Istorii cu talc

[cristiboss56]

Există o istorioară în care o femeie istovită din cauza greutăţii crucii pe care o avea de purtat se roagă să i se dea o altă cruce, convinsă fiind că, oricare i s-ar da, ar fi mai uşoară.
Femeia a adormit, visându-se în mijlocul unei mulţimi de cruci, de diferite aspecte şi mărimi, culcate la pământ i-a atras atenţia una dintre ele: era o cruce nu prea mare, cu margini aurite, împodobită cu pietre preţioase. „Iată, îşi va fi spus în sine, o cruce pe care îmi va fi uşor să o port!”. Dar îndată după ce a ridicat crucea, a prins a o apăsa cu o greutate neobişnuită; aurul şi pietrele preţioase sclipeau de îţi luau ochii, dar greutatea era de neînchipuit, cu neputinţă de purtat. Alături se afla o altă cruce, împodobită cu flori. „De bună seamă că asta a fost făcută taman pentru mine!” a exclamat femeia, grăbindu-se să ia crucea de jos. Dar, ridicând-o, toate florile s-au prefăcut în spini, care i s-au înfipt, dureros, în carne.
În sfârşit, a găsit o cruce simplă, fără nicio podoabă, care nu se remarca nici prin forma deosebită, nici prin aplicaţii bogate, dar pe care era scris cuvântul iubire. Ridicând-o a putut să o poarte şi să se convingă că era cea mai uşoară din toate câte încercase până atunci. S-a mai întâmplat şi altceva: şi-a dat seama că acea cruce era cea pe care o purtase până atunci şi care i se păruse grea.
Dumnezeu ştie de ce cruce avem nevoie şi pe care putem să o purtăm mai uşor. Ne-o dă pe măsura puterii noastre. Noi nu putem judeca cât de grele sunt încercările trimise asupra apropiaţilor noştri. Suferind de lipsuri materiale, de sărăcie, ne uităm cu invidie la cei bogaţi fără să ne gândim că aurul şi pietrele scumpe pot spori greutatea crucii care li s-a dat de purtat bogaţilor. Alte vieţi ni se par înflorind sub semnul unei fericiri perpetue, dar nu vedem spinii ascunşi sub frunzele celor mai arătoşi trandafiri. Dacă am fi în stare să probăm toate crucile pe care le trimite Dumnezeu omenirii aflate în suferinţă, ne-am convinge, cu siguranţă, că n-am avea forţa de a purta niciuna dintre ele cu excepţia celei pe care Domnul, în marea Sa iubire, a ales-o pentru noi.

[Mihnea Dragomir]

În prealabil postat de cristiboss56

n-am avea forţa de a purta niciuna dintre ele cu excepţia celei pe care Domnul, în marea Sa iubire, a ales-o pentru noi.

Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi.
Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre.
Căci jugul Meu e bun şi povara Mea este uşoară.

Verbum Domini.

[cristiboss56]

Ne uităm unul la altul

Un preot ortodox paroh merse într-o zi în biserică şi observă cum un simplu ţăran era îngenuncheat în faţa Sfântului Altar, lângă catapeteasmă. Acesta nu se gândea la nimic.

Foarte mulţi oameni veneau la biserică în timpul zilei pentru a-i destăinui bunului Dumnezeu grijile lor. Când se reîntoarse peste un ceas, preotul observă că ţăranul încă mai era în genunchi. De aceea merse la el şi-l întrebă:

"Spune-mi, te rog, ce-i spui bunului Dumnezeu de atâta timp?".

Şi ţăranul îi răspunse: "De fapt, nimic, părinte paroh".

Şi, arătând spre Sfântul Altar, continuă:
"Eu mă uit la el şi el se uită la mine.

Atâta tot şi nimic mai mult".

