Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, omilia LXXXII, IV, în Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 23, pp. 933-934
„…strădania omului nu e îndestulătoare, dacă omul nu se bucură de ajutorul cel de sus; și iarăși: nu câștigăm nimic de pe urma ajutorului de sus dacă nu ne străduim. (…) Din acestea două se împletește virtutea: din ajutorul cel de sus și din strădania noastră. De aceea, vă rog, nici să nu dormiți lăsând totul pe seama lui Dumnezeu, dar nici, străduindu-vă și muncind, să socotiți că toate faptele voastre se datorează numai ostenelilor voastre. Dumnezeu nu vrea să fim nepăsători; de aceea nu face El totul; dar nici nu vrea să fim îngâmfați; de aceea n-a lăsat totul în puterea noastră, ci, înlăturând ce este vătămător și dintr-o parte și din alta, ne-a lăsat ce ne este de folos.”
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, omilia XXV, VII, în Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 21, pp. 315-316
„…să nu ne uităm la ostenelile virtuții, ci să îndurăm totul cu ușurință, gândindu-ne că după osteneală vine și răsplată. Negustorul când părăsește portul și pleacă pe întinsul mărilor, nu se gândește numai la pirați, la naufragii, la fiarele din mare, la furia vânturilor, la desele furtuni și la neizbândă, ci și la câștigul ce-l va avea după ce scapă de toate aceste necazuri; hrănit cu această nădejde, primește cu ușurință să înfrunte aceste greutăți, ca să se întoarcă și mai bogat acasă. Plugarul la fel: nu se gândește numai la greutățile plugăriei, la ploile prea multe, la nerodirea pământului, la atacul ruginii, la paguba adusă de lăcuste, ci se duce cu mintea și la aria plină de snopi și îndură totul cu ușurință; nădejdea câștigului - cu toate că-i nesigură - îl face de nici nu simte oboseala; hrănit cu aceste bune nădejdi, nu-l descurajează ostenelile; face tot ce trebuie să facă, așteptând să ia răsplata ostenelilor. Ostașul, iarăși, își pune armele și se duce la război și nu se gândește numai la răni, la moarte, la atacurile dușmanilor și la celelalte nenorociri, ci se duce cu mintea și la victorie și la trofee și așa își pune pe el toate armele; nesiguranța și nereușita e mare; cu toate acestea, cu bune nădejdi, îndepărtează orice ezitare și, luându-și armele, pornește la luptă cu dușmanii; așadar, iubiților, dacă și negustorul și plugarul și ostașul nu se descurajează în fața ostenelilor, ci sunt întraripați de bune nădejdi, cu toate că nădejdile le sunt fără temei, cu toate că neșansele, după cum ați auzit, sunt mai mari, iar piedicile, multe și felurite, ce iertare mai putem avea noi, care fugim speriați de ostenelile virtuții și nu înfruntăm fără ezitare orice osteneală, când știm doar că nădejdea ne e atât de întemeiată, când ne sunt gătite bunătăți atât de mari, când răsplata ce o vom avea întrece mult de tot toate faptele făcute de noi?”
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, omilia XXVIII, VI, în Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 21, p. 361
„…vă rog, să dorim mult pe Dumnezeu ca să putem îndura cu ușurință ostenelile virtuții, să ne ațintim mintea la El, ca nimic din lumea aceasta să ne împiedice drumul, care duce către El; să ne gândim la continua desfătare a bunătăților celor viitoare, ca să putem îndura în liniște toate necazurile din viața de aici; să nu ne întristăm că nu avem dregătorii de mare cinste, să nu ne simțim pierduți dacă suntem săraci.”

[cristiboss56]

