Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

Rugăciunea are mare putere în familie. Cunosc doi fraţi care cu rugăciunea lor au reuşit nu numai să facă să nu se despartă părinţii lor, care aveau probleme între ei, ci chiar să se iubească şi mai mult. Tatăl nostru ne spunea: „Nu ştiu ce veţi face, dar va trebui să spuneţi «prezent» lui Dumnezeu de două ori pe zi, ca să ştie unde vă aflaţi”. În fiecare dimineaţă şi seară ne făceam rugăciunile toţi împreună înaintea icoanelor, tatăl, mama şi noi, copiii, iar la sfârşit făceam metanie la icoana lui Hristos. De asemenea, atunci când aveam vreo problemă, ne rugam cu toţii împreună pentru a se rezolva. Mi-aduc aminte că odată, atunci când s-a îmbolnăvit fratele cel mai mic, tatăl nostru ne-a spus: „Veniţi să-L rugăm pe Dumnezeu ca, ori să-l facă bine, ori să-l ia, pentru a nu mai suferi”. Ne-am rugat cu toţii şi copilul s-a făcut bine. Dar şi la masă stăteam cu toţii împreună. Mai întâi făceam rugăciune şi după aceea începeam să mâncăm.

Cuviosul Paisie Aghioritul

[cristiboss56]

Era un pustnic foarte sporit şi trebuia să treacă printr-o cetate. S-a strâns lume multă, să le dea cuvânt de folos. El s-a întors cu faţa către ei şi le-a zis aşa: „Cea mai fericită viaţă ortodoxă o au creştinii, dar un singur lucru îi strică pe ei: «Mi-a zis şi-am să-i zic!» [M-a ocărât şi-am să-l ocărăsc!]”. Prin răzbunare, aşa Se depărtează Duhul Sfânt de noi. Şi vom pierde.

Dar dacă îi spui gândului: „Am să-l ocărăsc mâine”, vei scăpa; dar dacă îi zici azi... fără să vrei ai pierdut. Gata, ai picat; adică Duhul Sfânt ne lasă în părăsire.

(Părintele Proclu Nicău, Lupta pentru smerenie și pocăință, Editura Agaton, Făgăraș, 2010, p. 49)

[cristiboss56]

nPentru ca ascultarea şi supunerea să aducă pace, armonie şi fericire între oameni, e absolut necesar ca stăpânul casei, proiestosul bisericii sau împăratul vreunei cetăţi să asculte ei mai întâi de Dumnezeu şi să se supună întru totul voii Celui Atotputernic şi apoi să comande, potrivit poruncilor Domnului din cer.

Mândria este mama nesupunerii iar smerenia este izvorul ascultării. Până şi împăraţii care au prigonit pe creştini din mândrie nu voiau să se supună lui Iisus cel Răstignit, iar Sfântul Constantin cel Mare din smerenie a ascultat de poruncile Mântuitorului.

De aceea, mai întâi de toate, trebuie să ne sfărâmăm mândria şi să căutăm smerenia cu care putem birui toate uneltirile diavolului. Un bătrân de demult a zis odată: „Voiesc să fiu biruit şi să am smerenie decât să fiu biruitor şi să am mândrie”.

Trecând odată de la luncă la chilia sa, avva Macarie ducea smicele de finic şi iată că l-a întâmpinat pre el diavolul pe cale cu secera şi, vrând să-l lovească, n-a putut. Şi i-a zis lui: «Multă silă am eu de la tine, Macarie, căci nu pot asupra ta. Căci iată, orice faci, şi eu fac. Tu posteşti; dar eu nicidecum nu mănânc. Priveghezi, dar eu nicidecum nu dorm. Numai una este cu care mă biruieşti»; i-a zis lui Avva Macarie: «Care este?» Iar el a zis: «Smerenia ta, şi pentru aceasta nu pot asupra ta».

(Arhimandrit Paulin Lecca)

[cristiboss56]

Sa ne întărim în nădejde! În orice caz, când suntem în deznădejde suntem în deficit față de înțelegerea bunătății lui Dumnezeu.

La mine mai vin unii oameni și zic: „Oare pe mine mă mai iartă Dumnezeu?”. Să știți că nu există păcat pe care să nu-l poată ierta Dumnezeu, dacă omul părăsește greșeala, pentru că lui Dumnezeu Îi e propriu a ne milui și a ne mântui.

