Sfintii Zilei

[cristiboss56]

Sfântul Mucenic Haralambie a trăit pe vremea împăratului Sever (222-235) şi era preot al creştinilor din Magnezia, în Asia Mică. El era vestit pentru râvna cu care îl mărturisea pe Mântuitorul Iisus Hristos. În acea vreme, mai mare al cetăţii era păgânul dregător Luchian, care, nesuferind cuvintele şi râvna propovăduirii bătrânului preot, a poruncit ostaşilor să-l prindă şi să-l aducă la judecată. Sfântul Haralambie a mărturisit în faţa dregătorului, cu mult curaj, cu strălucire şi fără frică, dreapta credinţă creştină şi pe Iisus Hristos Domnul. Pentru aceasta a fost cumplit chinuit, căci, dezbrăcat fiind de hainele sale, păgânii i-au jupuit tot trupul cu unghii de fier şi i-au tăiat fâşii carnea. Iar Sfântul Haralambie, grav rănit, a zis: „Mulţumesc vouă, fraţilor, că, struhind trupul meu cel vechi şi bătrân, m-aţi înnoit, îmbrăcându-mi sufletul cu haina cea nouă a suferinţelor pentru Hristos”. Văzând cei de faţă răbdarea mucenicului, mulţi dintre ei, bărbaţi şi femei, au crezut în Hristos, iar pentru aceasta li s-au tăiat capetele. Atunci, însăşi fiica împăratului, Galina, s-a botezat cu botezul creştin. Istovit fiind de atâtea chinuri, Sfântul Haralambie şi-a dat sufletul în mâinile Domnului pe când se afla în temniţă.

[cristiboss56]

1. Sfântul Sfinţit Mucenic Vlasie, Episcopul Sevastiei (†316) – Sfântul Mucenic Vlasie a trăit la sfârşitul secolului al III-lea şi începutul secolului al IV-lea.
A fost învrednicit de Dumnezeu să fie episcop al Sevastiei (Armenia). Pentru viaţa sa curată a primit de la Dumnezeu darul facerii de minuni, vindecând mulţi bolnavi. A fost prigonit atât în timpul lui Diocleţian (284-305), cât şi în vremea lui Liciniu (307-323).
Marele mucenic Eustaţie i-a încredinţat testamentul când era cu el în temniţă. În timpul prigoanei lui Liciniu împotriva creştinilor, Sfântul Vlasie s-a ascuns într-o peşteră din muntele Argeus. Aici a fost prins şi adus în faţa dregătorului Agricolau.
În drumul spre închisoare şapte femei care au fost alături de Sfântul Vlasie au suferit moarte martirică. Sfântul nu a părăsit înaintea dregătorului credinţa în Iisus Hristos şi din porunca acestuia a fost chinuit cumplit, închis în temniţă, apoi eliberat şi ucis, împreună cu doi copii.
2.
Sfânta împărăteasă Teodora († 867) – Soţia împăratului bizantin Teofil (829-842) era din Peflagonia (Asia Mică). Se născuse într-o familie de funcţionari, oameni credincioşi, foarte legaţi de cinstirea icoanelor, iar Sfânta a urmat modelul părinţilor ei. Împăratul Teofil află că soţia lui se închina sfintelor icoane, dar Sfânta Teodora a reuşit să nu dezvăluie acest lucru.
După ce împăratul a trecut la Domnul în anul 842, Sfânta a rămas regentă, deoarece urmaşul împăratului, Mihail al III-lea nu avea decât trei sau patru ani. A păstrat la conducerea imperiului pe cei mai buni miniştri ai soţului ei, care erau oameni credincioşi şi îngrijoraţi de lupta nefolositoare împotriva icoanelor.
Apoi, a întrunit un sinod care a hotărât restabilirea cultului icoanelor, urmat la 19 februarie 843 de o ceremonie măreaţă cu rugăciuni în Bisericile din Vlaherne şi Sfânta Sofia, dar şi cu procesiuni pe străzile Constantinopolului. Aceasta a fost numită sărbătoarea Ortodoxiei.
Atunci au fost aduse în capitala imperiului şi moaştele Sfântului Teodor Studitul, fostul stareţ al Mănăstirii Studion şi ale Sfântului Nichifor, patriarhul Constantinopolului. În urma luptelor politice interne ale imperiului Sfânta Teodora a hotărât să se retragă la Mănăstirea Gastria, părăsind puterea cu nobleţe, după ce a depus în mâinile Senatului sumele de bani pe care buna ei administrare financiară le strânsese în tezaurul Statului.

