Femeia in familie

[simpllu]

"Azeam glasurile şi râsetele copilaşilor mei din curte...mă gândeam cu disperare că cele trei luni pe care le mai aveam de trăit vor trece extrem de repede, şi ei or să rămână, brusc şi fără explicaţii, fără mămică, şi or să alerge prin curte şi or să întrebe zilnic de mămica lor, şi soţul n-o să poată să-i facă să înţeleagă...să înţeleagă ce? Ce puteam aştepta de la o fetiţă de 5 ani, sau de la un băieţel cu sindrom Down, cum puteam aştepta să înţeleagă că Dumnezeu, în marea lui milostivire faţă de mine, mi-a dat această boală ca pe o ultimă speranţă sau şansă?

Ei aveau atâta nevoie de mămica lor: să o pipăie, să o muşte, să o gâdile, să o îmbrăţişeze, să o simtă palpabil şi concret lângă ei.
Apa fierbinte îmi curge pe trup, şi parcă n-are nici un efect asupra inimii mele.

Sânt atât de tristă şi de îngheţată încât simt tot mai acut nevoia de a mări gradele la apă. Si e tot mai fierbinte...şi mai firbinte...până când, deodată, realizez grozăvia întregii situaţii, realizez şi văd iadul inimii mele, care tot mă îngheţa şi care mă făcea să tremur de atâta timp, frigul acela de ani de zile, frigul acela existenţial şi copleşitor...

Şi atunci pentru primă dată, am urlat...am urlat către Dumnezeu, cerându-mi iertare din toată inima mea îngheţată...Eram goală în faţa Lui, atât la trup cât şi la suflet..."Iartă-mă, Doamne!", urlam eu, căzând în genunchi, iar apa care devenea tot mai fierbinte îmi ardea de acum spatele cocoşat de atâtea păcate, îl ardea cu o forţă năvalnică. Dar eu fierbinţeala apei nu o mai simţeam deja, nu mai simţeam decât greutatea fără margini a unei inimi în care tristeţea se pietrificase...şi urlam, şi mă apucase urletul către Dumnezeu şi către Măicuţa lui într-un moment absolut deloc demn, într-un moment şi într-un spaţiu aproape de neconceput: într-o cabină de duş, în care aveam să realizez că degeaba, absolut degeaba aş fi trăit lângă copilaşii mei dacă n-aş fi trăit în primul rând pentru şi în Dumnezeu."

("Cancerul, dragostea mea", Mioara Grigore, pag. 191-192)

[simpllu]

"Mă ridic şi încep să urc. Nu ştiu cât o să mai rezist. Simt că fac implozie şi din mine or să se împrăştie milioane de particule, toate pline de dor, de dor şi de recunoştinţă pentru aceşti eroi ai copiilor mei.

Urc și privesc crucea. Mă așteaptă răbdătoare, aşa cum m-a aşteptat o viaţă… Mă aşteaptă să o iau cu o bucurie a asumării, aşa cum ar face orice creştin adevărat.

Cancerul era al meu şi numai al meu, făcea parte din toată fiinţa mea, cancerul poate eram eu, dar poate că-mi era prea frică să recunosc asta… şi de ce nu, poate că el era speriat de mine, că de atâţia ani fusese şi el destul de hăituit şi hărțuit de mine. Şi pentru prima dată simt o milă teribilă faţă de toate acele celule bolnave, care se încăpăţânau cu îndârjire să trăiască. Dacă Dumnezeu îngăduise să trăiască în mine, de ce nu m-aş bucura cu adevărat? [....]

Nu ştiam de ce nu am murit atunci....privesc la toţi cei cinci copilaşi ai mei. Privirile lor parcă mă imploră să mai rezist, să mai respir încă. Sânt plină toată de dor, mă ridic cu greu şi încep să urc din nou...puţin câte puţin...Sunt trasă în sus de puterea crucii, sânt trasă în sus de dragostea copiilor şi a bărbatului meu.

"Slavă ţie Doamne!", mai apuc să zic, şi pentru prima dată mi-am iubit boala, mi-am iubit cancerul, mi-am iubit suferinţa, suferinţî care de acum parcă era brăzdată de frânturi de bucurie.

