Istorii cu talc

[cristiboss56]

CERUL, PĂMÂNTUL ȘI LUMEA

Într-o zi, un om simplu, cunoscut pentru viaţa sa curată, a fost întrebat de un vecin:
- Cum faci tu de eşti totdeauna atât de mulţumit? Niciodată nu te-am văzut supărat.
- Foarte simplu - a răspuns celălalt.
În fiecare dimineaţă, când mă trezesc, privesc întâi cerul. Aşa mi-aduc aminte de Dumnezeu, de milă şi de bunătate.
Apoi privesc pământul. Astfel îmi amintesc de moarte şi de Judecata de Apoi.
În cele din urmă, privesc în jurul meu lumea întreagă ce se trezeşte în fiecare dimineaţă la viaţă. Aşa mi-aduc aminte de semenii mei, de cei care suferă de boli sau neputinţe, de cei ce au o viaţă mai grea decât a mea şi pe care i-aş putea ajuta, în felul acesta mă bucur pentru ceea ce sunt şi pentru ceea ce pot face. Bunătatea izvorâtă din dragoste aduce totdeauna linişte şi mulţumire, atât în sufletul celui care primeşte cu recunoştinţă, cât şi în sufletul celui care dăruieşte cu drag.
"Cine este bun mai bun să se facă şi cine a biruit ispita să se roage pentru cel care e încă în ispite. " ( părintele Paisie Olaru )

[cristiboss56]

Cercetarea Maicii Domnului !

"Un diacon din Cipru a fost cuprins de o mare tristete, cand a avut loc invadarea acestei regiuni de catre turci, deoarece isi pierduse rudele si cunoscutii. Atunci a mers sa-l viziteze pe Staretul Paisie. Staretul il iubea, pentru ca acest diacon avea multa evlavie si bunatate, si de aceea l-a gazduit in acea noapte la Coliba lui.
– Dimineata , parinte diacon, va veni preotul sa liturghiseasca aici. De aceea te voi scula putin mai devreme sa facem Utrenia si sa citim rugaciunile Sfintei Impartasanii. Diaconul a mers la chilia lui, iar staretul a inceput sa se roage. Nu a dormit deloc. De vreo doua ori a mers la usa diaconului, si ciocanind in ea, l-a intrebat zambind :”
– Ei , parinte A.,n-ai avut nici o vedenie, n-ai vazut nici un Inger ? In jurul orei doua dupa miezul noptii, Staretul l-a strigat pe diacon sa vina in biserica ca sa inceapa slujba Utreniei, Staretul a incepu sa citesca rugaciunile Sfintei Impartasanii. Cand a ajuns la troparul din Cantarea a cincea unde scrie :” Maria, Maica lui Dumnezeu, care esti salas scump la bunei miresme, cu rugaciunile tale fa-ma vas ales pentru a ma impartasi cu Sfintele Taine ale Fiului tau”, atunci s-a petrecut urmatorul fapt minunat: toata bisericuta a inceput sa se umple de o lumina alb-albastruie, iar candelele , dupa ce mai inainte flacarile lor s-au transformat din rosii in albastrui, au inceput incet, ritmic si usor sa se miste. In acelasi timp bisericuta s-a umplut de o mireasma cereasca negraita.
Dar cine poate descrie stralucirea nespusa si bogata a acelei lumini? Semana cu intinderea unei mari nesfarsite care se revarsa peste tot in bisericuta care devenise cu totul cereasca. Ce seninatate sis lava nespusa venea din acel izvor nesecat al luminii care se revarsa ca un rau ! Era toata numai dulceata, numai dorinta, o frumusete nespusa, o bucurie si o desfatare negraita. De aceea nu te saturai sa privesti acesta vedenie dumnezeiasca, ci dimpotriva dorinta de a te desfata cu ea crestea cu fiecare clipa, chiar daca ar fi fost sa se prelugesca in vecii nesfarsiti.
Diaconul ramase buimacit si nu putea sa intelega ce se intampla. Il intrerupse pe Staret si ii spuse in soapta : - Parinte, ce este aceasta, ce se intampla ? Iar acela ii puse degetul la gura, dandu-i de inteles sa taca , si ii spuse:
- Rosteste rugaciunea lui Iisus si sa nu vorbesti, pentru ca ne-a cercetat Maica Domnului ! Staretul a ramas mult timp cu capul la pamant, la fel si diaconul, pana cand s-a imprastiat ace alumina neobisnuita, si odata cu acesta s-a oprit si miscarea candelelor. Din inima diaconului disparuse orice intristare. Dimineata diaconul a plecat minunandu-se de multa indrazneala pe care o avea Staretul catre Maica Domnului. “
Nota : Fragment preluat din cartea " Patericul Maicii Domnului "

