Povesti adevarate , de prin lume adunate !

[cristiboss56]

În părțile de pe țărmul eparhiei Lichiei își avea locuința un bărbat care sărbătorea an de an sărbătoarea Sfântului Nicolae. Și odată pe când prăznuia el și mulțime de popor era adunată în biserică, împreună cu aceștia era și Vasile, fiul celui ce făcea praznicul, săvârșind slavoslovia de priveghere lui Dumnezeu și slujitorului Lui Nicolae. Și deodată nor de agareni fără Dumnezeu împresoară biserica și mulțime de popor, împreună cu Vasile au fost duși robi în insula Creta. Și pe toți cei din legături i-a condamnat la muncă, iar pe Vasile, ca unul care era nobil, conducătorul luându-l l-a pus să slujească copiilor lui la masa lui.
Iar părinții lui Vasile schimbând în plâns sărbătoarea, se tânguiau foarte. Dar după ce a trecut un an, și venind din nou sărbătoarea, spune bărbatul femeii: „Nici pe noi, zicea, nici pe fiul nostru nu-l folosește plânsul nostru, măcar să nu rămânem nepărtași sărbătorii sfântului Nicolae. Este convinsă femeia de bărbat și pregătesc cele necesare sărbătorii, se adună oaspeții la ospăț ca de obicei și prietenii îi mângâie cu privire la fiul lor. Și apoi au început să latre câinii foarte tare. Pentru aceea stingând repede orice torță, toți tăceau cu frică, temându-se iarăși de un atac al agarenilor, se tulburau foarte. Iar tatăl ascuns în dosul zidului pândea încet căutând să afle pricina pentru care lătrau câinii.
Și iată, îl vede pe Vasile stând uimit în mijlocul curții, încins cu haine de agareni, și ținând în mână o cupă plină cu vin și zice tatăl: „Fiule Vasile, tu ești sau vreo nălucă mă înșeală? Iar fiul zice: Nu bănui vreo nălucire, tată, ci că eu sunt, fiul tău, Vasile. Pe când se îmbrățișau ei, iată și mama și prietenii cu multe făclii îl înconjoară pe fiul și întrebau să afle pricina venirii lui străine.
Și fiul: „În seara asta, zice, pe când umpleam paharul cu vin la cină ca să-l dau stăpânului, nu știu cum am fost răpit pe sus până aici, precum vedeți. Dar mie mi se părea că stau pe pământ până ce tata m-a strigat, dar îl vedeam stând cu mine pe ocrotitorul nostru, dumnezeiescul Nicolae”. Iar mama, luându-l în brațe, zicea plângând. „Eu, fiule, te țin acum în mâinile mele prin ocrotitorul nostru Nicolae, pe tine pe care te credeam ucis de mâini spurcate și ucigașe”. Dar când s-a făcut dimineață s-au adunat toți de prin împrejurimi laolaltă și pentru această mare minune toți L-au slăvit pe Dumnezeu împreună cu slujitorul Lui, dumnezeiescul Nicolae.
( Sfântul Neofit Zăvorâtul din Cipru , Panegirice I, Scrieri III , Editura Doxologia, Iași, 2016
)

[cristiboss56]