Urcam...urcam... urcam spre cer, urcam spre asumare...urcam spre cruce..."

("Cancerul, dragostea mea", Mioara Grigore, pag. 197-198)

[ioan67]

.......... Da!........

[simpllu]

Impresionant mod de asumare a suferinţei.

[simpllu]

Creşteau amândoi, îi alăptam pe amândoi, noaptea unul era pe pernă, unul era la piept. Somnul nu mai exista decât într-o mică măsură. Dar nu mai conta nimic. Eram atât de fericiţi şi de împliniţi! Atâta bucurie ne dăruise Dumnezeu... Nu mai simţeam oboseala, nici somnul, nici alte griji lumeşti. Viaţa noastră nu mai exista decât undeva între Maria şi Antonie, Antonie şi Maria, până când... până când, evident, la 40 zile, apar alte două linii pe testul de sarcină. Sânt din ce în ce mai gravidă. Soţul mă ia în braţe şi mă învârte într-un iureş nebun. "Dragostea mea, eşti sigură?... E cel mai frumos dar..."

("Cancerul, dragostea mea", Mioara Grigore, pag. 48)

[simpllu]

"Maria, fetiţa cea mare, are 3 ani, Antonie 2 ani, iar Nectarie 1 an. Îl legăn şi îl alăptez aproape continuu. De fapt şi pe Antonie, la aproape 2 ani, tot îl alăptez, că nici o metodă nu a mers pentru a-l înţărca. Oboseala mă disperă, mai ales noaptea, dar nu renunţ. Sunt obsedată să-i alăptez. Nectarie nu adoarme decât legănat pe picioare."

("Cancerul, dragostea mea", Mioara Grigore, pag. 55)

[ioan67]

Da.....:)
Acum, ce să zic... Poate că astfel de mărturisiri sunt mai greu de înţeles din afara experierii lor.
La prima vedere, astfel de situaţii le pot speria pe femeile tinere, care nu au copii deocamdată sau chiar pe femeile care au traversat (prost) maternitatea.
E similar cu a găsi o noimă în altfel de comportamente cum ar fi, de pildă, să nu dormi un an sau doi decât cu capul pe o piatră sau în picioare sau legat cu lanţuri etc.....:) (mă refer la asceză, nu la altele...:))
Cum să faci aşa ceva? - ne şopteşte bunul simţ...

Eu însă am descoperit că experienţele văzute din afară / de o altă persoană, nu pot fi bine înţelese oricât ne-am strădui. Ceva în noi rămâne sceptic, în îndoială faţă de "ciudăţeniile" astea. Şi e firesc aşa.
Dar pentru cei care experiază iubirea jertfelnică cred că nimic nu e mai frumos, mai dătător de împlinire şi bucurie decât tocmai aceste conduite (care ne pot părea) extravagante.

P.S. Chiar acum, soţia mea alăptează pe Nicolae şi veghează pe Maria care are febră. I-am dat eu mai devreme tratamentul... Mă gândesc că Ruxandra a alăptat în ultimii 11 ani nu mai puţin de 8 ani încontinuu...:) Din care 6-7 ani în paralel cu serviciul... Şi câte nopţi o fi dormit, numai ea ştie. Eu doar bănuiesc...:) Dar în ciuda unor dificultăţi aşa de mari, ea pare mai tânără şi mai frumoasă ca acum 11 ani!... Cu siguranţă e mai sănătoasă, mai puternică. Este rodul dragostei părinteşti, pe care femeile/mamele o cunosc cel mai bine.
E o adevărată minune şi, s-o spun pe şleau, fericire! La care noi bărbaţii suntem, cel mult, martori binevoitori. Şi iremediabil puţin înţelegători...:)

[gpalama]

În prealabil postat de simpllu

("Cancerul, dragostea mea", Mioara Grigore, pag. 55)

Exista vreun thread 'Bun de citit'? in care fiecare sa adauge carti interesante pe diferite tematici/un rezumat scurt?