[cristiboss56]

ÎNCREDEREA . . . :

Într-o zi, un om a căzut încercând să urce pe un munte şi, în cădere, s-a agăţat de o creangă a unui copac. Cum stătea atârnat, s-a uitat în sus şi a strigat: „Ajutor!”. O voce îi răspunse: „Ce pot face pentru tine, fiule?”. „Salvează-mă!”. „Te voi salva. Dă drumul crengii şi vei fi în siguranţă. Trebuie doar să ai încredere în mine”. Omul s-a gândit o clipă şi a întrebat: „Mai e cineva acolo sus care mă poate ajuta?”.
Vorbim mereu despre cât e de important să avem încredere în noi, în forţele şi cunoştinţele noastre. Dar ce facem cu încrederea faţă de ceilalţi? Cât de uşor ne încredinţăm viaţa, deciziile, alegerile în mâna altora? E foarte greu, o zic din start. Nu este uşor să ne eliberăm de frici şi îndoieli.
De mici ni se spune să nu vorbim cu străinii şi să nu avem încredere în ei. Iar astăzi, nu mai poţi avea încredere în nimeni. Doar ştim, intenţiile bune sunt cimentate cu interese ascunse. Câţi dintre noi ar asculta vocea şi ar da drumul crengii? Câtă valoare are astăzi „Ai încredere în mine, te voi prinde”? Neîncrederea în ceilalţi ne face să fim suspicioşi faţă de tot ce se întâmplă în viaţa noastră – chiar şi un „Mulţumesc” sau un zâmbet este analizat prin prisma neîncrederii: „Dar care i-au fost intenţiile, de fapt?”. Ca într-un cerc vicios, ajungem în final să nu avem încredere nici în deciziile proprii.
Dacă supravieţuirea noastră ar ţine doar de ajutorul unui străin, ce facem? Aşteptăm o persoană cunoscută? Sau mai bine ne facem prieteni cu lupul din pădure pentru a ajunge mai repede la bunica, şi în plus îi dăm lupului câte ceva din mâncarea din coş pentru a supravieţui cu toţii la sfârşitul poveştii.

[cristiboss56]

Adevarata comoară
Un tanar era foarte suparat ca nu are mai multi bani, ca nu-si poate cumpara tot ce-si dorea. Se plimba trist pe strada, nestiind cum sa iasa din aceasta situatie. Dar, cum mergea el asa, s-a lovit deodata de cineva. Mare i-a fost mirarea sa vada ca, din neatentie, a dat peste un om sarman, fara vedere. Incerca bietul om sa se ajute cu un baston si sa gaseasca drumul spre casa. Tanarul nostru l-a ajutat, conducandu-l de brat.
Vazand cat sunt altii de necajiti, tanarul nu s-a mai gandit, de atunci, decat la un lucru: cat de bogat este el. Nu avea bani pentru tot ce si-ar fi dorit, dar avea comoara cea mai mare din lume, pe care banii nu o pot cumpara: sanatatea cu tot ce izvoraste din ea - putere de munca, bucurie si voie buna.
Acum isi dadea seama ca sunt oameni care au ramas ologi in urma unor accidente. Dar picioarele sale il puteau duce oriunde. Altii au ramas orbi. El putea sa vada, insa, clipa de clipa, toate frumusetile din jurul sau. Exista si unii oameni care, din pacate, sunt orbi si ologi sufleteste, pentru ca sufletul lor s-a golit de bucurie, de speranta si dragoste. Acestia sunt cu adevarat nefericiti.
Cu cat vei fi mai binevoitor, cu atat sufletul tau va avea mai multa liniste. Cel rau si zgarcit nu da niciodata nimic, nici macar un pahar cu apa sau un sfat, chiar daca aceste lucruri nu l-ar costa nimic. Un astfel de om mai este cu ceva de folos celorlalti ?
Daca ne vom uita in jurul nostru vom vedea ca nimic nu traieste doar pentru sine. Pana si un copac obisnuit. Chiar daca nu ne ofera fructe, ne da cel putin posibilitatea sa ne odihnim un minut la umbra lui.
"Cel bun vede bunatatea peste tot; cel rau, nicaieri."

