Sfintii Zilei

[cristiboss56]

Sfântul Proroc Avacum – A fost fiul lui Asafat, din seminţia patriarhului Simeon şi a trăit cu 600 de ani înainte de Hristos. Înainte de căderea în robie a evreilor, Avacum a proorocit căderea Ierusalimului şi a Templului.
Când a venit Nabucodonosor în Ierusalim (586 î.Hr.), proorocul a fugit şi a trăit ca un străin în pământul lui Israel. Avacum a murit cu doi ani înainte de întoarcerea iudeilor din robie. În Vechiul Testament găsim şi cartea Proorocului Avacum, în trei capitole. Învăţătura lui este aceea că Pronia lui Dumnezeu cârmuieşte toate popoarele.
Dumnezeu este împăratul omenirii. El pedepseşte popoarele, unele prin altele, dar le şi eliberează pe unele prin altele. Cel drept va trăi prin credinţa sa în Dumnezeu.
Tot astăzi, Biserica face pomenirea Sfintei Muceniţe Miropi și a Sfântului Ierarh Solomon, Arhiepiscopul Efesului.

[cristiboss56]

Sfânta Mare Muceniţă Varvara a trăit în vremea împăratului Maximian (286-305), în cetatea Heliopolis (Egipt), fiind fiica unui dregător păgân cu numele Dioscor, care o ţinea sub pază, într-un turn înalt, din pricina marii ei frumuseţi trupeşti. Aceasta credea în Hristos şi n-a vrut să-şi ascundă credinţa de tatăl ei.
Odată, când acesta a poruncit să se facă două ferestre la o baie pe care o zidea, fericita Varvara a cerut să se facă trei ferestre, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. La auzul acestor cuvinte, tatăl ei s-a repezit să o omoare cu sabia, dar ea, fugind, a plecat şi s-a ascuns în munţi. Alergând după ea, tatăl ei a găsit-o în munţi, şi, luând-o de cosiţe, a dus-o şi a dat-o în seama stăpânitorului ţării aceleia, pe nume Martinian, înaintea căruia ea a mărturisit pe Hristos.
Şi, ocărând idolii, fericita a fost bătută cumplit, tăiată pe trup fără milă, arsă la coaste, lovită cu toiege, dezbrăcată şi purtată prin cetate, dar a fost păzită în chip minunat de Dumnezeu. Pentru aceasta, mişcată la suflet de pătimirea Sfintei, o tânără pe nume Iuliana s-a înfăţişat înaintea judecătorului, mărturisind că este creştină, şi a fost şi ea supusă la chinuri. În cele din urmă s-a dat asupra celor două Sfinte Muceniţe hotărârea de a fi ucise cu sabia.
Dioscor, tatăl Sfintei Varvara, a fost atât de împietrit de diavolul, încât, văzând chinurile cele multe ale fiicei sale, nu l-a durut nicidecum inima, ci, fără ruşine, el însuşi i-a fost ucigaş. Şi, cu o mână a luat pe fiica sa, iar cu cealaltă ţinea sabia, şi a dus-o pe ea la locul cel de tăiere, care era aşezat pe un munte, afară din cetate.
Şi a fost dusă de un ostaş şi Sfânta Iuliana; iar când mergeau pe cale, Sfânta Varvara se ruga, zicând: „Dumnezeule, Cel fără de început, Care ai întins cerul ca un cort (cf. Psalm 103, 3) şi pământul l-ai întemeiat pe ape (cf. Psalm 135, 6), Cel ce faci să răsară soarele peste cei buni şi peste cei nedrepţi (cf. Matei 5, 45), Tu, şi acum, auzi-mă pe mine roaba Ta, care mă rog Ţie.
Ascultă-mă, Împărate, şi dă harul Tău oricărui om care mă va pomeni pe mine şi pătimirile mele. Să nu se apropie de unul ca acela boală năprasnică, şi moarte neaşteptată să nu-l răpească pe el. Pentru că Tu, Doamne, ştii, că trup şi sânge suntem şi lucrul preacuratelor Tale mâini”.