- Gheronda, spuneți-ne o minune a Sfinților Doctori fără de arginți.
- Da. Ascultă această minune care s-a petrecut în zilele mele. Când am primit această chilie a Sfinților Doctori fără de arginți, acoperămintele Sfintei Mese erau deteriorate. Trebuia să le schimb. Problema era că nu aveam bani și nici nu cunoșteam vreun croitor care să le facă. Din fericire, mi-am adus aminte de o doamnă din Tesalonic. Îmi croise mai demult trei rânduri de acoperăminte pentru Săptămâna Mare. Cu ajutorul bănesc al unor femei evlavioase, această credincioasă, pe nume Amalia, a cumpărat materialele și le-a croit. Însă, din cauza muncii extenuante pe care o făcea, a orbit . Când am întâlnit-o, într-una din ieșirile mele din Sfântul Munte, mi-a zis:
- Gheronda, rugați-i Sfinția voastră pe Sfinții Doctori fără de arginți, pentru a căror biserică am croit acoperămintele, să mă vindece. În 20 de zile, după cum mi-au spus doctorii, mă vor opera, însă șansele mele de vindecare sunt minime. Și chiar dacă ar reuși operația, voi vedea oamenii ca niște umbre.
Eu, continuă starețul, din iubire și din datorie față de această femeie, am făcut rugăciune către Sfinții Doctori fără de arginți , am aprins lumânări și candela, am citit paraclise. Timp de câteva zile nu mă opream din a zice: „Sfinților Doctori fără de arginți, aveți milă de această femeie care ne-a croit acoperămintele, care s-a îngrijit de casa noastră. Maica Domnului, buna mea Maică, spune-le Sfinților Doctori să facă această minune”. Iar Sfinții Doctori au săvârșit o mare minune. După 15 zile din ziua în care știam că va avea loc operația, am primit o scrisoare de la acea femeie, în care scria următoarele:
„Preacuvioase Părinte Stareț, cu multă bucurie vă scriu că au venit în seara dinaintea operației cei 12 Sfinți Doctori fără de arginți, au stat toți în jurul patului meu și mi-au făcut ei înșiși operația care a durat trei ore. Eu eram adormită și vedeam în minte umbrele lor împrejurul trupului meu. Când au terminat operația, mi-am redobândit vederea . Dimineața a venit infirmierul cu targa, pentru a mă transfera în sala de operație. I-am spus că nu mai am nevoie, pentru că m-au vindecat, în mod minunat, Sfinții Doctori fără de arginți. Acela, spunând că trebuie să îndeplinească ordinul medicului, era de neînduplecat. Așadar, ne-am dus împreună la medic, căruia i-am spus următoarele:
- Domnule doctor, știți că religia noastră ortodoxă are sfinți care fac minuni? O astfel de minune mi s-a întâmplat și mie, ieri seară. Au venit Sfinții Doctori fără de arginți și m-au operat.
Atunci, doctorul, după ce a constatat vindecarea orbirii mele, mi-a dat bilet de ieșire din spital zicând: « Puteți pleca, doamnă! Este vorba despre o minune, nu pot să zic nimic »”.
(Această minune este relatată de către Gheronda Emanuil Grigoriatul)

[cristiboss56]

