Cuvant pentru suflet !

[cristiboss56]

Botezul Domnului: prima interventie directa in istoria umanitatii a primei persoane a Sfintei Treimi - Dumnezeu TATAL

Glasul Tatălui
Un eveniment, probabil unic, ce rămâne ca un punct de referinţă în istoria bisericească, este vocea părintească. În tot Vechiul Testament, unde se aude glasul lui Dumnezeu, unde se descoperă Dumnezeu, unde se şi arată Dumnezeu lui Avraam – numai lui Adam şi lui Avraam s-a arătat Dumnezeu, de la momentul acela şi după urmează şi alte descoperiri; însă, între Adam şi Avraam, Dumnezeu este doar auzit de oameni, nu este văzut; Noe a auzit glasul lui Dumnezeu pentru a construi arca; mulţi au auzit glasul lui Dumnezeu. Însă lui Avraam i s-a arătat Dumnezeu, cum i se arăta şi lui Adam, de aceea rădăcina şi începutul vechiului Israil este patriarhul Avraam, acest mare începător de neam, în sensul larg al cuvântului – toţi sfinţii, deci, care vedeau sau auzeau pe Dumnezeu în Vechiul Testament, vedeau şi auzeau Persoana a doua a Sfintei Treimi, pe Cuvântul Cel Neîntrupat.

Aceasta o mărturisesc însuşi proorocul Ilie şi însuşi de Dumnezeu văzătorul Moise, care, în mod unic şi mai presus de toţi sfinţii, vreme de 40 de zile şi nopţi, acolo în muntele Sinai, a convorbit cu Cuvântul Neîntrupat. Poporul simplu nu putea să ducă taina, să perceapă sensul acestei convorbiri, detaliile acestei experienţe, căci dacă le-ar fi spus „am vorbit cu a doua Persoană”, poporul ar fi crezut în politeism după aceasta. Adică, vreau să întăresc faptul că marii sfinţi, proorocii erau de Dumnezeu văzători, aveau experienţa că Dumnezeu este Treimic, Dumnezeu Unul, dar Treimic şi în trei Ipostasuri, însă lăsau impresia – sau probabil poporul înţelegea din spusele lor, codificate cumva – că Dumnezeu este Unul şi o Persoană. Aceasta este problema în Vechiul Testament.

Iar glasul lui Dumnezeu-Tatăl în sens strict nu s-a auzit niciodată în Vechiul Testament. Auzim de multe ori pe unii spunând că Dumnezeu Tatăl a vorbit în Vechiul Testament, Dumnezeu Fiul a vorbit în Noul Testament, iar la Cincizecime şi după vorbeşte Duhul Sfânt; aceştia fac o mare greşeală. Este o greşeală dogmatică, precum este şi o greşeală de experienţă spirituală. Căci din experienţă ies dogmele, iar dogmele sunt rodul experienţei bogate în Duhul Sfânt a Sfinţilor Părinţi. Deci, reţinem că întotdeauna „vorbeşte” a Doua Persoană a Sfintei Treimi, de aceea este numit Cuvânt-Logos şi îngerul Marelui Sfat, dar mai ales Cuvânt pentru că vorbeşte, comunică cu omul.
Prima oară când se face auzită vocea Tatălui Ceresc este în Noul Testament, şi atunci într-un dialect al limbii evreieşti. În acest dialect vorbeşte Dumnezeu Tatăl şi spune cunoscuta frază: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit întru Care am binevoit”. Despre aceste cuvinte s-au scris nenumărate lucrări, au scris mulţi Sfinţi Părinţi, iar mai apoi şi cei noi, cei contemporani au scris şi sigur vor mai scrie de ce vorbeşte Tatăl prin aceste cuvinte, ce sunt o revelaţie unică şi punct de referintă în istoria mântuirii neamului omenesc.

Acelaşi cuvânt este repetat şi pe Muntele Tabor, exact în aceeaşi formă, cu un mic adaos: „pe Acesta să Îl ascultaţi”. Adică să faceţi ascultare desăvârşită în tot ceea ce vă va spune şi mai ales în ceea ce va pătimi în cele patruzeci de zile ce vor urma, căci evenimentul Schimbării la Faţă a Mântuitorului inaugurează într-un fel perioada Sfintelor Patimi.