[cristiboss56]

TIMPUL SCHIMBĂRII

La un batran calugar a venit intr-o zi un tanar pentru a se spovedi. Din vorba in vorba, tanarul ii spuse:

- Parinte, sunt destul de rau. As vrea sa ma schimb, dar nu pot. Imi pierd usor rabdarea. Atunci cand ma enervez, vorbesc urat si multe altele. Am incercat sa ma schimb, dar nu am putut. Totusi, eu sper ca dupa ce voi mai creste, voi putea sa ma schimb, nu-i asa ?
- Nu - i-a raspuns batranul. Vino cu mine!
L-a dus pe tanar in spatele chiliei, unde incepea padurea, si i-a spus:

- Vezi acest vlastar, stii ce este ?
- Da, parinte, un puiet de brad.
Tanarul a scos bradutul imediat. Mergand mai departe, calugarul s-a oprit langa un bradut ceva mai inalt, aproape cat un om.
- Acum, scoate-l pe acesta.
S-a muncit baiatul cu pomisorul acela, dar cu putin efort a reusit pana la urma sa-l scoata.
Aratandu-i un brad ceva mai mare, calugarul i-a mai spus:

- Smulge-l acum pe acela.
- Dar e destul de mare, nu pot singur.
- Du-te si mai cheama pe cineva.
Intorcandu-se tanarul cu inca doi flacai, au tras ce-au tras de pom si, cu multa greutate, au reusit, in sfarsit, sa-l scoata.

- Acum scoateti bradul falnic de acolo.
- Parinte, dar acela este un copac mare si batran. Nu am putea niciodata sa-l smulgem din radacini, chiar de-am fi si o suta de oameni.

- Acum vezi, fiule ? Ai inteles ca si relele apucaturi din suflet sunt la fel ? Orice viciu sau orice neputinta pare, la inceput, inofensiva si fara mare importanta, dar , cu timpul, ea prinde radacini, creste si pune stapanire din ce in ce mai mult pe sufletul tau. Cat este inca mica, o poti scoate si singur. Mai tarziu vei avea nevoie de ajutor, dar fereste-te sa lasi raul sa ti se cuibareasca adanc in suflet, caci atunci nimeni nu va mai putea sa ti-l scoata. Nu amana niciodata sa-ti faci curatenie in suflet si in viata, caci mai tarziu, va fi mult mai greu.

"Degeaba taiem crengile pacatului in afara noastra, daca in noi raman radacinile care vor creste din nou."

[cristiboss56]

Un prinț din Orient citea odată o carte în grădina palatului său. La dânsul a venit unul dintre slujitorii care se ocupau cu întreținerea trăsurilor sale, mai exact lucra roțile caretelor stăpânului său. Servitorul s-a apropiat de el, dar acesta era foarte absorbit de lectură. Atunci, rotarul l-a întrebat pe nobil ce carte îl acaparează atât de mult. Citesc o carte în care sunt păstrate cuvintele înțelepților, i-a răspuns prințul. Mai trăiesc acești înțelepți?, s-a interesat sluga. Nu, au murit. Asta înseamnă că ceea ce a rămas după ei sunt niște lucruri neînsemnate.
„Cum îndrăznești să vorbești astfel? Nu ești decât un biet rotar. Ce ai în cap de judeci așa prost? La ce te-ai gândit spunând aceste vorbe?”, s-a înfuriat prințul. Eu sunt un om simplu, i-a răspuns cu îndrăzneală sluga, dar privesc lucrurile astfel: atunci când lucrez o bucată de lemn pentru a face o spiță, dacă lovesc cu dalta prea ușor, ea nu pătrunde destul de adânc și rămâne mult de cioplit. Dacă lovesc prea tare, stric materialul. Tăria pe care o imprim dălții nu vine atât din mână, cât din minte. Trebuie să simți cum cioplești lemnul, iar asta nu se poate transmite prin cuvinte. E un meșteșug pe care nu-l pot împărtăși nici măcar propriului meu fiu. Așa se explică de ce continui să lucrez la această vârstă înaintată, de 75 de ani. După părerea mea, la fel stau lucrurile și cu cei care au murit înaintea noastră. Cunoștințele rămase de la ei nu ne sunt de prea mare ajutor. Dacă nimeni nu va învăța meșteșugul rotăriei privind cum lucrez eu acum, cu atât mai puțin dacă aș lăsa după moartea mea tratate despre arta cioplitului. Hristos nu ne-a lăsat nici o carte. Ne-a lăsat în schimb cea mai mare putere din lume, puterea prin care El a înviat din morți. Căci întru El noi scăpăm de moartea provocată prin căderea din Rai. De cele mai multe ori rătăcim și nu vedem cu ochii inimii moștenirea dăruită de Hristos, iubirea Sa prin care a murit și a înviat pentru omenire.

