iubirea de bani;
b) Patimi care se nasc din puterea mânioasă a sufletului: mânie, ură, zavistie, invidie, pizmă, răzbunare;
c) Patimi care se nasc din puterea ratională a sufletului: mândrie, slavă desartă, erezie, deznădejde, sinucidere.
II. Prin intermediul oamenilor păcătosi:
a) Prin poftele si păcatele oamenilor;
b) Prin oamenii păcătosi care se află sub lucrare diavolească.
III. Direct de diavoli.
Crestinul care se roagă cu smerenie si cu credintă si apelează la Sfintele Taine ale Bisericii Ortodoxe este ajutat de darul lui Dumnezeu si de Ingerul Păzitor ca să lupte împotriva diavolilor. Duhovnicul poate alunga diavolii care luptă pe crestini potrivit cu cresterea sa duhovnicească, astfel:
a) Direct cu Darul Duhului Sfânt;
b) Duhovnicul prin binecuvântare dă puterea lui Dumnezeu celui ispitit de diavoli, ca să lupte si să biruiască si astfel să se încununeze.
Diavolii atunci ne luptă mai tare când postim, când ne rugăm, când ne smerim mai mult. Pentru a iesi biruitori în aceste lupte cu diavolii, trebuie să mergem pe calea de mijloc (împărătească), sub binecuvântarea unui duhovnic iscusit, să postim, să priveghem si să ne rugăm după puterea si darurile pe care avem de la Dumnezeu. Cei care se nevoiesc peste putere sunt biruiti de diavoli si cad în păcate mari: mândrie, slavă desartă, mânie, ură, neascultare, sodomie, zavistie. Cei care din lenevie nu îndeplinesc poruncile dumnezeiesti, cad în păcate: lene, desfrânare, iubirea pântecelui, iubirea de arginti...