[cristiboss56]

Sfântul Ierarh Meletie (†381) era de neam din Armenia. Pentru dragostea lui fierbinte faţă de Dumnezeu, a fost silit să fie hirotonit episcop în Sevastia Armeniei. A vieţuit din vremea lui Constanţiu (337-361) până pe vremea lui Teodosie cel Mare (379-395), în timpul luptelor celor mari ale Bisericii împotriva uneltirilor ariene. În acea perioadă, Biserica Antiohiei era într-o stare de plâns, căci de la surghiunul Sfântului Eustatie (331), Antiohia nu avusese parte decât de episcopi arieni. Apoi, prin mutarea lui Eudoxie, tot arian şi el, de la Antiohia la Constantinopol, Biserica Antiohiei rămăsese fără păstor. Pentru faima ce avea, toţi s-au învoit şi l-au ales pe Sfântul Meletie ca arhipăstor. Lupta lui împotriva arienilor a atras mânia acelora care, uneltind pe lângă Constanţiu, au reuşit ca la numai o lună să-l dea jos de pe scaun şi să-l trimită în Armenia. În timpul lui Iulian Apostatul, Sfântul Meletie s-a reîntors pe scaunul Bisericii din Antiohia, dar iarăşi a fost exilat, din cauza luptei iniţiate de împărat, împotriva creştinilor. În timpul dreptcredinciosului împărat Iovian, Sfântul Meletie s-a reîntors în Antiohia şi a reorganizat Biserica lui Hristos, dar a fost surghiunit a treia oară în timpul împăratului arian Valens. S-a întors în Antiohia abia în anul 378, sub domnia lui Graţian (367-383), când a întărit dreapta credinţă ortodoxă. În timpul lui Teodosie cel Mare, a luat parte la lucrările celui de-al doilea Sinod Ecumenic din 381. A murit în timpul lucrărilor, la Constantinopol, iar moaştele sale au fost aduse în Antiohia şi aşezate în Biserica Sfântului Vavila.

[cristiboss56]

Sfântul Cuvios Martinian era din Cezareea Palestinei şi s-a născut pe vremea împăratului Constanţiu (337-361), fiul marelui Constantin. La 18 ani, Sfântul Martinian, părăsind casa părintească s-a retras într-o peşteră unde a trăit 25 de ani, primind darul facerii de minuni. Şi mulţi veneau şi se foloseau de cuvintele, rugăciunile şi de sfaturile lui cele înţelepte. În acea vreme, o femeie desfrânată pe care o chema Zoe le-a zis oamenilor care-l lăudau pe Cuviosul Martinian: „Pentru ce găsiţi vrednică de laudă viaţa lui? Că neputând înfrânge patimile trupului şi ispitele vieţuirii cu oamenii, de aceea a fugit el în pustie, unde nu are lupta cu ispitele. Că unde nu-i foc, nu arde fânul. Deci, de voi merge eu la dânsul şi fiind eu cu dânsul, de nu se va clătina, atunci se va adeveri că este cu adevărat om fără prihană”. Astfel, îmbrăcată în haine sărăcăcioase (şi cu cele frumoase în traistă), dorind să-l ducă în ispită, Zoe a venit la Martinian. Din milă, cuviosul a primit-o, dar dimineaţă, când s-a trezit, femeia era schimbată şi împodobită. Zoe l-a ispitit pe acesta, dar fiind ceasul când credincioşii veneau la el, a ieşit afară să-i întâmpine. Aşa, harul lui Dumnezeu i-a schimbat gândul, şi făcând el un foc s-a aruncat în el, spunându-şi că focul iadului este mult mai greu de suportat. Atunci, Zoe s-a pocăit, iar sfântul a trimis-o la Mănăstirea Sfintei Paula din Betleem. Următorii 10 ani Martinian i-a trăit pe o insulă, dar şi aici a venit o femeie, Fotini, singura supravieţuitoare a unei furtuni. I-a lăsat hrana şi adăpostul său, iar el s-a aruncat în mare, ducându-l la uscat doi delfini. A trăit în pribegie restul vieţii, dându-şi sufletul în mâinile Domnului, în biserica din Atena, în faţa episcopului. Şi Zoe, şi Fotini au dobândit de la Duhul Sfânt semnele sfinţeniei.

[cristiboss56]

