Predica de azi

[cristiboss56]

Duminica I după Rusalii - a Tuturor Sfinţilor
L a marea trecere a pragului dintre viaţa pământească şi veşnicie, dacă vom fi rânduiţi în ceata drepţilor, sufletele noastre, însoţite de sfinţii îngeri, se vor bucura de marea întâlnire în ceruri cu Dumnezeul Treimic, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, cu Sfânta Fecioară Maria, cu toţi sfinţii, cu părinţii şi strămoşii noştri, cu toţi cei dragi care s-au săvârşit mai înainte de noi.
Aceasta este, credem, cea mai mare fericire a Raiului: să te întâlneşti şi să comunici, faţă către faţă, cu vieţuitorii cerului, cunoscuţi sau necunoscuţi înainte. Căci, aşa cum ne învaţă Scriptura şi Părinţii Bisericii, după moartea noastră cu trupul noi nu încetăm să fim persoane, care văd, aud, vorbesc.
Cum va fi dincolo vorbirea, auzul, vederea, este un lucru de taină, a cărui cunoaştere ne va fi dată doar după plecarea de aici. Căci zice Sfântul Apostol Pavel: „Acum vedem ca prin oglindă, în ghicitură, atunci, însă, faţă către faţă; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin” (I Cor. 13, 12).
Crezând, astfel, în această mare întâlnire, nădăjduim să-i vedem, în lumina Preasfintei Treimi, împreună cu Maica Domnului, pe toţi sfinţii rânduiţi de Biserică în calendarele noastre şi pe care noi îi pomenim cu toată cuviinţa: îngeri, prooroci, apostoli, mucenici, cuvioşi, ierarhi ş.a., adeverindu-se în faţa ochilor noştri spusele psalmistului: „Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Săi!” (Psalm 67, 36).
Timp a-i vedea şi a vorbi cu ei va fi din belşug: veşnicia nu este în nici un fel supusă vreunui ceasornic, nici ameninţată de venirea serii, căci „ziua” ei este fără de sfârşit, fiind „neînserată”, cum frumos se exprimă cărţile noastre de slujbă: „Ziua cea neînserată a Împărăţiei...”.
Această „zi” numită de părintele apostolic Barnaba „a opta” (Epistola XV, 9), este descrisă astfel de părintele Dumitru Stăniloae: „Viaţa viitoare va fi o duminică fără de sfârşit, sau paradisul regăsit şi eshatologia inaugurată, clipa aurorii cu al ei minunat deodată şi lumina fără asfinţit a zilei a opta în care Dumnezeu va fi totul în toate...” (Dogmatica, III, 6).
Mare bucurie, iubiţi fraţi, vom trăi, astfel, întâlnind pe Maica Domnului, pe Sfântul Ioan Botezătorul, pe Sfinţii Apostoli, dimpreună cu toţi ceilalţi sfinţi despre care citim atâtea lucruri minunate în Sfânta Scriptură şi în Vieţile Sfinţilor.
Bucuria va fi sporită, însă, de întâlnirea cu sfinţi de care n-am mai auzit, dar a căror vedere va constitui pentru noi o surpriză aparte a zilei a 8-a. Căci este pe înţelesul oricui că în calendar nu sunt cuprinşi toţi sfinţii bine plăcuţi lui Dumnezeu, ci doar un număr limitat al lor.
Ei bine, la sfinţii necunoscuţi s-au gândit Părinţii Bisericii când au fixat în calendar şi o duminică „a tuturor sfinţilor”, duminica de astăzi, întâia după Rusalii. Este o sărbătoare comună a tuturor sfinţilor ale căror nume şi urme s-au pierdut, s-au uitat, sau au rămas neînregistrate şi necunoscute.
Aşezarea acestei pomeniri îndată după Rusalii nu s-a făcut, însă, la întâmplare: dumnezeieştii noştri Părinţi au voit să arate că Pogorârea Preasfântului Duh a lucrat prin Apostoli nişte lucruri atât de mari, încât a sfinţit şi a înţelepţit pe cei de un aluat cu noi, aducându-i, prin Iisus Hristos, la Dumnezeu: pe unii prin mucenicie şi sânge, pe alţii prin trăire şi viaţă virtuoasă, Duhul Sfânt săvârşind, astfel, fapte minunate, mai presus de fire.
Pomenirea sfinţilor necunoscuţi în această duminică nu exclude, fireşte, cinstirea celor cunoscuţi. De aceea, calendarul nu zice „duminica tuturor sfinţilor necunoscuţi”, ci, simplu, „a tuturor sfinţilor”, pentru că ei nu pot fi despărţiţi: toţi au vieţuit şi luptat pentru un singur Hristos. Cinstirea lor este mult şi bine plăcută Domnului, noi urmând îndemnul proorocului David Psalmistul: „Lăudaţi pe Domnul întru sfinţii Lui!” (Psalm 150, 1).
Mărturisim, în consecinţă, cu durere sfâşietoare, că mare greşeală săvârşesc acei fraţi ai noştri, aşa-numiţi „sectari”, care nu cinstesc pe sfinţi pe motiv că prin pomenirea lor s-ar micşora închinarea adusă lui Dumnezeu. Nici vorbă de aşa ceva.