DESFRANAREA:
Sfântul Ioan Casian, Așezămintele mânăstirești, Cartea a VI-a, Cap. 12-13, în Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 57, pp. 192-193
„Dumnezeu, creatorul și ziditorul neamului omenesc, cunoscând mai înainte de toți natura creaturii sale și mijlocul de a o îndrepta, i-a adus tămăduire tocmai acelei părți de unde știa că izvorăsc cauzele îmbolnăvirilor, căci zice: Oricine se uită la o femeie, poftind-o, a și săvârșit adulter cu ea în inima lui (Matei 5, 28). Cunoscând zburdălnicia ochilor, vina n-o dă pe seama lor, cât pe acest simț lăuntric, care se folosește nesănătos de slujba văzului acestora. Căci bolnavă de rana făcută de săgeata poftei desfrânate este inima, care vede pentru a se învăpăia de dorințe. Darul văzului, dăruit cu rost de Ziditor ea îl întoarce din cauza viciului spre ticăloase slujiri și la orice prilej aduce la lumină boala ascunsă a poftei desfrânate. De aceea adresează inimii din vina căreia iese la iveală prin văz cea mai rea boală, această poruncă mântuitoare: căci nu se zice: Păzește mai mult decât orice ochii tăi, care, firește, ar fi trebuit să fie păziți în mod deosebit, dacă din ei ar fi izvorât pofta noastră - ochii, negreșit, nu fac altceva decât să ofere sufletului slujirea lor - dar zice: Păzește inima ta mai mult decât orice (Pilde 4, 23). I se impune tămăduire mai degrabă ei, care poate abuza pretutindeni de slujirea ochilor.
Cea dintâi grijă pentru păstrarea curăției inimii va fi aceasta: ori de câte ori ni se va fi furișat în gând amintirea trupului femeiesc, prin ațâțarea vicleană a iscusinței diavolești, să ne grăbim s-o alungăm cât mai repede dinlăuntrul nostru, punându-ne în față mai întâi amintirea mamei, a surorilor, a rudelor, sau a anumitor femei pioase. Dacă vom zăbovi prea mult timp în astfel de ademeniri, ispititorul la rele, odată ce a prins prilejul îmbierii către partea feminină, ne va atrage pe nesimțite de aici și ne va abate mintea spre acele ființe, prin care ne poate stârni gândiri nesănătoase. De aceea trebuie necontenit să ne amintim de acea povață: Păzește inima ta mai mult decât orice și, potrivit principalei porunci a lui Dumnezeu, să observăm cu băgare de seamă capul vătămător al șarpelui (Facere 3, 15), adică începutul tuturor gândurilor rele, cu ajutorul cărora încearcă diavolul să se strecoare în sufletul nostru. Să nu îngăduim să pătrundă prin neglijență în inima noastră tot corpul acestui șarpe, adică încuviințarea ademenirii, care fără îndoială, de va fi intrat, va ucide prin otrava mușcăturii lui mintea robită. La fel trebuie să stingem în diminețile nașterii lor pe păcătoșii pământului (Psalmi 136, 9), nostru, chiar când se ridică ei, adică simțurile cărnii, și, cât timp sunt încă mici, să izbim de piatră fiii Babilonului. Dacă nu le vom da morții, cât timp sunt încă foarte fragede, odată crescute, prin îngăduința noastră, se vor ridica mai puternice să ne piardă, sau, chiar de ar fi învinse, acest lucru va fi cu mare freamăt și chin.
Cât timp cel tare, adică duhul nostru, și înarmat păzește casa sa, întărindu-și cele dinlăuntru ale inimii sale prin frica de Dumnezeu, avuțiile lui sunt în pace (Luca 12, 21), adică roadele strădaniilor lui și virtuțile dobândite de mult timp. Dacă însă unul mai tare vine asupra lui și-l înfrânge, adică diavolul cu consimțământul gândurilor lui, îi ia toate armele în care nădăjduise, adică amintirea Scripturilor, sau frica de Dumnezeu, iar prăzile ridicate de la el le împarte (Luca 11, 22), punând în risipă, cu ajutorul tuturor viciilor potrivnice, meritele virtuților lui.”

[cristiboss56]

Smerenia se naște în inima omului și din mulțimea rugăciunilor

Sfântul Ioan Scărarul arată că „smerenia se naște în inima omului și din mulțimea rugăciunilor, căci cine are trebuință de ajutorul lui Dumnezeu face multe rugăciuni și pe cât le înmulțește, pe atât i se smerește inima sa. Nimeni, rugându-se și cerând, nu va putea să nu se smerească”. Același sfânt spune că smerenia se naște și din cunoștința de sine: „Dreptul ce nu-și cunoaște neputința sa, are lucrările sale pe ascuțișul biciului, nefiind departe de cădere și de leul făcător de stricăciune. Cel ce nu-și cunoaște neputința sa, este lipsit de smerita cugetare” (Cuv. 21).

[cristiboss56]

Sfântul Ioan Scărarul despre importanţa Tainei Spovedaniei

Dezgoleşte-ţi, dezgolește-ţi rana în faţa doctorului şi nu te ruşina. A mea e buba, părinte, a mea e rana. Din nepăsarea mea s-a pricinuit, şi nu din a altuia. Nimeni altul nu e pricinuitorul ei: nici om, nici duh, nici trup, nici altceva, ci negrija mea!

Mergi la mărturisire şi cu purtarea şi cu chipul, şi cu gândul, ca un osândit, plecându-te spre pământ şi dacă se poate udând cu lacrimi picioarele doctorului şi judecătorului ca ale lui Hristos.