În cetatea Colose din Frigia, era pe vremea Sfinţilor Apostoli un bărbat vestit şi dregător de seamă, cu numele Filomon, botezat fiind de însuşi Sfântul Apostol Pavel. Acesta avea un rob pe care-l chema Onisim, şi care, greşindu-i cu ceva stăpânului său, a fugit de la el, de teama pedepsei, şi s-a dus la Roma. Acolo, l-a întâlnit pe Sfântul Apostol Pavel în temniţă şi auzind de la dânsul cuvântul Evangheliei, a primit de la el sfânta credinţă şi botezul creştin. La Roma, Onisim împreună cu un alt tânăr pe care-l chema Tihic, se aflau în slujba Apostolului neamurilor. Ei au fost trimişi de Sfântul Pavel cu o scrisoare la Filimon, fostul stăpân al lui Onisim, în care Apos- tolul îl ruga pe Filimon să-l ierte pe Onisim şi să-l primească nu ca pe un rob, ci ca pe Pavel însuşi. „Te rog pe tine pentru fiul meu, pe care l-am născut fiind în lanţuri, Onisim, cel ce altădată nu-ţi era de folos, dar acum şi ţie şi mie de folos. Pe acesta ţi l-am trimis, pe el în*suşi, adică inima mea, primeşte-l. Eu voiam să-l ţin la mine ca, în locul tău, să-mi slujească mie, care sunt în lanţuri pentru Evanghelie, dar n-am voit să fac nimic fără încuviinţarea ta, ca fapta ta cea bună să nu fie ca de silă, ci de bunăvoie. Căci poate pentru aceea a fost despărţit de tine câtva timp, ca veşnic să fie al tău, dar nu ca rob, ci mai presus de rob, ca un frate iubit, mai ales pentru mine, dar cu atât mai vârtos pentru tine, şi după trup, şi în Domnul. Deci, dacă mă socoteşti părtaş cu tine, primeşte-l pe el ca pe mine” (Filimon 10-17). Drept aceea, Filimon l-a iertat pe Onisim şi l-a primit ca pe un frate în Hristos. Iar Onisim, liber fiind, s-a întors la Roma, şi-l însoţea pe Sfântul Pavel oriunde el propovăduia Evanghelia, până în Spania. După trecerea la Domnul a Apostolului, a fost sfinţit episcop. A primit cununa muceniciei în timpul lui Domiţian (95 d.Hr.), după ce a îndurat multe chinuri de la dregătorul Tertil.

[cristiboss56]

Sfinţii Mucenici Pamfil şi Valent au pătimit în Cezareea Palestinei, în timpul împăratului Maximin Daia (305-313). Sfântul Pamfil, care era din Beirut şi preot în Cezareea, a părăsit casa părintească şi s-a făcut ucenic al lui Pierie, care urma lui Origen la marea şcoală din Alexandria. Pamfil a înfiinţat în Cezareea Palestinei o bibliotecă cu peste 3.000 de cărţi şi o şcoală, în care se studia Sfânta Scriptură, pe care a copiat-o de mai multe ori şi a răspândit-o în dar. Faima credinţei şi a înţelepciunii sale ajungând pretutindeni, şi-a atras mânia lui Urban, cârmuitorul Palestinei, care l-a închis şi l-a chinuit în temniţă timp de doi ani. Şi urmaşul lui Urban, Firmilian, i-a chinuit pe Pamfil şi pe cei care erau cu el: diaconul Valent din Ierusalim, un bătrân înţelept care ştia pe de rost Sfânta Scriptură, şi Pavel din Iamnia Palestinei, cel fierbinte cu duhul. Alături de ei au fost aruncaţi în temniţă şi cinci tineri creştini din Egipt: Ilie, Ieremia, Isaia, Samuil şi Daniil. Au fost prinşi atunci şi Porfirie, slujitorul Sfântului Pamfil, ostaşul Seleuc şi sclavul Teodul. Cu toţii au primit cununa muceniciei. Cel de-al 12-lea mucenic, Iulian, a primit cununa pentru că a sărutat trupurile mucenicilor.

[cristiboss56]

Sfântul Mare Mucenic Teodor (†304) a trăit în timpul împăratului Diocleţian (284-305) şi era din Mitropolia Amasiei, din cetatea Homialon. El a fost ostaş în ceata Tironilor (a recruţilor) din legiunea condusă de generalul Vringa. Atunci când a venit poruncă ca toţi soldaţii să jertfească idolilor, Teodor nu a intrat în templu. Judecat şi îndemnat să jertfească, Teodor le-a răspuns: „Fiecare ştie cui ostăşeşte, iar eu ostăşesc Stăpânului meu Hristos!“ Şi mărturisea că Hristos este Dumnezeu, iar zeii păgânilor sunt idoli fără de suflet şi cioplituri de mâini omeneşti. Pentru multa dragoste pe care ostaşii o aveau faţă de Teodor, Vringa l-a lăsat câteva zile să se hotărască. În acest timp, Teodor s-a rugat lui Dumnezeu să-i dea răbdare, iar ca să arate neputinţa zeilor, a dat foc noaptea templului păgân. Pentru aceasta, din porunca dregătorului Puplie, a fost supus la chinuri cumplite. L-au bătut cu vergi, l-au întins pe roată şi i-au strujit tot trupul cu unghii de fier. Însă, de fiecare dată, el rămânea nevătămat, mărturisind cu bucurie: „Cu Hristos al meu am fost, sunt şi voi fi!“ Atunci, dregătorul, plin de mânie, a poruncit să fie aruncat într-un cuptor cu foc. Şi, intrând în mijlocul văpăii, Sfântul Teodor Tiron şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu.