Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

Dacă încetăm să iubim, încetăm să existăm. Fără
Duhul Său nu putem trăi. Așa că dacă pre unul iubești și pe celălalt nu iubești, ceasta înseamnă că nu iubești pe nimeni. Înțelegi? Dumnezeu ne-a dat Dragostea, ochii, inima, totul… în acest scop. Mai întâi, pentru a-L iubi pe El dintru toată
puterea sufletului nostru , cum se spune în cea dintâi poruncă, și apoi, de asemeni, pentru a nu ne simți diferiți de ceilalți, El adaugă: și pe aproapele tău ca însuți pre tine .
Cine sunt eu ca să zic: Dar cesta este rău, nu trebuie să-l iubesc. Celălalt, este un mincinos. Ce am eu în comun cu el? Ah, nu așa, fratele meu. Dragostea nu este așa . Dragostea iubește pe toți, așa cum Dumnezeu iubește pe toți , așa cum suntem, în ciuda stării noastre de păcătoșenie. Nu are El motive să nu ne iubească pe noi? Cu toate cestea, El face să răsară soarele și peste cei răi și peste cei buni, și plouă și peste cei drepți și peste cei nedrepți.
(Extras dintr-un dialog cu Maica Gavrilia Papaiannis)

[cristiboss56]

Omul căzut trăieşte într-o stare permanentă de frustrare, într-o perpetuă insatisfacţie fiinţială. Chiar dacă uneori împlinirea vreunei dorinţe îi dă, pentru o clipă, iluzia că a aflat ceea ce căuta, întotdeauna obiectul dorinţei sale, pe care pentru o clipă l-a socotit absolut, sfârşeşte prin a se dovedi mărginit şi relativ; iar atunci, omul descoperă abisul care-l desparte de adevăratul absolut. Atunci tristeţea inimii sale, chip al neliniştii în afara acestui vid, rod al profundei sale frustrări, sporeşte. Iar el încearcă în van s-o lecuiască prin ceea ce a născut-o; în loc să admită că golul acesta chinuitor este absenţa lui Dumnezeu din sufletul său şi că numai El îl poate umple (Ioan 4, 14), se încăpăţânează să vadă în el o chemare la posedarea şi desfătarea cu alte şi alte noi obiecte care, continuă el să creadă, într-un sfârşit îi vor aduce fericirea mult râvnită.
Pentru a evita durerea care urmează oricărei plăceri şi pentru ca nevoia sa nemărginită de fericire să-şi atingă împlinirea, omul căzut îşi continuă alergarea în căutarea nebună de noi plăceri pe care le adună şi le înmulţeşte, încercând să refacă totalitatea, continuitatea şi absolutul după care tânjeşte, crezând în chip deşert că poate afla infinitul în acest abis în care se scufundă tot mai mult.
Arătând cum în simţirea omului căzut plăcerea este legată de durere, Sfântul Maxim Mărturisitorul spune: „Şi fiindcă orice plăcere rea piere împreună cu modalităţile care o produc, omul, aflând prin însăşi experienţa sa că orice plăcere are ca urmaşă în mod sigur durerea, îşi avea toată pornirea spre plăcere şi toată fuga dinspre durere. Pentru cea dintâi, luptă cu toată puterea, pe cea de-a doua o combate cu toată sârguinţa, închipuindu-şi că printr-o astfel de dibăcie va putea să le despartă pe acestea una de alta, iar iubirea trupească de sine va avea unită cu ea numai plăcerea neîncercată de durere. Sub puterea patimii , el nu ştia, precum se vede, că plăcerea nu poate fi niciodată fără durere. Căci în plăcere e amestecat chinul durerii, chiar dacă pare ascuns celor ce o gustă , prin faptul că este mai puternică patima plăcerii. Străduindu-se să ocolească durerea prin înnoirea şi înmulţirea plăcerilor, omul nu face decât să-şi sporească suferinţa”.
( Părintele Ioan de la Rarău )

[cristiboss56]

Neorânduiala strică. Adevărata gospodină are rânduială în casă. Indiferent cât e de simplă casa, cât e de săracă gospodăria aceea, există o rânduială. Rânduiala aceasta este foarte importantă în viaţa noastră. Şi dacă există rânduială în casa noastră, trebuie să existe rânduială şi în viaţa noastră, rânduială în sufletul nostru .
Această rânduială o începem prin post . O continuăm, o însoţim cu rugăciunea, cu metaniile, bineînţeles cu iertarea şi cu lucrarea faptelor bune. Orice rânduială are explicaţie... Sfânta Liturghie pe care o săvârşim şi la care participăm are rânduiala ei. De aceea şi preotul este dator să nu omită ceva din Sfânta Liturghie .
Rânduielile pe care noi le avem sunt pentru binele nostru . Nu sunt poveri asupra noastră, ci sunt pentru binele nostru. De aceea spunem că un om care se află în canon este un om care, fiind în rânduială şi îl prinde moartea aşa, moşteneşte Raiul. Nu putem intra în Post fără rânduială şi prima rânduială a postului este rânduiala.
( Preot Nicolae Tănase )

[cristiboss56]

"Omul milostiv îşi face bine sufletului său, pe când cel fără milă îşi chinuieşte trupul său.."
Solomon în Pildele lui Solomon, Folosul şi piedicile în calea dreptăţii - 11:17
Cel ce va zice o dată în zi "Doamne Miluieşte!" sau "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!" nu va fi trecut cu vederea!
Pilde şi povestiri ortodoxe cu tâlc!
https://www.youtube.com/watch?v=QnQR71zmQrs

[cristiboss56]

-Părinte, noi nu ne mai botezam copilul, vrem să crească, să înţeleagă şi să-şi aleagă singur dacă vrea să se boteze!"
Da, am stat şi i-am ascultat, m-am uitat un pic la ei şi m-am gândit că probabil că nu aud bine.. odată ce le-a venit o asemenea înţelepciune... Şi le-am explicat:
"-Zămislirea în pântecele femeii se face de către puterea Duhului Sfânt, nu de spermatozoidul tău! Sunt mii de oamneni care sunt sterpi şi nu pot face copii şi se roagă la Dumnezeu şi apoi au copii! Asta ca tu să înţelegi, că nu numai actul de procreare crează fiinţa din pântecul mamei, ci şi harul Duhului Sfânt. Aşa cum spune şi Psalmistul David: "Din pântecele maicii mele, de acolo m-am aruncat către Tine, Tu m-ai închegat ca brânza şi m-ai ţesut ca pânza şi m-ai pus în cele mai adânci ale pământului." Adică un loc ascuns, în pântecele mamei, unde nu ştie nimeni. Lucrul ăsta s-a crezut până în zilele noastre, pentru că în momentul în care lumea s-a modernizat, au învăţat medicii să pătrundă acolo, în măruntaiele omului şi să-l tragă pe prunc afară şi să-l ucidă!

[cristiboss56]

De multe ori, rugăciunea pe care o facem noi nu este la măsura la care trebuie să fie, iar Dumnezeu, știind mai bine ce ne este nouă de folos, nu ne dă ceea ce-I cerem. Ne dă, însă, posibilitatea să stăruim în rugăciune și e bine să stăruim și să nu ne pierdem nădejdea. Cândva tot ne ajută Dumnezeu și, dacă nu ne ajută cum vrem noi, ne ajută cum știe El să ne ajute. Oricum, faptul de a te ruga lui Dumnezeu este un câștig.
Te părăsește duhul rugăciunii când ești sătul de
rugăciune . Eu cunosc oameni care ajung să se sature de rugăciune, pentru că se roagă nepotrivit, neechilibrat, se obosesc în rugăciune. Duhul rugăciunii trebuie menținut și insistat pentru el, dar nu așa, cu „hei-rup”, ci cu echilibru.
Totdeauna am privit lucrurile în perspectiva naturii. Nu vezi în natură nici un salt: totul merge lin, totul merge echilibrat, liniștit, la timpul său. Așa trebuie să se încadreze și omul în viața duhovnicească: cu nădejdea în Dumnezeu , cu siguranța mai-binelui, cu angajare pentru mai bine.
( Arhimandrit Teofil Părăian )

[cristiboss56]

Cine crede în Iisus Hristos, acela Îl cunoaște, Îl iubește și-L proslăvește, adică Îl cuprinde cu mintea sa, întrucât acolo este locul cunoașterii. Îl cuprinde cu inima, întrucât acolo e locul dragostei. Îl cuprinde cu toate puterile, întrucât acestea lucrează. Aici se arată slava Domnului, care strălucește ca lumina pentru ceilalți. Așadar, a-L cunoaște, a-L iubi și a-l proslăvi pe Iisus Hristos înseamnă a crede în El.
Cunoscându-L pe Domnul, trebuie să-L iubim. Fiecare dintre noi iubește ceva: unii iubesc aurul și comorile, alții cinstea și slava, pe când alții doar propriul trup și de aceea se îndeletnicesc doar cu mâncarea, cu băutura și îmbrăcămintea. Ceea ce iubim umple tot adâncul inimii noastre în așa fel, încât în aceasta nu mai rămâne loc pentru Iisus Hristos. În vasul plin cu apă nu mai încape nimic. Nici inima noastră, fiind plină cu dragoste deșartă, nu mai primește dragostea de Iisus Hristos și nici n-o poate primi, până când nu se va micșora dragostea de lucrurile stricăcioase.
De aceea, trebuie să le lepădăm pe toate celelalte, știind că voia și iubirea lui Dumnezeu ne sunt atât de aproape, încât Iisus Hristos spune: „Eu sunt cu voi în toate zilele” (Matei 28, 20); atât de mari, încât „așa a iubit Dumnezeu lumea, că pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat” (Ioan 3, 16); atât de stăruitoare , încât Domnul zice: „Iată, Eu stau la ușa inimii fiecăruia și bat; dacă va auzi cineva glasul Meu și va deschide, voi intra la El” (Apocalipsa 3, 20). Și ușa inimii se va deschide pentru Domnul numai atunci când Domnul va intra în ea și toată inima noastră va striga: „Domnul meu și Dumnezeul meu!”. Va striga și Îl va simți, va gusta dulceață de negrăit și se va bucura în Domnul.
( Sfântul Inochentie al Penzei )