Multe dintre vindecările minunate ale Sfântului Ioan de Kronștadt (1829-1908), sfânt contemporan foarte iubit al Rusiei nordice, s-au întâmplat prin intermediul Sfintei Împărtășanii . Puterea vindecătoare se manifesta în primul rând în timpul împărtășirii cu Preacuratele Taine. Cu profunda credință pe care o aveau, bolnavii se împărtășeau cu adevărat „spre tămăduirea sufletului și a trupului”.
Preotul Vasilios Soustin povestește cum, pe vremea când era foarte tânăr, tatăl lui s-a îmbolnăvit grav de tuberculoză a laringelui. Profesorul Simanofski a constatat că bolnavul mai trăiește doar zece zile. Părintele Ioan se afla atunci în Kronștadt. I-au trimis o telegramă. În cinci zile părintele a ajuns la ei.
‒ De ce nu m-ați înștiințat că s-a îmbolnăvit așa de grav? Aș fi adus împreună cu mine Sfânta Împărtășanie.
Și, întorcându-se către bolnav, l-a întrebat:
‒ Crezi că pot să te ajut, cu puterea lui Hristos?
Acela a făcut un semn afirmativ. Atunci omul lui Dumnezeu a suflat asupra gurii bolnavului de trei ori, în semnul Sfintei Cruci .
‒ Vino la Kronștadt să te împărtășesc cu Preacuratele Taine. Te voi aștepta...
Când doctorul a aflat acest lucru, a spus că bolnavul va muri pe drum. Bolnavul a mers într-un final la Kronștadt, unde sfântul l-a împărtășit. A rămas acolo două zile. Toate rănile lui s-au închis și doar vocea îi era încă slăbită. Când s-a întors acasă, doctorul s-a mirat.
‒ Acest lucru este nemaivăzut. Este o minune vădită! a mărturisit pacientul în fața tuturor.
Bărbatul, care fusese pe moarte, a mai trăit încă 25 ani!
∞
În biografiile vechi ale sfântului se menționează și următorul caz de vindecare a unui femei în vârstă, după cuminecarea cu Sfintele Taine .
‒ Să vă împărtășiți, o sfătuia părintele Ioan de Kronștadt, și Domnul vă va face bine.
‒ Sunt foarte în vârstă, spunea bolnava, și de aceea nu voi putea fi vindecată.
‒ Nu este treaba noastră să știm timpurile și intențiile lui Dumnezeu, a răspuns părintele.
‒ S-a împărtășit mai demult, au completat cei din familia ei.
‒ Primii creștini, a mărturisit atunci sfântul, se împărtășeau în fiecare zi și voi nu vreți să vă împărtășiți acum, când aveți așa mare nevoie?
Într-un final, bolnava s-a împărtășit și foarte repede s-a vindecat.
∞
Caracteristică este și vindecarea principesei Zinaida N. Yusupova, care s-a îmbolnăvit de scurgerea sângelui după o naștere prematură. După cum istorisește ea însăși, Sfântul Ioan de Kronștadt a vizitat-o și s-a așezat pe patul ei, spunându-i:
‒ Dacă veți trăi sau nu, aceasta va fi după voia lui Dumnezeu. Dumneavostră însă trebuie să vă pregătiți pentru o nouă viață, prin împărtășirea cu Preacuratele Taine .
‒ Eu, părinte, mă pregătesc să mă împărtășesc înainte de Paști.
‒ Chiar dacă Paștele este aproape, a insistat atunci părintele, nu trebuie să amânați. Sunt pregătit să aduc imediat Sfintele Daruri.
La insistența lui, a primit cuminecarea și, deși se împărtășise cu conștiință curată și bucurie, a adormit șase ore. Când s-a trezit era sănătoasă cu desăvârșire! Profesorul Botkin, cel care îi urmărea îndeaproape starea de sănătate, văzând asemenea schimbare, a rămas pentru mult timp tăcut. Două lacrimi au curs pe fața lui. Mai apoi a murmurat gânditor:
‒ Noi, oamenii, nu am reușit să vindecăm această boală. Numai Domnul!
∞
Același sfânt povestește și următoarele evenimente asemănătoare: „Un om s-a îmbolnăvit de ulcer la stomac. A îndurat nouă zile, fără a primi nici cea mai mică alinare de la medici. M-am rugat cu fierbințeală pentru el zicând: «Doamne, ești Viața noastră! Pe cât de ușor pot eu să mă gândesc la vindecare, pe atât de ușor poți Tu să o dăruiești. Vindecă pe robul Tău, Împărate, de boala lui îngrozitoare!». Mai apoi l-am împărtășit, iar acela a primit Sfânta Împărtășanie cu dreaptă credință . În după-amiaza aceleiași zile s-a însănătoșit, iar seara s-a ridicat din pat. Stăpânul Hristos l-a miluit și i-a redăruit sănătatea. Mă uimesc de puterea dătătoare de viață a Preacuratelor Taine!
În slujirea mea preoțească, am întâlnit multe persoane bolnave care îndată s-au însănătoșit datorită credinței adânci, a pocăinței și a Sfintei Împărtășanii ”.