Şi astfel rugându-se Sfânta, s-a auzit glas din cer chemând-o împreună cu Iuliana întru cele de sus şi făgăduindu-i a-i împlini cele cerute. Şi mergeau amândouă Sfintele Muceniţe, Varvara şi Iuliana, spre moarte cu mare bucurie, dorind a se dezlega mai degrabă de trup şi a merge la Dumnezeu Cel în Treime.
Şi fiind ucise, sfintele lor suflete au mers către Hristos, Mirele lor. Iar pe Dioscor l-a ajuns năprasnica pedeapsă a lui Dumnezeu, că, după ce a ucis-o pe fiica sa Varvara, a fost lovit de un trăsnet pe când se cobora din munte şi a murit.
Şi era în cetatea aceea un bărbat credincios, cu numele Galenţian. Acesta, luând cinstitele moaşte ale Sfintelor Muceniţe, le-a dus în cetate şi le-a îngropat cu cinste, şi, mai apoi, a zidit peste ele o biserică, în care se făceau multe vindecări şi minuni.
Sfântul Ioan Damaschin a trăit pe vremea împăratului Leon Isaurul (717-741) şi a lui Constantin Copronim (741-775). Era de loc din Damasc, de neam înalt, care strălucea şi în dreapta credinţă. Având tată iubitor de fapte bune, a învăţat toată ştiinţa vremii şi a cercetat bine şi adâncul Scripturii celei insuflate de Dumnezeu.
Pentru credinţa în Hristos şi-a lăsat averea părintească şi a îmbrăţişat viaţa călugărească împreună cu fericitul Cosma († 781), care a ajuns mai târziu episcop al Maiumei (prăznuit ca sfânt la 12 octombrie). Şi pentru că Ioan şi Cosma avuseseră parte de dascăli foarte învăţaţi, au ajuns amândoi înţelepţi. Când fericitul Ioan a îmbrăţişat viaţa călugărească, stareţul mănăstirii l-a dat să înveţe ascultarea la un bătrân înţelept în cele dumnezeieşti.
Acesta i-a poruncit să nu cânte nici cea mai neînsemnată cântare după meşteşugul cântării muzicale pe care îl cunoştea. Şi Cuviosul Ioan a păzit neschimbată porunca bătrânului, vreme de mulţi ani. Însă, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu s-a arătat în vis bătrânului şi i-a spus să îngăduie ucenicului său, Ioan, să alcătuiască imne şi cântări spre slava lui Hristos, Celui ce S-a născut dintru ea şi spre luminarea creştinilor, celor ce sunt datori să o laude din inimă, lucru pe care l-a şi făcut, punând acest temei scrierilor sale.
Deci, vieţuind amândoi sihăstreşte, fericitul Cosma, lăsând multe scrieri Bisericii, s-a odihnit în pace, iar fericitul Ioan, întărind dreapta credinţă, prin puterea cuvintelor lui şi prin dovezile cele înţelepte ale Scripturilor, a înfierat ca nimeni altul erezia iconomahilor, adică al luptătorilor împotriva sfintelor icoane, şi a lăsat Bisericii lui Dumnezeu multe scrieri, în care se găseşte răspuns temeinic aproape la orice întrebare despre credinţa ortodoxă.
Pentru mărturisirea dreptei credinţe vrăjmaşii ei au făcut de i s-a tăiat Sfântului mâna dreaptă, dar Maica Domnului l-a vindecat în chip minunat. Cuviosul Ioan Damaschin, vieţuind în lavra Sfântului Sava, fiind cunoscut ca teolog dogmatic, apărător al cinstirii icoanelor şi mare imnograf al Răsăritului creştin, şi-a săvârşit viaţa la adânci bătrâneţi, trecând la Domnul în vârstă de 104 ani, la 4 decembrie 749.