Dumnezeu nu este singur, izolat. El este un Dumnezeu al comuniunii şi dragostei, de-a pururi înconjurat de îngeri şi sfinţi. De aceea psalmistul ne îndeamnă să-L lăudăm întru sfinţii Lui. Şi pentru că Părinţii Bisericii celei nedespărţite au prevăzut rătăcirile sărmanilor sectari de astăzi cu privire la cinstirea sfinţilor, cunoscuţi şi necunoscuţi, au redactat un document bazat pe învăţătura Scripturii, încă din anul 787, la Sinodul al VII-lea ecumenic.
Redăm un fragment din el: „Noi păzim cuvintele Domnului, cuvintele apostoleşti şi prooroceşti, prin care am învăţat să cinstim şi să preamărim, mai întâi pe cea cu adevărat Născătoare de Dumnezeu, pe sfintele puteri îngereşti, pe apostoli, pe prooroci, pe martirii cei măriţi, pe sfinţii părinţi purtători de Dumnezeu şi pe toţi bărbaţii cei sfinţi şi să cerem mijlocirea lor. Cine nu mărturiseşte că toţi sfinţii cei care au plăcut lui Dumnezeu, atât cei dinainte de lege, cât şi cei de sub har, sunt vrednici de cinste după trup şi după suflet, ori nu fac rugăciuni către sfinţi, să fie anatema! (Cuvântul „anatema”, amintim, înseamnă „lepădat, blestemat”)”.
Ne îngăduim o întrebare acum: cunosc fraţii sectari această hotărâre a Bisericii celei una, care nu era numită atunci nici ortodoxă, nici catolică, nici protestantă, ci, simplu, BISERICA, mamă a tuturor, inclusiv a „bisericilor” rupte din ea astăzi? Credem că nu. De aceea, ne revine nouă, drept credincioşilor, datoria de a face cunoscută învăţătura cea dreaptă, potrivit Scripturii şi Părinţilor.
O dată cu aceasta, ne vom strădui să trăim în conştiinţa că, atunci când vom părăsi acest pământ, ne vom întâlni la judecată nu numai cu Dumnezeu ci şi cu sfinţii, căci El va ţine seamă de mărturiile lor atunci când va „cântări” faptele noastre. Sfântul Apostol Pavel o spune lămurit: „Nu ştiţi oare că sfinţii vor judeca lumea?” (I Cor. 6, 2).
Iar dacă, în viaţă fiind, i-am cinstit şi le-am imitat virtuţile, ne vom învrednici să fim şi noi în ceata lor, fericiţi să-i cunoaştem pe fiecare în parte, să vorbim cu ei, să ne minunăm de vederea chipului lor de cerească frumuseţe.
Pentru împlinirea acestei doriri, vieţuirea noastră trebuie să se asemene cu a lor. Căci spre sfinţenie suntem chemaţi de Mântuitorul Iisus Hristos: „Fiţi desăvârşiţi, precum şi Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este!” (Matei 5, 48).
Spre imitarea virtuţilor ne îndeamnă Sfinţii Apostoli: „Fiţi mie următor, precum şi eu sunt lui Hristos” (II Cor. 11, 1) şi urmaşii Apostolilor, Sfinţii Părinţi: „Dacă-i iubim pe sfinţi, să-i imităm... . În grădina Domnului nu sunt numai trandafirii martirilor, ci şi crinii fecioarelor, iedera soţilor, violetele văduvelor” - zice, de exemplu, Fericitul Augustin.
Şi lucru minunat, această imitare ne creează obişnuinţe evlavioase, în vorbă, gândire, fapte, manifestări. Iar obişnuinţa nu ne va fi doar ca o „a doua natură” cum adesea se spune, cu oarecare omenească dreptate, ci ne va modela propria natură, zidită de Dumnezeu.
Căci sfinţenia nu este ceva impropriu omului, sau adăugat, ci împlinirea umanului, cum atât de inspirat a zis Nichifor Crainic. Iar în clipa morţii, spune, potrivit învăţăturii Bisericii, părintele Seraphim Rose (1934-1982), sufletul nostru „se află pe sine în mijlocul altor spirite, bune şi rele. Iar el înclină spre cele cu care a dobândit mai multă asemănare în duh, iar dacă încă din trup a fost sub influenţa vreunora dintre ele, apoi cu acelea va şi rămâne la ieşirea din trup” (Sufletul după moarte, Apostol X).
Cât de preţios este, iubiţi fraţi, acest avertisment!
A noastră este, aşadar, alegerea şi voinţa, cu ce fel de persoane vrem să ne asemănăm şi să ne întâlnim la trecerea pragului: cu cele luminate, sfinţii, sau, Doamne păzeşte, cu cele întunecate, diavolii!
O dată cu aceasta, să ne întrebăm: voim să ne vedem părinţii, strămoşii, sau să nu-i mai vedem niciodată? Răspunsul se află în totala noastră libertate de alegere! De aceea, în ziua de azi (şi în toate zilele) să zicem cu evlavie: toţi sfinţii (cunoscuţi şi necunoscuţi) rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi, să ne învrednicim a fi asemenea vouă. Amin.