[cristiboss56]

Dorind să avem un copil, am mers la medic, însă în urma controlului şi a analizelor medicale, mi s-a dat un diagnostic grav: cancer de col uterin. Am urmat timp de un an tratamentul prescris, dar boala avansa. Am hotărât să renunţ la tratament şi să mă las în voia Domnului.
În 2009, de ziua Sfintei Parascheva m-am aşezat la rând, între pelerini, gândindu-mă că, dacă reuşesc să ajung la Sfânta, mă voi face bine. Deşi am probleme cu statul în picioare din cauza coloanei, am reuşit. Bucuria a fost mare, nu mai conta foamea şi frigul.
La controlul obişnuit, după câteva zile, n-am spus medicului că am întrerupt tratamentul. Rezultatele au fost bune, de parcă n-aş fi avut acel diagnostic cumplit. Atunci mi-am amintit spusele medicului că nu vom avea niciodată copii. Minunea s-a petrecut în 2011, când am născut la termen două gemene dorite şi iubite, lumina ochilor mei.
Nu vă îndoiţi; puterea lui Dumnezeu este mare!
Sfânta Parascheva face minuni, noi trebuie să ne rugăm şi să credem cu tărie.
Lăzăroaia Gianina , Iaşi

[cristiboss56]

Într-o bună zi, a sosit la mănăstire un credincios din Tesalonic. Cu multă credință s-a rugat sfântului să îi dea un semn de întărire, întrucât era foarte deznădăjduit . După o săptămână, aflându-se în Tesalonic, un prieten i-a făcut cadou o iconiță a Sfântului Efrem , pe care s-o poarte tot timpul la gât.
Din acel moment a simțit că prinde curaj și că poate depăși greutățile vieții . Starea de deznădejde a dispărut și a căpătat atâta putere, încât s-a apărat singur într-un proces în care era incriminat, avocații fiind în acea zi în grevă! Și și-a dovedit nevinovăția, fiind în cele din urmă achitat. Tot timpul procesului a cerut ajutorul
Sfântului Efrem . După ce s-a terminat totul, bărbatul a alergat la mănăstire și l-a găsit pe sfânt zâmbindu-i din raclă și parcă spunând: „Da, am fost lângă tine!”.
(Noi minuni ale Sfântului Efrem – Minuni cu copii născuți și nenăscuți, Editura Egumenița, 2009, pp. 137)

[cristiboss56]

DIN MINUNILE MAICII DOMNULUI :

Această minune preaslăvită a Maicii Domnului s-a întâmplat în luna decembrie 2004. Pentru prima dată am auzit-o de la un călugăr grec, pe care l-am luat cu maşina, iar după câteva zile mi-a dat-o cineva scrisă, după cum o primise de la Ierusalim, de la Mănăstirea Păstorilor „Slavă întru cei de sus” din Bethleem.

Un tânăr din Arabia Saudită era căsătorit cu o tânără de origine musulmană, bogată, dar care nu putea avea copii. Cu toate că aveau foarte mulţi bani şi au fost pe la diferiţi medici, nu au reuşit nimic. Părinţii lui îl sfătuiau să-şi ia a doua soţie şi să o păstreze şi pe prima, căci legea lor le permite să aibă până la patru femei. El, însă, obosit şi mâhnit, şi-a luat soţia şi a plecat să facă o călătorie în Siria.

Acolo a închiriat o limuzină cu tot cu şofer, să-i ducă pe la toate locurile frumoase din Siria. Şoferul o observat o întristare şi o durere pe chipurile lor. După ce s-au cunoscut mai bine, a intrat în vorbă cu ei, a prins curaj şi i-a întrebat de ce nu sunt mulţumiţi. Avea impresia că este vinovat cu ceva sau nu le place maşina. Atunci soţii i-au explicat pricina întristării lor: că nu pot să aibă copii.

Auzind acestea, şoferul le-a zis că aici, în Siria, creştinii ortodocşi au o mănăstire a Maicii Domnului numită Sidonoghia – care în arabă înseamnă Stăpână, Doamnă – unde multe familii fără copii şi-au aflat mângâierea la icoana ei făcătoare de minuni.