[cristiboss56]

VALOAREA ȘI PREȚUL LUCRURILOR

”Un om avea un băiat tare leneş. Atât de leneş, că nu făcea nimic toată ziua, dar ştia să ceară bani de la părinţi ca să-şi cumpere dulciuri şi jucării. Dar, într-o zi, tatăl său a hotărât să-l lecuiască şi, când băiatul a venit iarăşi să-i ceară bani, i-a spus:
- Fiule, eu ţi-aş da banii aceştia, dar mă tem că tu nu ştii să-i preţuieşti. Nu ştii valoarea lor şi îi cheltuieşti fără rost.
- Cum să nu, tată? Ştiu foarte bine că banii se câştigă greu şi nu îi voi mai risipi.
Dar în timp ce băiatul tot încerca să-şi convingă părintele să-i dea bancnota după care îi scăpărau deja ochii, tatăl său a aruncat-o deodată în soba aprinsă. Băiatul a rămas locului, mut de uimire, neînţelegând de ce a făcut tatăl său acest lucru.
- Acum să ştii că eşti pedepsit! - a mai spus tatăl.
Pleacă din casa mea şi să nu te mai întorci până nu vei fi şi tu în stare să câştigi un ban. Băiatul nu a mai avut ce face şi s-a dus la brutarul din colţul străzii, rugându-l să-l primească ucenic. O săptămână întreagă a muncit cărând sacii cu făină, frământând coca şi trebăluind prin brutărie. Când se împlini o săptămână, brutarul îi dădu o grămadă de bani.
Fericit nevoie mare, băiatul s-a întors acasă.
- Tată, tată - a strigat el, intrând val-vârtej - am câştigat şi eu bani. Uite bancnotele astea! Uite ce multe sunt şi doar eu am muncit pentru ele, nimeni nu mi le-a dat pe degeaba!
- Bravo fiule, i-a zis tatăl. Ia dă-mi-le şi mie să văd câte sunt... După ce le cercetă cu luare-aminte, tatăl le aruncă imediat în foc. De data aceasta, băiatul a sărit ca ars, băgându-şi mâinile în flăcări să scoată banii pentru care muncise atât.
- Vezi fiule, de-abia acum ştii valoarea banilor. Şi doar cine le cunoaşte valoarea ştie cu adevărat şi cum să-i cheltuiască - îi mai spuse tatăl cu dragoste.”

"Viaţa este muncă şi numai munca îi dă omului dreptul de a trăi: Apa curgătoare dă viaţă, cea stătătoare devine otrăvitoare. " ( Sfântul Ioan Gură de Aur)

[cristiboss56]

Povestea iertării

Se spune că odată, într-un sat, un copil, într-o noapte, a visat Raiul. „Mamă, mamă! Unde e Raiul?“, a întrebat copilul nerăbdător, a doua zi de dimineaţă, de cum s-a trezit. Dar mama avea atâta treabă în gospodărie că nu i-a putut răspunde. Atunci copilul s-a dus să-l întrebe pe tatăl său. „Nu ştiu, caută-l singur“, i-a spus părintele obosit şi s-a apucat mai departe de muncă. Iar copilul a început să-i întrebe pe oamenii din satul său, aproape plângând. Unde, unde e Raiul? Dar nici ei nu aveau timp de el, erau grăbiţi. „Ce lume urâtă…“, îşi spuse pentru sine puştiul.

„Ca să-l găseşti trebuie să părăseşti satul, îi spuse un bătrân care-l privea de mult. Şi acolo, în pustie, după ce ai să mergi cale de o zi, ai să găseşti un om singur, ce stă într-o colibă. El o să-ţi spună unde este Raiul.“