[cristiboss56]

Sfântul Cuvios Patapie (sec. VII) – S-a născut în oraşul Teba (Egipt) din părinţi binecredincioşi. Dorind să îmbrăţişeze viaţa pustnicească şi-a părăsit familia, ascultând cuvântul sfintei evanghelii la Matei X, 37-38. Datorită evlaviei sale şi a vieţii desăvârşite pe care o trăia lumea a început să vină la el. Nedorind lauda lumii, Cuviosul Patapie a părăsit Egiptul şi s-a dus la Constantinopol. Aici şi-a făcut o colibă lângă zidul marelui oraş, aproape de localitatea Vlaherna. Trăindu-şi viaţa întru sfinţenie, Cuviosul Patapie a fost învrednicit de către Bunul Dumnezeu cu darul tămăduirii. A săvârşit minuni până la bătrâneţe, când s-a mutat cu pace la Domnul, fiind îngropat în biserica Sfântului Ioan Botezătorul din Constantinopol.

[cristiboss56]

Sfinţii Mucenici Mina, Ermoghen şi Evgraf au trăit în timpul împăratului Maximin Daza (305-314). În vremea aceea, în Alexandria (Egipt) au apărut mari tulburări între creştini şi păgâni. Împăratul Maximin a trimis pe unul din slujitorii săi de neam atenian, pe Mina, care era creştin în ascuns, să potolească aceste tulburări, lucru pe care l-a îndeplinit.
Aflându-se că este creştin, împăratul Maximin l-a trimis pe atenianul Ermoghen în Alexandria ca să îl convingă pe Mina să renunţe la credinţa creştină. Refuzând, Mina a fost întemniţat după prima zi de judecată în timpul căreia poporul auzise cum înţelepciunea creştină copleşea filosofia greacă păgână, fiind întărită de minunile săvârşite de Mina în toată Alexandria.
A doua zi, Mina a mărturisit pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos cu vitejie, deşi avea multe răni pe corp. În cele din urmă, Ermoghen a poruncit să-i taie limba, să-i scoată şi ochii şi l-a trimis pentru a doua oară în temniţă. În timpul nopţii, temniţa s-a luminat şi Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos s-a arătat mucenicului Mina şi l-a tămăduit.
Tot în această noapte, Ermoghen s-a hotărât să îl îngroape pe fostul său prieten, pe atenianul Mina. Dimineaţa s-a dus la locul de judecată cu gândul de a înştiinţa poporul de hotărârea sa. Era sigur că Mina murise în timpul nopţii. Când ostaşii l-au adus pe Mina din temniţă şi l-a văzut tămăduit şi strălucind de bucurie, Ermoghen a strigat: ‘Roagă-te pentru mine, adevăratule slujitor al lui Dumnezeu. Roagă-te ca şi eu nevrednicul să mă învrednicesc a fi sluga Dumnezeului tău’.
Din acel moment, cei doi creştini atenieni, Ermoghen şi Mina, nu s-au mai despărţit. Peste câteva zile s-au strâns în Alexandria 13 episcopi şi au botezat pe Ermoghen în faţa poporului şi l-au sfinţit şi episcop al Alexandriei. Însă păgânul Rustic a înştiinţat pe împăratul Maximin de cele întâmplate. Ajungând în Alexandria, Maximin i-a adus în faţa judecăţii pe cei ce fuseseră oamenii lui de încredere, Mina şi Ermoghen. Cei doi au mărturisit pe Domnul nostru Iisus Hristos chiar şi când au fost supuşi supliciilor, primind amândoi moarte martirică.
În faţa acestor nelegiuiri comise de împăratul Maximin, Evgraf, fostul grefier din timpul când Mina venise judecător în Alexandria, a strigat cu mult curaj împăratului: ‘Şi eu sunt creştin şi mă lepăd de poruncile tale. Ai intrat ca un leu în cetatea noastră şi vrei să înghiţi turma lui Hristos prin închinarea la idoli şi să pierzi sfânta credinţă. Dar noi suntem gata de moarte pentru buna credinţă şi te privim ca pe o vulpe bătrână’. Neaşteptându-se la o astfel de înfruntare, Maximin s-a ridicat furios şi, luând o sabie, a retezat capul Sfântului Evgraf.

[cristiboss56]

Sfântul Cuvios Daniil Stâlpnicul (†490) era din Mesopotamia, din Eparhia Samosatelor, dintr-un sat ce se numea Vitara. Tatăl său se numea Ilie, iar mama sa se numea Marta. Pe când avea vârsta de cinci ani, părinţii săi l-au dus într-o mănăstire, iar acolo a strălucit în viaţa monahală. Deoarece sporea tot mai mult în nevoinţe duhovniceşti, s-a dus la Cuviosul Simeon Stâlpnicul († 459) şi a luat de la el binecuvântare. În urma unei descoperiri dumnezeieşti, s-a dus în Anaplu, care era în părţile Traciei, aproape de Bizanţ. Acolo, fericitul Daniil s-a închis într-un templu idolesc unde a îndurat multe ispite de la diavoli. După această experienţă, sfântul s-a suit pe un stâlp, unde a stat pentru o lungă perioadă de timp, dând dovadă de multă răbdare în asprele nevoinţe pustniceşti. A îndurat arşiţa verii şi frigul aprig al iernii, dar şi vânturile puternice. Sfântul Cuvios Daniil Stâlpnicul a primit de la Dumnezeu darul facerii de minuni, faptele sale bune şi minunate ajungând chiar şi la urechile împăraţilor: Leon cel Mare (457-474), Zenon (474-475; 476-491) şi Vasilisc tiranul, care au mers şi s-au închinat sfântului. Acesta le-a prorocit cele ce aveau să li se întâmple. Ajutând Biserica lui Hristos care era atacată de eretici, trăind o viaţă sfântă şi neprihănită, s-a mutat în pace la Domnul.