Entuziasmaţi, i-au cerut şoferului să-i ducă şi pe ei la Sidonoghia, la Stăpâna creştinilor, şi s-au înţeles că, dacă vor dobândi un copil, vor reveni şi vor plăti şoferului 20.000 de dolari, iar mănăstirii 80.000. Şoferul le-a mai spus că acolo la mănăstire le vor da să mănânce o bucăţică de fitil de la candela icoanei şi atunci Maria creştinilor le va împlini cererea lor.

S-au dus la mănăstire, au făcut ce trebuia şi s-au întors în ţara lor. Femeia a rămas însărcinată, iar la timpul cuvenit a născut un băiat sănătos şi frumos.

Văzând această minune a Maicii Domnului, musulmanul s-a hotărât imediat să-şi împlinească făgăduinţa pe care o făcuse. A dat telefon şoferului care-i plimbase să vină să-l ia de la aeroportul din Damasc. Însă şoferul, fiind îndemnat de cel viclean, a mai luat cu el alte două persoane cu scopul de a-l ucide ca să-i ia toţi banii. Luându-l de la aeroport, musulmanul, de bucurie, a dat câte 10.000 de dolari şi la prietenii şoferului.

Plecând înspre mănăstire şi ajungând într-o zonă mai pustie, au oprit maşina şi l-au omorât pe tânăr, tăindu-i capul, mâinile şi picioarele. După ce l-au prădat de bani, l-au pus în portbagaj cu scopul de a-l arunca într-un loc prăpăstios.

Ajungând într-o zonă centrală, li s-a oprit maşina, nemaiputând să o pornească. În momentul acela, cineva a trecut cu maşina pe acolo şi, oprind, s-a oferit să-i ajute. Ei au spus că nu au nevoie, dar cel care trecea a văzut că picura sânge din portbagajul maşinii. Acesta plecând a anunţat poliţia, care, ajungând la faţa locului, le-a poruncit să deschidă portbagajul, şi, mare minune: musulmanul s-a ridicat viu, fiind plin de sânge şi a zis că tocmai atunci Maica Domnului i-a terminat de cusut gâtul la loc, fiind chiar la ultima împunsătură. Cei trei, când l-au văzut viu, au înlemnit pe loc şi au început să strige: „Noi, noi te-am tăiat bucăţi, tu cum eşti viu? Nu se poate, nu putem să credem că eşti întreg!”.

Poliţia, luându-i pe cei trei, i-a dus la închisoare, iar musulmanul a fost dus la cei mai buni medici pentru încredinţare şi confirmare. Medicii au constatat că într-adevăr este proaspăt cusut, iar poliţiştii depunând mărturie, au recunoscut cu toţii că este o mare minune a Maicii Domnului. Musulmanul şi-a sunat soţia să vină împreună cu copilul în Siria, apoi au mers cu toţii la Mănăstirea Maicii Domnului Sidonoghia şi în loc de 80.000 de dolari promişi, a dăruit 800.000 de dolari şi s-a botezat împreună cu toată familia sa.

Această minune i-a pus mult pe gânduri pe musulmani, deoarece a fost difuzată în presă, la radio, la televiziune şi pe internet.

Maica Domnului să-i lumineze şi să-i aducă la adevărata credinţă.