Zis şi făcut. A doua zi, de dimineaţă, când părinţii lui nu se sculaseră încă, copilul şi-a luat trăistuţa cu merinde şi a plecat către pustie. Acolo, spre seară, a găsit coliba. Mare i-a fost mirarea bătrânului care locuia acolo de mulţi ani. „Vreau să găsesc Raiul şi cineva mi-a spus că tu ştii cum trebuie să ajung.“ Bătrânul tăcu, îl privi adânc, apoi îi spuse: „Acum hai să mănânci ceva şi să te culci, că oi fi obosit. Mâine în zori o să plecăm împreună către Rai.“ Noaptea trecu repede, copilul de-abia aştepta să se facă dimineaţă pentru a ajunge în Rai. În zori porniră prin pustiu şi de abia spre asfinţit văzură cum în faţa lor se ridicau nişte ziduri de piatră şi o clădire mare, cu o cruce în vârf. „Aceasta este o mănăstire, i-o luă pe dinainte bătrânul. De-aici începe poteca către Rai.“

„Ce trebuie să fac aici?“, întrebă copilul. „Deocamdată, să faci curat, să mături şi mai încolo vom vedea.“ Dar nu după multă vreme bătrânul îl întrebă pe copil dacă i-e bine. Copilul nu se plângea de nimic, dar îi părea rău că, spunea el, în clădirea mare unde se adunau toţi la rugăciune, era un frate, tot aşa, cu plete şi cu barbă, care stă legat, întins pe o cruce şi nu poate să se mişte deloc şi nimeni nu-i aduce de mâncare. „De ce nu vine şi el la masă?“ ridică puştiul ochii din pământ, privindu-l pentru prima oară pătrunzător pe bătrân. „Pentru că aşa i-am dat noi canon, acolo l-am lăsat noi să stea pentru că nu a măturat cum trebuie şi n-a făcut curat ca lumea. Acolo vei ajunge şi tu, dacă nu faci treabă cum se cade.“

Fără să-şi dea seama, copilul făcuse primul pas spre Rai, ce se numea iubire.

În zilele ce au urmat copilaşul se strecura nevăzut la bucătăria mănăstirii de unde fura mâncare şi neobservat de nimeni intra în biserică şi o punea jos la picioarele Fratelui mai mare atârnat de cruce. Aici, în biserică, copilul petrecea toată seara. Azi aşa, mâine aşa, până când el a fost chemat la stareţ, în consiliul mănăstirii, să dea socoteală pentru ce se întâmplă. „Spune-ne, ce faci în biserică cu mâncarea toată seara?“ „Nimic, i-am dus-o Fratelui care stătea pe cruce.“ „Şi El ce a făcut cu ea?“ „A coborât de pe cruce şi a mâncat.“ Atunci toţi îngenuncheară în jurul lui.

Deşi nu ştia, copilul urcase o a doua treaptă, a prieteniei. A prieteniei cu Hristos.

Dar stareţul i-a cerut ca data viitoare când Fratele cel Mare va coborî să mănânce, să-l primească la masă şi pe el. Dar Fratele i-a spus că egumenul nu poate veni fiindcă are mai multe păcate decât toate firimiturile de pe masă, după ce aceştia luau cina. Stareţului i s-a adus cunoştinţă de mesajul Fratelui celui Mare şi izbucni în plâns, prăbuşit în genunchi: „Spune-i să mă ierte, spune-i că-l rog din tot sufletul să mă ierte.“

Grea a fost acea noapte pentru stareţ. Se gândea la răspunsul Fratelui. Dar nici de data aceasta răspunsul nu a fost unul bun. „Dar tu nu te gândeşti că mănânci din munca lui?“, îi spuse cu curaj micuţul Fratelui de pe cruce. Atunci acesta a fost mişcat şi i-a zis: „După opt zile, îl voi primi la masă pe egumen“.

La auzul răspunsului, pentru stareţ începu cea mai grea săptămână din viaţa lui, post şi rugăciune spre a fi bine pregătit pentru marea întâlnire.

Dar a opta zi, dis-de-dimineaţă, clopotele bătură lung. „Stareţul a plecat la Domnul“, îl anunţară ceilalţi monahi pe tânărul nevoitor. Şi în acea seară, copilul văzu cum la masa aşternută în biserică coborî Hristos împreună cu stareţul, care cu lacrimi în ochi a mâncat împreună cu ucenicul său şi cu Domnul. Pe masă nu mai era nici o firimitură. Mântuitorul îl iertase. „Am văzut Raiul! Am văzut Raiul“, striga fericit prin mănăstire copilul. „Nu se poate, îi strigară ceilalţi monahi. Cum arată?“ „E plin de iertare“, murmură copilul.