Există încă un moment istoric în care s-a făcut auzit glasul Tatălui; când Hristos a făcut rugăciune şi şi-a ridicat ochii la ceruri spunând cunoscutele cuvinte: „Părinte, am slăvit Numele Tău” (Evanghelia după Ioan 12, 28) la care drept răspuns din ceruri, glasul Tatălui a spus: „şi am slăvit şi iarăşi voi slăvi” (Evanghelia după Ioan 12, 28) la persoana întâi singular. Dacă ar fi fost înger ar fi folosit persoana a treia. Vedem că nu este vorba de forme sintactice sau gramaticale, pur şi simplu, ci este vorba de revelaţie; prin intermediul limbii (a sintaxei gramaticale) se descoperă cum vorbeşte omenirii Prima Persoană a Sfintei Treimi. Sunt deci trei voci ce se fac auzite, iar acestea în acest fel au sfinţit şi aerul, şi istoria, şi textele cele sacre, iar de atunci încoace deja tot omul comunică cu Dumnezeu-Omul Hristos, cu Logosul întrupat. De la momentul Botezului este vădit acest lucru, dar mai ales după Cincizecime; acesta a devenit şi mai clar şi mai impunător, perceptibil pentru mintea omului fiind tot ceea ce se descoperă, adică în primul rând că Dumnezeu este treimic şi în trei Ipostasuri. (...)

(Efrem ieromonahul, stareţul Schitului Vatopedin Sfântul Apostol Andrei, Cuvinte simple din Sfântul Munte, Traducere din limba greacă Pr. dr. Constantin Petrache, Editura Egumeniţa, Galaţi, 2012, pp. 141-161)

[cristiboss56]

„DUMNEZEU este atat de personal, atat de interesat de persoane, ca numai o persoana se poate interesa de persoane, lucrurile nu se intereseza de persoane, persoana nu se intereseaza de lucruri, persoana se intereseaza de persoane.

Daca stiu ca e cineva care tine la mine, asta imi da o mare bucurie, pot sa am toate lucrurile degeaba le am, numai atentia unei persoane imi da mare bucurie”

Parintele DUMITRU STANILOAE

[cristiboss56]

Piedici şi împotriviri din afară întâmpină doar acela care nu şi-a predat voia sa lui Dumnezeu; căci lui Dumnezeu nu I se pot pune piedici. O faptă cu adevărat plăcută pentru aproapele nu este a mea, ci a lui Dumnezeu: ea nu poate întâlni nici o piedică! Numai împotriva propriilor noastre planuri şi dorinţe – să învăţ, să lucrez, să mă odihnesc, să mănânc sau să-l slujesc pe aproapele – se pot ridica oarece potrivnice împrejurări, şi atunci urmează mâhnirea.

Dar pentru acela ce a găsit calea îngustă ce duce la viaţă – care este Dumnezeu –, nu se află decât o singură piedică de învins, şi anume propria voinţă păcătoasă.

(Tito Colliander, Calea Asceţilor, traducere de părintele Dan Bădulescu, Editura Scara, Bucureşti, 2002, p. 18)

[cristiboss56]

Prin post au îmblânzit Ninevitenii pe Dumnezeu. Prin acesta, Israilitenii au aflat „ajutor în necazurile lor”. Cu postul cei trei tineri au biruit focul. Prin acesta, Ilie se cunoaşte purtat de căruţa de foc. Prin el a primit Moisi legea de la Dumnezeu.

Și ce să zic mai mult? Prin post, Stăpânul Hristos s-a pregătit spre propovăduirea Evangheliei, ca să ne arate pildă cât este de folositor postul. Aşadar, cine doreşte să slujească Domnului, să facă izbândă împotriva vrăjmaşilor săi şi să dobândească toate cele de mai sus vrednicii, să se înarmeze cu o „sfântă urâciune de sine”, adică, să-şi pedepsească trupul cu post, cu privegheri şi cu rugăciuni şi cu oricât de multe şi aspre petreceri va putea. Căci cu acest chip, nu numai pe Dumnezeu îl îmblânzeşte, dar desăvârşit biruieşte şi pe cel mai puternic vrăjmaş, şi se fac sufletul împreună cu trupul lăcaş al Sfântului Duh.

Acestea toate, câte le-am arătat, să se facă cu dreapta socoteală cuvenită, adică: să le faci cât poţi, fără să te omori, fiindcă mulţi au întrebuinţat înfrânarea mai mult decât puterea lor şi s-au îmbolnăvit, încât pe urmă au lăsat-o cu totul ca să-și dobândească sănătatea. Pentru aceasta să facă fiecare după puterea sa, că altul poate să postească trei zile fără vătămare, iar altul nu poate nici o zi. Prin urmare, mai bună decât toate faptele este dreapta socoteală.