[cristiboss56]

Sfântul Ierarh Spiridon, făcătorul de minuni, era de neam din Cipru şi a trăit pe vremea împăraţilor Constantin cel Mare (306-337) şi Constanţiu (337-361). Era un om smerit cu inima. A fost păstor de oi, apoi s-a însurat, iar după moartea soţiei sale a fost ales Episcop în Trimitunda, aproape de Salamina. Deoarece Dumnezeu i-a dat harul tămăduirilor, a fost numit făcător de minuni. Prin rugăciunile sale către Domnul a adus ploaie pe pământ în vreme de secetă şi a oprit ploaia care cădea peste măsură. Altă dată, a pus capăt foametei puse la cale de vânzătorii de grâu, dărâmându-le hambarele în care ţineau grâul. De asemenea, a prefăcut un şarpe în aur, iar după ce l-a scăpat pe un om sărac din lipsă, a prefăcut din nou aurul în şarpe, cum fusese mai înainte. Sfântul Spiridon a oprit curgerile râurilor şi a întors pe mulţi păcătoşi la dreapta vieţuire. În vremea prigo*nirii creştinilor de către Maximian şi Galeriu, Sfântul a fost prins şi, mărturisind pe Hristos, i s-a scos ochiul drept şi i s-a tăiat pulpa stângă. A luat parte la Sinodul I Ecumenic de la Niceea, din anul 325, fiind unul dintre cei 318 Părinţi care au mărturisit deofiinţimea Persoanelor Sfintei Treimi. Sfântul Ierarh Spiridon a arătat printr-o minune taina Sfintei Treimi, căci, luând o cărămidă, a făcut prin rugăciune ca aceasta să se desfacă în stihiile din care era alcătuită: pământ, apă şi foc. Sfântului Ierarh Spiridon i se arătau îngerii lui Dumnezeu în timp ce el să*vârşea Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie. Şi aşa, păstorind cu multă grijă turma cea cuvântătoare încredinţată lui, s-a mutat în pace la cereştile locaşuri. Sfintele moaşte ale Sfântului Ierarh Spiridon sunt păstrate cu cinste, până astăzi, într-o raclă, în insula Corfu. Fragmente din sfintele sale moaşte se găsesc şi la Catedrala Mitropolitană „Sfântul Spiridon”-Nou din Bucureşti, Paraclis Patriarhal, precum şi la Biserica „Sfântul Spiridon”-Vechi din Capitală.

[cristiboss56]

Sfântul Elefterie (†126) a trăit pe vremea împăratului Adrian (117-138) şi era din Roma. Rămânând orfan de tată a fost crescut de mama sa Antia, care primise credinţa creştină de la Sfântul Apostol Pavel. Copil fiind, Elefterie a fost dus la Sfântul Anichit, Episcopul Romei (†167), de la care a învăţat Sfintele Scripturi. Tot Sfântul Anichit l-a hirotonit diacon la vârsta de 15 ani, preot la 18 ani, iar la vârsta de 20 de ani a fost rânduit Episcop al Iliricului. Luminându-i pe păgâni cu învăţăturile creştine, a adus pe mulţi dintre aceştia la Hristos. Împăratul, auzind acestea s-a mâniat şi l-a adus înaintea sa pentru a-l judeca. Sfântul Elefterie L-a mărturisit senin şi cu mult curaj pe Iisus Hristos, ca fiind Dumnezeu adevărat, şi pentru aceasta a fost supus la multe şi cumplite chinuri. A fost culcat pe un pat de aramă încins în foc, apoi a fost aruncat într-un cazan cu untură şi smoală clocotită. Însă, prin harul lui Dumnezeu, Sfântul Elefterie a rămas nevătămat. Sfătuit de prefectul Coremon, împăratul a făcut un cuptor cu ţepuşe de o parte şi de alta. Atunci, rugându-se Sfântul Elefterie, Coremon s-a umplut de Duh Sfânt şi a intrat el însuşi în cuptor. Ieşind nevătămat de acolo, Coremon l-a mărturisit cu mult curaj pe Mântuitorul Iisus Hristos şi pentru aceasta i s-a tăiat capul. Iar Sfântul Elefterie, ieşind şi el neatins din cuptor, a fost întemniţat. Scăpând din închisoare cu ajutorul îngerilor Domnului s-a retras într-un munte, unde trăia alături de fiarele sălbatice. A fost prins însă din nou şi din porunca lui Adrian a fost ucis cu suliţele, dându-şi astfel sufletul în mâinile Domnului. Mama sa, Antia, a fost şi ea ucisă cu sabie, pe când îl îmbrăţişa pe fiul ei mort.