Oastea Domnului: ortodocși sau eretici?

[simpllu]

Muzica şi Sfinţii Părinţi ai Bisericii

Toţi Sfinţii Părinţi pledează pentru o cântare frumoasă, duhovnicească, izvorâtă din adâncul sufletului, executată cu bună cuviinţă, numai cu vocea umană, renunţând la „zgomotul“ instrumentelor în favoarea câştigului duhovnicesc, fiind executată „cu o singură gură şi o singură inimă“, cu multă simţire, nesilindu-se firea spre răcnire.

Dacă noua religie (creştinismul) s-a înfiripat la început în mediul evreiesc al Templului, era firesc să se folosească de muzica sau de cântările iudaice, evitând instrumentele sau dansurile, pe care Biserica creştină de atunci, dar şi de mai târziu le-a exclus din cultul ei, recomandând prin excelenţă cântarea vocală, recomandare pe care o vom găsi la majoritatea Sfinţilor Părinţi creştini.

Celebre sunt Canoanele 15 şi 59 ale sinodului local din Laodiceea din secolul al IV-lea, precum şi Canonul 75 al Sinodului Trulan din 691. Primul recomandă poporului drept-credincios, care participă la cântarea în biserică, să asculte de psalţii sau cântăreţii canonici, care erau desemnaţi special să conducă organizat cântarea; al doilea interzicea întrebuinţarea imnurilor particulare în biserică, aceasta din grija de a nu se infesta cântarea şi imnografia creştină cu creaţii, conţinând idei păgâne sau eretice; al treilea recomanda celor ce se află în biserică pentru a cânta „să nu se folosească de strigăte netocmite, silind firea spre răcnire, nici să adauge ceva în afară de cele ce sunt rânduite de Biserică şi care nu-i sunt potrivite, nici cuviincioase, ci cu multă luare aminte şi smerenie să aducă laude lui Dumnezeu, Cel ce veghează asupra celor ascunse, căci Sfântul Cuvânt a învăţat pe fiii lui Israel să fie cucernici“.

[simpllu]

„Şi textul, şi melodia trebuie să predispună la rugăciune…“

„Nu orice compoziţie muzicală merită calificativul liturgică sau bisericească. Nu orice muzică profană se potriveşte cu spaţiul eclezial“, zicea regretatul preot, profesor, compozitor şi dirijor sibian, Gheorghe Şoima (1911-1985), într-o carte intitulată „Funcţiunile muzicii liturgice“ (Sibiu, 1945).

Biserica creştină a refuzat şi a respins întotdeauna efectele de tip teatral, spectaculoase şi, în general, orice cântare care nu concordă cu atmosfera de religiozitate, de reculegere în smerenie, de rugăciune a cultului ortodox. Sfinţii Părinţi - răsăriteni şi apuseni - au luat permanent atitudine împotriva cântării nepotrivite, pernicioase, teatrale şi mai ales împotriva acelei muzici sau melodii care nu concordă cu frumuseţea şi doctrina textului liturgic, nemaivorbind de prozodie, adică de potrivirea ideii textului cu accentele tonice şi ritmice ale unei melodii, aşa încât să ne placă deopotrivă şi una, şi alta, adică şi textul, şi melodia, în aceeaşi măsură, căci altfel, îi dăm dreptate Fericitului Augustin, care spunea că „dacă îmi place mai mult muzica decât conţinutul, este deja un păcat“.

Deci şi textul, şi melodia trebuie să predispună la rugăciune.