[cristiboss56]

Încrederea

Un om călătorea pe un drum de ţară, împreună cu soţia sa. Obosiţi de atâta mers şi văzând că îi prinde noaptea pe drum, cei doi călători au vrut să tragă la un han. Dar hangiul, om rău, a refuzat să-i primească, spunându-le că nu mai are camere libere. Nevasta omului s-a arătat nemulţumită.
- Ei, lasă, femeie - a încercat să o liniştească omul - lasă, că ştie Dumnezeu ce e mai bine!
- Măi, omule - zise atunci femeia sa - da' ce poate fi bine când - uite! - nu avem unde sta peste noapte?!
în sfârşit, au plecat mai departe şi, spre bucuria lor, au întâlnit un ţăran, om sărac, dar bun la suflet. Văzând că i-a prins noaptea pe drum, ţăranul i-a primit cu drag în căsuţa lui.
Dar a doua zi dimineaţa, când au vrut să plece mai departe, ţăranul le-a dat o veste uluitoare celor doi călători: peste noapte, hanul fusese atacat de hoţi, care îi jefuiseră pe toţi călătorii.
- Vezi, i-a mai spus omul femeii - trebuie să avem încredere în felul în care Dumnezeu le rânduieşte pe toate. Ţii minte ce ţi-am spus aseară? "Lasă, ştie Dumnezeu ce e mai bine."

"Fără nici o îndoială că Dumnezeu rânduieşte faptele noastre
mai bine decât am putea-o face noi înşine. " (Sfântul Vasile cel Mare)

[cristiboss56]

Ascultarea

De noi depinde să creştem sau să micşorăm această lumină pe care o avem înlăuntrul nostru, adică harul. Iar aceasta vine din devotamentul, încrederea, evlavia şi respectul pe care le avem faţă de duhovnicul şi cuvântul lui Dumnezeu care ne vine prin el. Pilda de astăzi ne pune în faţă un exemplu de ascultare desăvârşită.

Un tânăr evlavios şi bogat a dorit să urmeze viaţa din pustie. A căutat până l-a găsit pe cel mai aspru eremit, cerându-i să-l primească sub ascultarea sa. „Mergi mai întâi să împarţi averile tale săracilor, ca să împlineşti porunca lui Hristos, l-a sfătuit acela, şi apoi am să te primesc. Tânărul a împlinit cu bucurie porunca, aşa cum i-a spus avva şi, eliberat acum de grijile lumeşti, s-a întors înapoi. „Acum ai să stai în acea chilie, i-a arătat iarăşi părintele, fără să vorbeşti cu cineva. Cinci ani de zile s-a nevoit tânărul în chilia sa şi nici un cuvânt nu a scos din gură. Ceilalţi fraţi, văzând evlavia şi răbdarea lui, îl respectau şi îl cinsteau. Într-o zi, părintele său l-a chemat la chilie şi i-a spus: „Văd că nu numai nu te foloseşti, rămânând în acest loc, dar eşti în primejdie să-ţi pierzi chiar şi sufletul cu laudele pe care ţi le aduc fraţii, deşi nu le meriţi. Pregăteşte-te să pleci din Egipt. Am să te trimit să stai într-o obşte.
Bunul ucenic, iarăşi, fără să scoată vreun cuvânt, a înclinat capul ca să-şi arate supunerea şi s-a pregătit de îndată pentru călătoria îndepărtată. Părintele i-a dat scrisoare de recomandare pentru egumenul mănăstirii, în care îl ruga să-l primească pe tânăr, dar a uitat să-i spună, dacă trebuie sau nu, să vorbească acolo unde urma să meargă. Astfel, tânărul, păzind cu credinţă porunca avvei, nu şi-a deschis gura nici măcar unui sunet acolo unde s-a dus. Cei mai mulţi credeau că este mut. Egumenul mănăstirii, ca să se asigure, într-o zi, l-a trimis la râu ca să treacă de partea cealaltă. Va fi nevoit să se întoarcă şi să-mi spună că nu poate, s-a gândit stareţul, fiindcă apa este adâncă. În urma sa a trimis şi pe un alt frate, ca să vadă ce face. De îndată ce ucenicul a ajuns la râu şi a văzut că nu poate să treacă, a îngenuncheat şi a început să se roage. În clipa aceea s-a apropiat de el un crocodil şi s-a aşezat în faţa sa. Tânărul s-a urcat pe spatele lui şi a trecut de partea cealaltă. Minunându-se de cele ce a văzut, fratele s-a întors la mănăstire şi a povestit toate câte se întâmplaseră. După câţiva ani, bunul ascultător a murit şi egumenul a trimis o scrisoare către părintele său: „Chiar dacă ne-ai trimis un mut, totuşi, acesta a trăit ca un înger printre noi“.
Însă, spre marea sa surprindere, egumenul a aflat de la avva că acela nu era deloc mut, ci datorită poruncii duhovnicului a stat atâţia ani fără să vorbească.