Preot Vasile Gordon

[cristiboss56]

"Cei ce sunteți între apostoli, mai întâi pe scaun șezători și lumii învățători, stăpânului tuturor rugați-vă, pace lumiii să dăruiască și sufletelor noastre mare milă"

Predică la Preznicul Sfintilor Apostoli Petru și Pavel – Mănăstirea Vlădiceni 2017
https://www.youtube.com/watch?v=1kfP...ature=youtu.be

[Mihnea Dragomir]

Predica de azi a fost centrata pe pericopa evanghelica, anume aceea a Schimbarii la Fata. Parintele a inceput prin a arata la ce anume a servit Schimbarea la Fata. Acest eveniment minunat s-a petrecut dupa ce Isus, care vindecase deja numerosi bolnavi, le spune ucenicilor sai ca urmeaza sa sufere. Ca mai marii epocii, preotii, doctorii legii il vor uri, il vor chinui si il vor da mortii. Apostolii aud, dar nu inteleg. Isi pun intrebari, le este teama, au dubii. Sa fie acest om Dumnezeu ? In acest context are loc Metamorfoza lui Isus: el le aduce dovada eclatanta a dumnezeirii Sale si, odata cu ea, o mare consolare.
Si la acest lucru ne serveste si noua. Cand vreun evreu, vreun martor al lui Iehova sau vreun musulman ne vor mai intreba ce dovezi biblice avem in sprijinul propozitiei fundamentale a crestinismului: "Isus este Dumnezeu", sa luam Biblia si sa o deschidem la episodul Schimbarii la Fata.

Numai ca exista ceva ce Apostolii continua sa nu inteleaga. Este eroarea lui Petru, care crede ca aceasta consolare adusa de Domnul este permanenta. El, constatand ca "bine ne este noua aici" si cerand Domnului sa puna trei corturi, confunda calatoria cu destinatia ei. El crede ca este posibil ca, in desertul vietii acesteia, sa avem consolari permanente. Nu, nu este posibil, iar Sf Ioan Gura de Aur dezvolta aceasta (intr-o lucrare din care parintele a citat pe larg, dar nu i-a mentionat titlul). Ca si Apostolilor, Dumnezeu ne aduce si noua, aflati in pelerinaj pe acest pamant, multe consolari spirituale, dar Schimbarea la Fata fara sfarsit nu este posibila decat la capatul pelerinajului, in adevarata noastra patrie.

[Mihnea Dragomir]

Uneori citirea Cartii ne aduce intrebari. Citim lucruri care aproape ne contrariaza. Nu putem rapsunde la momentul lecturii, ci le pastram undeva, prin hatisurile mintii, fara sa ne ingrijoram, constienti ca odata, poate in viata aceasta ori poate dupa ea, vom afla raspunsul.

Cand aveam catre 20 de ani (dar asta era...in secolul trecut) si m-am apropiat, pentru prima data mai cu atentiune si sistema, de Carte, m-am mirat ca Domnul nostru se adreseaza Panaghiei cu apelativul "femeie!". Ma gandeam ca daca un tanar din vremea aceea, ba chiar si din zilele noastre ar rosti o asemenea forma de adresare mamei sale, ar risca sa se trezeasca chiar si cu o palma. Si pe merit! Cum se face, atunci, ca Domnul nostru, cel "bland si smerit cu inima" vorbeste astfel cu preacurata Sa mama ? Stiam ca trebuie sa fie un schepsis, fiindca in Biblie nimic nu e intamplator, dar explicatia imi scapa.