(Agapie Criteanul, Mântuirea păcătoșilor, Editura Egumenița, 2009, pp. 356-357)

[cristiboss56]

Cuvinte ziditoare de suflet de la Sfântul Nicolae Velimirovici
Sufletul – mai de preţ decât trupul
Timpul este pasărea care te împodobeşte cu penele sale pestriţe, dar care va şi veni să smulgă cele ale sale. Dacă te vei lega cu sufletul prea mult de pene, timpul va smulge împreună cu penele şi sufletul. O, cât de urâtă va fi atunci goliciunea ta!
Necredinciosul îşi este sieşi călău
Când omul îşi întoarce faţa către Dumnezeu, toate drumurile duc la Dumnezeu. Când omul, însă, îşi întoarce faţa de la Dumnezeu, toate drumurile duc spre prăpastie. Cine se leapădă cu totul de Dumnezeu, şi cu buzele şi cu inima, acela nu săvârşeşte în viaţă nimic altceva decât cele ce duc la desăvârşita lui surpare, şi trupească şi sufletească. De aceea, nu te grăbi să cauţi călău pentru cel necredincios. El însuşi l-a găsit în sine, unul mai de încredere decât cel pe care i l-ar da lumea întreagă.
Tăcere
Despre trei lucruri nu te grăbi să vorbeşti: despre Dumnezeu, până ce nu-ţi întăreşti credinţa în El; despre păcatul altuia, până ce nu-l cunoşti pe al tău; şi despre ziua de mâine, până ce nu se luminează de ziuă.
Slăbănogul
Facerea de rău este o slăbiciune, nu o putere. Rău-făcătorul este un slăbănog, nu un viteaz. De aceea, socoteşte-l întotdeauna pe cel ce-ţi face rău ca fiind mai slab decât tine şi, aşa cum nu te răzbuni pe un copil neputincios, tot aşa nu căuta să te răzbuni nici pe făcătorul de rele. Căci el nu este făcător de rele după putere, ci după slăbiciune. În acest fel, vei strânge putere în tine şi te vei asemăna mării, care nu se revarsă pentru a îneca pe orice copil ce aruncă în ea cu pietre.
Moartea întemniţaţilor
– Cultură şi progres! se laudă un întemniţat al vieţii către alt întemniţat al vieţii. – Vrei să zici: curăţirea şi luminarea închisorii! Dar cine ne va străpunge zidul închisorii? îl întreabă întemniţatul pe întâiul întemniţat. Şi două cuvinte, cu două inimi, se afundă în pivniţa închisorii.
Nu te mândri cu înţelepciunea
Nu te mândri cu înţelepciunea. Nici cu a altuia, căci nu este a ta. Nici cu a ta, căci dacă te mândreşti cu ea, înseamnă că nu ai îndeajuns. Nicio lampă de gaz nu arde până ce nu i se pune gaz. Toate lămpile pot fi umplute, dar lampa înţelepciunii – niciodată.
Adevărul este Fiinţă
Adevărul nu este un gând, nu este o vorbă, nu este o legătură între lucruri, nu este o lege. Adevărul este Fiinţă. Adevărul este putere dătătoare de viaţă, care la toate dă viaţă. Adevărul este fiinţă, care cuprinde toate fiinţele. Adevărul este precum aerul, dar nu este aer, în care înoată toate fiinţele; este precum lumina, dar nu este lumină, în care strălucesc toate fiinţele în cer şi pe pământ. Adevărul este Fiinţă. Puţine sunt în lume limbile care, asemenea limbii Slave, să aibă un cuvânt atât de potrivit şi grăitor pentru Ceea ce este. Adevărul este ceea ce este veşnic acelaşi. Nimic nu este veşnic acelaşi şi neschimbat şi întocmai sieşi, fără numai Adevărul.
Alcătuirea acestei vieţi
Viaţa aceasta nu ar putea fi închipuită fără de acestea trei: fericirea, nefericirea şi moartea. Puţină fericire, puţină nefericire şi moartea fac cu putinţă această viaţă. Chimia morală a acestei lumi este mult mai uimitoare decât chimia fizică. Fericirea este darul lui Dumnezeu, nefericirea – îngăduinţa lui Dumnezeu, iar moartea – biruinţa lui Dumnezeu. Fericirea neîntreruptă, fără amestecul nefericirii, ar ajunge să fie lipsită de culoare şi plictisitoare. Nefericirea nesfârşită, fără moarte, ar preschimba această viaţă într-un iad fără scăpare. În fericire, oamenii nu vor să-şi amintească de Dumnezeu; chiar şi în nefericire nu vor să-şi amintească de Dumnezeu; la moarte, însă, sunt siliţi s-o facă.
Întregul – mai lămurit decât partea
Totdeauna întregul este mai lămurit decât o parte a întregului. Aceasta, de bună seamă, din pricina noimei şi a unităţii întregului. Este mai lesne de văzut stejarul decât ghinda din stejar. Este mai lesne de văzut trăsura decât roata trăsurii. Mai lesne se vede omul, decât mâna omului. Natura, în întregul ei, se vede mai lesne decât orice lucru din natură. Dumnezeu este mai lămurit vederii decât natura şi decât tot ce fiinţează în natură. Dar dacă omul îşi aţinteşte privirea asupra ghindei din stejar, ghinda se arată mai lesne vederii decât stejarul; dacă îşi aţinteşte privirea asupra roţii, roata se vede mai bine decât trăsura; dacă priveşte mâna, mâna se vede mai bine decât omul; dacă îşi aţinteşte privirea asupra oricărui lucru din natură, lucrul acela se vede mai lesne decât natura; şi dacă îşi aţinteşte privirea asupra naturii, natura ajunge mai lămurită vederii decât Dumnezeu. Însă această limpezime a părţii este vremelnică, pe când limpezimea întregului este dăinuitoare. De aceea Dumnezeu este cea mai mare şi cea mai dăinuitoare limpezime.