(Monah Pimen Vlad, Povestiri duhovnicești, Editura Axa, Botoșani, 2010, pp. 37-43)

[dumitrucelmare2000]

A fost odată un olar care trăia într-un sat uitat de lume. Visul lui era să ajungă în marea Cetate, unde să poată avea propria prăvălie de vase, oale şi obiecte ceramice. Dar şansele lui erau mici, pentru că olarul era foarte leneş şi muncea doar pentru a-şi asigura traiul zilnic. Într-o zi olarul întâlni un călător care îi spuse că într-un sat vecin trăieşte într-o colibă un înţelept care poate să-ţi ofere orice răspuns. Ce era ciudat la el era că nu ieşea niciodată din colibă şi nici măcar nu vorbea. Cel care dorea să-i pună o întrebare trebuia să bată la uşă apoi să deschidă un oblon îngust prin care se vedeau în semi-întunericul dinăuntru doar ochii înţeleptului mut. Apoi trebuia să-i pună o întrebare, iar înţeleptul îi răspundea din ochi, omul putea citi răspunsul în expresia acestora. Auzind asta, olarul alergă imediat în satul vecin, la coliba cu pricina. Ciocăni uşor, apoi trase oblonul de pe uşă. Prin fanta îngustă, văzu cu greu nişte ochi ce îl priveau din întuneric. Îi puse pe nerăsuflate întrebarea: “Cum pot să ajung să prosper în marea Cetate?” apoi se uită cu atenţie la expresia celui dinăuntru. Şi văzu nişte ochi plictisiţi…nepăsători, total indiferenţi. În acel moment realiză că aşa a fost şi el faţă de meseria lui, leneş şi nepăsător! Îşi spuse: “Până acum am stat şi am aşteptat şansa ideală, să mă lovească din senin. Dar răspunsul e foarte simplu, trebuie să muncesc eu mai mult pentru a mă apropia de ţelul meu!”, “Oare câţi oameni fac aceeaşi greşeală?” se mai întrebă el. “Peste tot văd oameni care se plâng de lipsa de şansă în loc să pună mâna şi să facă ceva.” În următoarele luni începu să modeleze oale şi ulcioare zi de zi, pe care le vindea în satele apropiate, şi rezultatele nu întârziară să apară. Deja câştiga bine, iar o mare parte din bani îi punea deoparte pentru a-şi permite să se mute în Cetate. Cu toate astea, îşi dădea seama că nu era suficient şi în acest ritm i-ar fi trebuit ani întregi. Şi pe deasupra, la sfârşitul zilei nu se simţea împlinit de munca lui. Aşa că porni iar spre coliba înţeleptului mut, gândindu-se cu nerăbdare la reîntâlnire. Coliba arăta la fel, în paragină, puteai să juri că nu locuieşte nimeni acolo. Bătu în uşă după obicei, apoi trase oblonul şi puse întrebarea cu ardoare: “Cum pot să vând mai mult pentru a-mi permite să plec în marea Cetate?” Ochii dinăuntru erau trişti, obosiţi, lipsiţi de lumină. “Privirea unui om singuratic, izolat de lume”, gândi el. Şi atunci îşi aminti de propria singurătate, de faptul că nu avea prieteni şi îşi evita mereu rudele, pentru că îi era frică să nu îi ceară bani sau alt ajutor. A doua zi plecă în târg cu un singur gând: să vândă atât de multe oale încât să-şi poată ajuta toate rudele, vechii prieteni şi chiar vecinii cu care nu se înţelegea foarte bine. Toţi cunoscuţii lui erau oameni sărmani care abia se descurcau de pe o zi pe alta. După o lună, vindea şi câştiga aproape de 2 ori mai mult şi nu numai că ajutase mulţi oameni cu bani şi mâncare, dar îi rămânea şi lui o sumă impresionantă. Câştiga atât de bine încât peste puţin timp reuşi să-şi ia o căsuţă în marea Cetate, unde visase mereu să ajungă. Târgul era mult mai mare în Cetate. Pe aici treceau călători care veneau de peste mări şi ţări şi care aveau pungile doldora de bani. Olarului îi mergea foarte bine şi îşi