Asta înseamnă că e o scădere în Dumnezeu, dacă nu poate ierta păcatele. El iartă toate păcatele pe care omul le-a părăsit!

(Părintele Teofil Părăian)

[cristiboss56]

Dragostea este o aşezare a sufletului întru care nu se cinsteşte nimic mai mult, din cele ce sunt, decât cunoştinţa lui Dumnezeu. Dar e cu neputinţă să deprindă această dragoste desăvârşită cel ce e împătimit faţă de ceva din cele pământeşti.
Dragostea se naşte din nepătimire; iar nepătimirea, din nădejdea în Dumnezeu şi nădejdea din răbdare şi îndelungă-răbdare; pe acestea le naşte înfrânarea cea atot-cuprinzătoare; înfrânarea se naşte din frica lui Dumnezeu, iar frica, din credinţa cea întru Domnul.
Cel ce crede în Domnul se teme de muncile iadului; iar cel ce se teme de munci, se înfrânează de la patimi; rabdă necazurile și cine rabdă necazurile va avea nădejdea în Dumnezeu, cea care desface mintea de toată împătimirea pământească și, despărțindu-se de aceasta, mintea va dobândi dragostea cea către Dumnezeu.

Sfântul Maxim Mărturisitorul

[cristiboss56]

Este bine bine ca cel ce învaţă, să înveţe şi cu cuvântul şi cu viaţa. Sfântul Isidor Pelusiotul spune că: „mai bună este viaţa fără de cuvânt, decât cuvântul fără de viaţă, dar dacă acestea două se vor uni, se alcătuieşte o adevărată icoană a filosofiei”.

Eu cred că un duhovnic adevărat trebuie să fie neapărat şi văzător cu duhul. Dacă nu e şi văzător cu duhul, e improvizat şi e întrebuinţat ca un fel de funcţionar în chestiunea duhovniciei. Eu personal, de exemplu, nu sunt văzător cu duhul şi nici nu mă consider că sunt un duhovnic bun, tocmai de aceea, că nu sunt văzător cu duhul. Adică eu mă bazez pe ceea ce spune omul, nu pe ceea ce ştiu eu despre el. Şi-ar trebui să ştiu eu despre el înainte de a-mi spune el. Aşa ar trebui să fie orice duhovnic, dar nu ştiu care-i duhovnicul acela care e la măsura aceasta.

Important este să ceri de la Dumnezeu omul care să te poată ajuta şi, în acelaşi timp, să ceri de la Dumnezeu şi smerenia de a-l asculta.

Cei mai mulţi dintre credincioşii noştri nu au duhovnic. Cei care se spovedesc o singură dată pe an, în Postul Paştilor, poţi să zici că n-au duhovnic. Unii se spovedesc în două minute, poate nici două minute, acela poţi să zici că n-are duhovnic! Duhovnic are acela care se orientează, care întreabă, care ştie să urmărească o chestiune, care vrea să aibă o soluţie, care ţine legătura cu duhovnicul. Dacă nu-i aşa, n-are duhovnic, are un preot la care s-a spovedit şi Doamne-ajută!

(Arhimandritul Teofil Părăian, Veniţi de luaţi bucurie, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2001, p. 49)

[cristiboss56]

Este bine să avem în fiecare cameră câte o icoană. Locul icoanei în casă este pe peretele de răsărit. Pe peretele cu icoana nu trebuie să mai punem nimic altceva, pentru că atenția noastră să nu fie atrasă de alt lucru atunci când ne rugăm în fața icoanei și pentru că nu este bine să punem alături de icoană lucruri care nu au legătură cu aceasta.

Punem icoana la răsărit pentru că ne rugăm întotdeauna cu fața la răsărit, și la biserică și acasă. Răsăritul, locul de unde ne vine lumina, este semnul lui Dumnezeu, al Mântuitorului Hristos, numit în rugăciunile Bisericii Răsăritul cel de sus, Soarele Dreptății, etc... Apoi, lumina este semnul lui Dumnezeu, al binelui și al lucrurilor bune care se fac la lumina zilei, în timp ce apusul, întunericul este semnul răului și al lucrurilor care se fac la întuneric.

Deci, trebuie să avem grijă să așezăm icoana la răsărit, pentru a ne închina cu fața la răsărit. A fost un timp când unii dintre creștini țineau icoanele ascunse, după ușă, în vreun colțișor sau chiar în șifoniere sau în valize. A sosit timpul să scoatem icoanele la vedere și să le așezăm unde le este locul.

(Coman Constantin)