[cristiboss56]

Dumnezeu te aşteaptă să îţi aline toate rănile !

O floare în mijlocul iernii supravieţuieşte doar din adierile blânde ale iubirii celei nemăsurate, ale speranţei şi ale liniştii celei fără de început. Un om trist moare încet, neştiind să culeagă, asemeni florii cele ce îi sunt necesare supravieţuirii, astfel sufletul lui, împietrit de atâta suferinţă, este strivit sub greutatea propriei suferinţe, greu de descris şi de înţeles.
De ce trebuie să suferim? Nu e nevoie să suferim. Suferinţa noi o alegem. Dacă nu ne-ar face plăcere să ne scufundăm în veninul suferinţei,atunci am extrage din fiecare clipă, din fiecare moment în care suntem trişti, adierile blânde ale iubirii celei nemăsurate, ale speranţei şi ale liniştii celei fără de început.
Floarea inimii noastre se ofileşte încetul cu încetul dacă o lăsăm pradă grindinii celei înfiorătoare, frigului care muşcă din ea fără nici un strop de compasiune
Viaţa este un album ale cărui pagini goale, noi îl umplem cu diverse fotografii. De ce am alege ca la final albumul să fie plin de poze cu chipuri triste, fără speranţă sau pline de ură ?
Înţeleg că viaţa este grea, uneori copleşitoare, dar chiar asta este esenţa iubirii, şi anume speranţa că va fi mai bine, speranţa creaturii care se înalţă spre Creator.
În jurul meu văd doar oameni posomorâţi, fără nici un zâmbet care să le îmbrace chipul într-o frumoasă binecuvântare. În momentul în care o să înţelegem că viaţa este un dar mult prea preţios pentru a-l pierde, poate vom şti atunci să preţuim fiecare clipă, vom şti să ne ridicăm şi să înfruntăm problemele mereu cu zâmbetul pe buze, aducându-i slavă Celui ce ne-a făcut atât de frumoşi, sănătoşi şi inteligenţi, să fim asemeni florii din mijlocul iernii, razei de lumină în mijlocul întunericului.
Dacă vreodată nu veţi găsi un motiv îndeajuns de întemeiat pentru a vă schimba percepţia negativă într-una pozitivă, atunci priviţi în jurul vostru, însă încercaţi să priviţi cu ochii inimii, asemeni unui copil care abia a descoperit frumuseţile naturii iar atunci veţi fi plăcut surprinşi de tot ceea ce vă înconjoară şi în mod sigur pe buzele voastre se va naşte un zâmbet.
Uitaţi-vă la cineva mai neajutorat decât voi şi încercaţi să vă puneţi în locul lui. Dacă, pentru o secundă aţi reuşit să faceţi acest lucru atunci vă veţi da seama că problemele voastre nu sunt atât de grave precum le credeaţi. Lăsaţi-vă în mâinile Creatorului, permite-Ţi să vă atingă sufletul iar atunci veţi simţi cum inima voastră va deveni mai uşoară că un fulg de nea şi mai luminoasă decât lumina soarelui.
Omule, binecuvântarea lui Dumnezeu, ai fost creat liber! Nu îţi distruge libertatea, închizându-te singur într-o închisoare, pedepsindu-te o întreagă viaţă pentru greşelile săvârşite sau din cauza unor proleme aparent fără soluţie. Şi cea mai întunecată noapte are sfârşitul ei. De ce nu ar avea şi problemele noastre ?
Nu ştiu în ce măsură cuvintele mele te-au afectat, ţi-au atins sufletul, însă îmi doresc pentru tine o libertate divină, o inimă uşoară şi un zâmbet blând. De aceea te rog să te opreşti puţin din mersul acesta nebun al lumii şi să te gândeşti ce este mai important pentru tine, pentru ce te chinui atâta şi să încerci să deschizi această închisoare, să devii o pasăre liberă, proaspăt scăpată din spatele gratiilor reci ale coliviei şi să te înalţi într-un zbor lin spre cerul unde Dumnezeu te aşteaptă să îţi aline toate rănile.