făcuse mulţi prieteni, căci îşi păstrase obiceiul de a ajuta oameni aflaţi la nevoie. Dar încă era departe de ţelul lui. Pentru a-şi deschide prăvălia pe care o visase, unde să aibă ucenici şi vânzători care să lucreze pentru el, avea nevoie de mult mai mult. Şi deja muncea de dimineaţa pînă seara şi vindea aproape tot ce producea. De data asta abia aştepta să ajungă din nou la coliba înţeleptului. Şi avea încredere deplină că îşi va primi răspunsul, ca şi în celelalte dăţi. Ajuns în faţa colibei, fu cuprins de un sentiment ciudat. Era şi mai dărăpănată, arăta de-a dreptul părăsită. “Oare o fi murit?” se întrebă el şi îl trecu un fior.Ciocăni în uşă cu mâini tremurânde şi deschise oblonul îngust. Un sentiment de recunoştinţă îi cuprinse inima când văzu din nou ochii în întuneric. “Muncesc de dimineaţa până seara şi vând tot ce produc. Dar tot nu e suficient pentru a-mi permite să deschid prăvălia mea. Ce aş putea face diferit pentru a câştiga mai mult?” şi se uită cu atenţie în ochii înţeleptului mut. Privirea din întuneric era de această dată vie, îndârjită. Olarul putea citi în ea determinare, dar şi disperarea unui om pe cale să-şi piardă speranţa. Apoi se gândi la viaţa lui din ultimul timp. Pe de-o parte era foarte mulţumit că se mutase în Cetate şi că prospera, dar pe de altă parte muncea atât de mult încât nu se mai putea relaxa şi bucura de viaţă. În următoarea dimineaţă se trezi mult mai odihnit, parcă era mai uşor. Îşi savură micul dejun la umbra copacilor din grădină, gândindu-se cât de recunoscător este pentru viaţa lui. Abia acum îşi dădea seama cât de bine este să te şi opreşti din când în când să te bucuri de lucrurile mărunte, cum ar fi aroma ceaiului sau mirosul florilor sălbatice. Apoi făcu ceva ce nu făcuse de foarte mult timp: plecă direct spre târg, fără să modeleze nici o oală. De obicei, începea ziua muncind din greu, apoi fugea repede după-amiază să-şi vândă creaţiile. Luă doar câteva ulcioare făcute de el mai demult. Erau cele mai frumoase, le păstra în locuinţa lui pentru a-i încânta ochii. Dimineaţa, lumea din târg era diferită. Erau alţi muşterii, călători veniţi din alte părţi. Printre ei, olarul remarcă un personaj aparte, îmbrăcat în haine scumpe. Avea trăsături nobile şi din mersul lui se vedea că era un om puternic şi hotărât. Omul se opri chiar în faţa olarului şi începu să studieze cu atenţie ulcioarele lucrate cu migală. “Nu am mai văzut nicăieri asemenea îndemânare”, spuse el. “Ce ai zice să lucrezi ceramică pentru Curtea Regală? Ai fi plătit de cinci ori mai mult faţă de cât câştigă un olar de rând.” Olarul nostru nu-şi mai încăpea în piele de bucurie…să producă pentru feţele regale! Cu banii câştigaţi ar putea să-şi deschidă prăvălia în câteva luni! Şi toate astea doar pentru că a decis în acea zi să se relaxeze şi să fie deschis la ceva nou! Primul lucru la care s-a gândit după această întâmplare a fost să-i mulţumească înţeleptului mut. Îl ajutase aşa de mult şi nici măcar nu apucase să îl vadă complet la faţă! Vroia să-l strângă în braţe şi să-i spună cât de mult au contat întâlnirile lor. Ajuns la colibă, bătu la uşă iar apoi deschise oblonul. Ochii dinăuntru străluceau de bucurie ca niciodată. ”Mare înţelept, ştiu că eşti mai retras de felul tău, dar vreau să-ţi mulţumesc din suflet şi să-ţi povestesc cât de mult m-ai ajutat!”, spuse olarul. Apoi deschise uşa şi rămase înmărmurit. Înăuntru, dincolo de uşă, era doar o oglindă.