(Sf. Ioan Scărarul, Scara, cuv.4, cap. 56, în Filocalia, vol. IX, p. 110,111)

[cristiboss56]

Greşiţilor noştri le iertăm greu. Sau dacă iertăm, nu uităm. Şi iertarea fără uitare e ca şi cum n-ar fi; bătătură fără câine, gură fără dinţi. Ne iertăm şi mai greu pe noi înşine. Şi această ţinere de minte otrăveşte. Spre a dobândi pacea lăuntrică trebuie să ajungem, prin căinţă, dincolo de căinţă: la a ne ierta.
Cel mai greu ne vine a ierta pe cei cărora le-am greşit. Cine ajunge să poată ierta pe cel faţă de care a greşit, cu adevărat izbuteşte un lucru greu, cu adevărat bate un record.
(Părintele Nicolae Steinhardt)

[cristiboss56]

In fiecare seară trebuie să ne cercetăm cum am petrecut ziua şi în fiecare dimineaţă iarăşi să ne întrebăm, cum am petrecut noaptea. Şi aceasta trebuie să facem nu numai uneori, dar întotdeauna, în orice loc trebuie să ne dăm seama despre orice lucru şi să ne gîndim la virtuţi şi patimi, să ne gândim la ce etapă a vieţii ne aflăm – la începutul, la mijlocul ori la sfârşitul ei. Merităm noi, oare, plată pentru faptele săvârşite, ori numai muncim, dar plată nu avem? Când păcătuim cu ceva, atunci să completăm neajunsurile virtuţii prin lacrimi şi plânset.
Noi nu ne desăvârşim şi suntem săraci în har din cauză că nu ştim în ce constă începutul, mijlocul şi desăvârșirea virtuţilor, din ce motive secătuieşte virtutea, că la orice virtute se adaugă viciul trufiei, care lucrează împotriva ei. Fără a şti aceasta, noi ne trudim în zadar.
Deşi virtuţile sunt numite sufleteşti, prin ele suferă şi se întăreşte şi trupul. Patimile, însă, sunt de altă natură: unele se numesc sufleteşti, fiindcă cu ele se desfată şi pe ele le iubeşte doar sufletul în afară de trup; altele se numesc trupeşti, pentru că în ele se dezmiardă şi se îngraşă trupul. Cu alte cuvinte, atât în primele, cât şi în cele din urmă, sufletul şi trupul nu se simt unul pe altul.
(Sfântul Cuvios Paisie Velicikovski de la Neamţ )

[cristiboss56]

Pazeste-ti mintea in ceasul rugaciunii !
Un aspect foarte sensibil și subțire al rugăciunii minții, al acestei nevoințe a minții, care pe toți ne încurcă și ne îngreunează în timpul rugăciunii în sine, este concentrarea minții în ceasul în care ne facem canonul de rugăciune. Părintele ieromonah Efrem de la Xiropotamu, ascet încercat într-ale rugăciunii, a spus o vorbă înțeleaptă: trebuie să ne îngrijim de propria noastră minte, să nu o lăsăm să vagabondeze. Iar lucrul acesta este foarte serios și foarte important. Căci atunci când ne facem canonul și facem rugăciunea minții cu metanierul în mână și suntem sorbiți de rugăciune, dintr-odată mintea începe să alerge, să se împrăștie, să se ducă în-colo și-ncoace. Precum a spus și Părintele Efrem, mintea vagabondează în ceasul acela. Aceasta este o observație plină de înțelepciune. Cel mai important este cum putem să ne păzim mintea, să o închidem în cămara ei, în chilie, astfel încât închisă întru sine să nu mai plece. Este lucru sensibil și greu de realizat, deoarece este vorba de minte. Poate să vrea omul, dar starea minții este o stare pe care omul nu prea poate să o controleze, să spună: iau lucrul acesta și-l închid în cameră; nu se poate. Mintea este minte, este numită inteligibilă, adică nu are nimic material, este duh nu este lucru. Înseamnă că este nevoie de o pre-lucrare și firește, o lucrare sistematică, ascetică, pentru a putea fi închisă și dedicată lucrării rugăciunii. Cum spune un părinte: mintea ta să fie înlăuntrul rugăciunii. Să nu se împrăștie mintea, ci colo, în „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă!” acolo, neîncetat, și așa să comunici cu Hristos și să spui: să mă miluiască! Greutatea vine din faptul că mintea se împrăștie.
Prin ce metode am putea să adunăm mintea întru sine? Nu trebuie să vagabondezi în ceasul rugăciunii. Să înduri orice fără să cârtești. Sentimentul păcătoșeniei, simțământul, în primul rând, al atotprezenței lui Hristos, acestea îmtreună nasc o frică curată, divină, nu negativă, ceva ce te încremenește, iar mintea o lipește de numele pomenit. Acolo este reușita noastră, toată arta acestei situații. Această frică divină curată adună, fiindcă mintea a devenit deja o mie de bucăți. Câte gânduri avem, atâtea patimi avem. Să ne imaginăm ce gândim timp de 24 de ore. E, dacă le aranjăm după niște criterii serioase și facem o ierarhizare, vom vedea de câți demoni am fost războiți și câte cugete străine am avut și câte compromisuri duhovnicești am făcut în numai 24 de ore. De aceea și sfinții părinți insistă să cultivăm această rugăciune a minții și să cheltuim cât de mult timp este cu putință pentru pomenirea binecuvântatului și preadoritului nume al lui Hristos.
Efrem Ieromonahul, Schitul Vatopedin