Ei bine, am gasit-o in cadrul predicii de azi, 15 August, de ziua Adormirii Maicii Domnului. Parintele a inceput prin a ne arata ca Domnul nostru se adreseaza Maicii Sale cu "femeie!" de doua ori: la inceputul si la sfarsitul misiunii Sale publice pe pamant. El face aceasta ca sa ne arate ca Maria este noua Eva. Ceea ce Apostolul dezvolta explicit (si, dupa el, o intreaga teologie patristica), Domnul nostru arata numindu-si mama "Eva", adica "femeie".

Prima data face acest lucru cu ocazia nuntii din Cana Galileii. Atunci, nemaifiind vin la masa, Maica Domnului intervine pe langa El. "Femeie! Ceasul Meu nu a sosit inca!" raspunde El. Si totusi asculta si savarseste primul miracol. Nu inainte ca Eva sa-i indemne pe cei aflati la ospat: "Faceti tot ce va va cere!". Eva nu ascultase de Dumnezeu. Dar, iata, Dumnezeu asculta de Eva. La inceput, Dumnezeu avea alt plan cu primii nostri parinti. Ei ar fi urmat ca, dupa o perioada, sa se mute cu tot cu trup din gradina Edenului in Paradisul ceresc. Dar, in urma neascultarii Evei, Dumnezeu isi schimba planurile si urmeaza izgonirea si pierderea belsugului. Acum, la nunta din Cana, Dumnezeu asculta de Eva si isi schimba planurile din nou. Eva il indemnase pe Adam ("om, barbat") sa faca ceea ce Dumnezeu spusese sa nu faca. Dar acum, Eva ii indeamna pe oameni "Faceti tot ce va va spune" si, abia in urma acestui indemn, Isus incepe misiunea Sa publica, mai devreme decat avusese in vedere.

A doua oara, Domnul o numeste pe Preasfanta "femeie!" cand se afla pe Cruce. Cand toate cate trebuia sa le implineasca le implinise si bause pana la fund "paharul acesta". El ii spune Mariei "femeie! acesta este fiul tau"! Se referea la Ioan. La "ucenicul iubit". Prin el, se refera si la noi. Fiindca adauga, adresandu-se de asta data lui Ioan "aceasta este mama ta!". Sfanta Fecioara este maica noastra, a tuturor care vrem sa fim fiii ei, ai noii Eve.

Regina a Apostolilor si maica a crestinilor, roaga-te pentru noi!

[Mihnea Dragomir]

Din predica de azi am retinut un alt aspect de la nunta din Cana Galileii. Acolo vedem ca Sfanta Fecioara intervine pe langa Fiul ei. Dar, in esenta, raspunsul Lui este "Nu". Explica si de ce: "ceasul Meu nu a sosit inca", adica aceasta rugaciune nu concorda cu planul Meu. Momentul in care "Nu"-ul lui Dumnezeu devine "Da" este momentul ulterior celui in care Panaghia intervine iar, adresandu-se, de asta data, nuntasilor prin cuvintele "Faceti tot ce va va spune". Atunci, pe loc, Dumnezeu isi schimba intreg planul misiunii Sale publice, indeplinind ceea ce Mama Sa il rugase si dand imprudentilor de la nunta ceea ce aveau nevoie: vinul cel bun.

Invatatura pe care trebuie sa o tragem de aici: se poate intampla ca Dumnezeu sa raspunda negativ rugaciunilor noastre. Anume, cand ceea ce Il rugam nu concorda cu planul Lui. Cand se intampla chestia asta, reactia noastra trebuie sa fie cea la care ne indeamna Preacurata. Sa ne punem intrebarea: oare am facut tot ce ne-a spus ? Si, daca nu, macar de atunci incolo sa facem tot ceea ce Cristos ne spune. Asa, El isi va modifica planul Lui si ne va da ceea ce avem nevoie. Vinul cel bun. Despre care, cu alta ocazie, am inteles ca este Sangele Lui. Viata Sa, data pentru ca sa participam onorabil la Nunta.

Asa sa ne ajute Dumnezeu!

[gpalama]

Mai este un lucru care scapa neobservat in minunea din cana galileei.

Faptul ca Maica Domnului il roaga cu multa simplitate si convingere pe Fiul ei, ca si cum ar fi un lucru obisnuit pentru El sa faca astfel de minuni, si ca si cum ea stia de puterea Lui si o vazuse de multe ori in actiune.

Iar raspunsul Lui este unul firesc, unul care a mai fost dat de atatea ori inainte, de tipul: "nu, de data asta nu voi face minunea pe care ma rogi sa o fac, pentru ca nu este timpul sa arat tuturor puterea Mea".