《 va continua 》

[cristiboss56]

Răsunetul sufletului tău
Natura întreagă se aseamănă unui pian mare, în care făpturile sunt, de fapt, clape. Orice clapă ar atinge omul, poate auzi ecoul sufletului său.
Simţurile, gândirea şi mintea
Gândirea are în slujba ei cinci simţuri; mintea are un singur simţ. Simţul minţii este gândirea. Raţionali sunt acei oameni la care gândirea stăpâneşte peste simţuri. Oamenii inteligenţi însă sunt mai presus decât cei raţionali, aşa cum cei raţionali sunt mai presus decât cei care se călăuzesc după simţuri. Inteligenţi sunt oamenii la care mintea stăpâneşte în chip desăvârşit peste gândire, adică la care mintea primeşte doar experienţa adusă de raţiune, ca material brut, pe care-l preschimbă în ceva cu totul deosebit şi care nici nu mai seamănă cu experienţa adusă de raţiune – întocmai cum stomacul primeşte din afară hrană şi-o preface în sânge, adică în ceva cu ce nu se aseamănă cu hrana primită. Însă oamenii la care gândirea stăpâneşte mintea şi la care experienţa gândirii rămâne singurul conţinut – nemistuit – al minţii, îşi pierd minţile. După cum se vorbeşte despre un stomac stricat şi despre hrană nemistuită, tot aşa se poate vorbi despre o minte stricată şi despre o experienţă – nemistuită – nepreschimbată în viaţă. Şi aşa precum un organism din prea multă hrană şi fără putinţa de a o mistui ajunge să slăbească, tot aşa şi mintea ajunge să se întunece din mult prea multă experienţă şi cunoaştere – atunci când pierde puterea de control asupra cantităţii şi puterii de preschimbare a acestora în ceva cu totul neasemuit.

《 va continua 》

[cristiboss56]

Nu te încrede în fericire
Când ai bogăţie, cugetă cum să rabzi cu vrednicie sărăcia. Când eşti fericit, cugetă cum să rabzi cu vrednicie nefericirea. Când te laudă oamenii, cugetă cum să rabzi cu vrednicie defăimările lor. Şi, toată viaţa ta, cugetă cum să mori cu vrednicie.
Cinci imbolduri
Sunt cinci imbolduri de căpetenie, după care se călăuzesc oamenii în faptele lor: 1. câştigul personal cu desfătarea proprie; 2. legătura de rudenie sau de sânge; 3. legile comunităţii; 4. conştiinţa; 5. simţământul prezenţei Dumnezeului Celui Viu. Primele trei impulsuri le întâlnim şi la animale; cel de-al patrulea la mulţi oameni, iar cel din urmă doar la unii oameni. Să ne exprimăm într-un limbaj militar: impulsul al cincilea este asemeni primei linii a frontului pe care, dacă omul o pierde, se retrage şi cade în a doua linie a frontului (şi anume impulsul al patrulea), pe care dacă îl pierde omul se retrage şi cade în a treia linie a frontului (şi anume al treilea impuls), pe care dacă omul îl pierde se retrage şi cade în a patra linie a frontului (şi anume al doilea impuls), pe care dacă îl pierde omul se retrage şi cade în a cincea linie a frontului (şi anume întâiul impuls). Aşa merge decăderea omului – decăderea şi pierzania. Zicem şi pierzania pentru că omul poate pierde şi ultima linie a frontului (respectiv impulsul cel dintâi), şi atunci nu-i rămâne nimic decât nepăsarea tocită faţă de toate, deznădăjduirea şi sinuciderea

《 va continua 》