Nascatoarea de Dumnezeu a asistat intreaga ei viata la sirul nenumarat de binefaceri si minuni facute inca din copilarie de Hristos.

Chiar daca lucrarea Lui se arata cu putere la maturitatea, cu siguranta ca El a facut mult bine si in copilaria Sa, ascunsa noua, dar neascunsa Maicii Sale.

[Mihnea Dragomir]

Predica de azi a fost centrata lectura evanghelica din Matei 22:15-22 "Dati Cezarului ce este al Cezarului si lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu".

Vedem ca cei care se straduiesc sa il atraga pe Domnul in capcana (lucrul se petrece in Martea Mare, cu trei zile inainte de a-L condamna si se cautau de zor motive) provin din doua partide diferite. Chiar diametral diferite. Unii sunt farisei, iar ceilalti erau irodieni. Fariseii militau (sau lasau sa se creada ca militeaza) pentru scuturarea de jugul roman. Irodienii, dimpotriva, considerau ca se poate ajunge la un modus vivendi cu puterea de ocupatie. Oarecum ca suveranistii versus mondialistii de azi.

Cele doua partide atat de salbatic opuse regasesc unitatea in Matei 22:15-16. In jurul a ce gasesc ele unitatea ? In ura lor fata de Dumnezeu, in pornirea lor de a face rau.

Ce intelegem noi din raspunsul lui Isus ? Ce spune, in esenta, Domnul ? Prin acest celebru raspuns, El ne transmite doua lucruri:
1. Puterea temporala (Cezarul) este diferita de puterea spirituala (Dumnezeu)
si
2. Crestinul este chemat sa isi faca datoria fata de amandoua.

Potrivit Sfintei Invataturi exista doua societati perfecte: Statul si Biserica. Prin aceasta nu trebuie inteles "ireprosabile", ci "care au primit tot ce este necesar (toate perfectiunile) pentru a-si atinge scopul lor".
Iar scopul acestor doua societati perfecte este diferit: binele temporal in cazul Statului. Binele spiritual in cazul Bisericii. Intre acestea doua trebuie sa nu existe nici confuzie, nici separare, ci distinctie.
In vremea misiunii publice pe Pamant a Domnului Isus Cristos, eroarea fata de acest principiu era in sensul confuziei. Pe acel dinar roman care i-a fost intins Domnului era gravat chipul imparatului, sub care statea scris "Tiberius. Pontifex Maximus". Dar imparatul nu era perceput (si nu se considera el insusi) doar ca mare preot, detinator asadar al puterii spirituale, ci ca dumnezeu, sursa insasi a acestei puteri. Statuile Cezarului umpleau templele si oamenii ardeau un graunte de tamaie in fata acestor statui, gest eminamente de cult, gest care poate fi facut numai fata de Dumnezeu. Numerosi au fost martirii care si-au castigat cununa luptand contra acestei grave erori.
In zilele nostre, precumpaneste eroarea in celalalt sens: in a considera ca puterea temporala si puterea spirituala sunt separate. Ca asa e normal sa fie si ca asemenea eroare ar fi chiar un ideal de urmat. "Nici confuzie, nici separare, ci distinctie" spune sfanta doctrina crestina. Ce anume sa insemne asta ? Asta inseamna ca Statul si Biserica trebuie sa se sincronizeze. Aceasta sincronizare trebuie sa functioneze mai ales acolo unde exista domenii mixte. Asa cum ar fi domeniul casatoriei. Casatoria este, pe de o parte, un sacrament, adica ceva esential binelui urmarit de puterea spirituala, care este salvarea sufletelor. Pe de alta parte, casatoria este baza unei noi familii, in care statul vede, pe drept cuvant, celula de baza a societatii sale. Or, in tot mai multe parti s-a ajuns la aberatia de a se incheia ceea ce statul numeste "casatorii homosexuale". Desigur, acestea nu sunt casatorii adevarate si nu au cum sa fie nici practicate, nici recunoscute de Biserica. Dar crestinii trebuie nu doar sa nu le practice si sa nu le recunoasca, ci sa nu inceteze sa protesteze contra unei asemenea erori. "Ce mi-e mie daca doi homosexuali atei merg la primar pentru o ceremonie laica si ce mi-e mie daca unei asemnea ceremonii ii zic "casatorie" ? Imi este, fiindca asta e o eroare in raport cu doctrina sociala a Bisericii. Este semnarea faptului ca Statul nu mai are nicio legatura cu Biserica. Nu asta a dorit Domnul nostru.