Psihologie - întrebări

[ioan67]

Mi-am asumat, Dumnezeu va fi ştiind de ce, o sarcină ingrată: aceea de a face un rezumat al scrierilor Sfântului Isaac Sirul, pentru ca apoi să continui desfăşurarea ipotezei mele că psihologia are o vastă respiraţie, atingînd deopotrivă pământul şi Cerul...
Căci omul, zidirea din urmă a Domnului, e hărăzit deopotrivă pentru pământ şi Cer. Sufletul lui le îmbrăţişează pe toate, uneori extrem de dureros... Când psihologia se ţine în zona acestei taine de necuprins, ea se arată cât se poate de folositoare. De tinde, cumva, mai departe - devine jalnică.
Legat de asta, m-am simţit ispitit să comentez şi eu (alăturîndu-mă miilor de opinii care vor fi curs între timp) moartea Stareţului şi putrezirea corpului său... Evenimentul care avea să îl năucească pe Alioşa, pentru a-l azvârli mai apoi, ca o trambulină, în asumarea deplină a iubirii.
Nu ştiu ce a gândit Alioşa, până la capăt. Nu-mi e îngăduit nici să îmi imaginez ce a simţit - o experienţă ca a lui nu am avut, încă. Iar Dostoievski se limitează, fireşte, să sugereze că a avut loc o prefacere decisivă în sufletul tânărului, fără însă a o epuiza în descrieri ori explicaţii ciopârţitoare.
Eu presupun că Zosima a iubit cu putere Zidirea. Putrezirea corpului său o văd ca pe ultima jertfă adusă iubirii de oameni. Îmi place să îmi închipui că Domnul i-a ascultat ruga şi că l-a lăsat pe Zosima să se contopească, deplin, cu lumea pe care, cândva, o trădase dar pe care, mai apoi, printr-un lung exerciţiu al iubirii o recuperase.
Zosima voieşte să rămână aici. Se voieşte cu abandonare deplină parte din ţesătura lumii, neîndurînd să plece din ea decât odată cu sfârşitul definitiv al acesteia. Pentru că a recuperat iubirea pentru Creaţie şi pentru că voieşte să participe în sens invers păcatului său din tinereţe, Stareţul se smereşte întratât încât alege să rămână definitiv (în limitele vieţii lumii) în afara Cerului. Până la venirea Cerului Nou!...
Atât de mult a iubit Dumnezeu Zidirea Lui, atât de mult a iubit omul, încât a ales să Se întrupeze şi să moară pe Cruce.
Atât de mult a recuperat Zosima iubirea, încât a ales să se contopească cu toată Zidirea.
Gestul lui se asociază, la o scară mai mică, cu Taina Euharistiei.
El îşi urmează, în felul său, Învăţătorul. Permiţînd, printre altele, ucenicului său să îl urmeze mai departe. În pământ cu trupul, în Cer cu sufletul, Zosima urmează şi se lasă urmat.
Un învăţător exemplar, un semn al dragostei desăvârşite pe faţa îmbujorată, mereu, a lumii. O lacrimă vie, fertilă, a pocăinţei asumate definitiv.

[ioan67]

Prefaţa şi comentariile Pr. Prof. Dumitru Stăniloae la Filocalia X sunt un ajutor indispensabil pentru cel care se apropie de cartea Sfântului Isaac Sirul. Le voi folosi şi eu, în mare măsură, pentru a nu rătăci prea mult în oceanul deschis de textul ascetului siriac.

În prefaţă, la pag. 11, Părintele Stăniloae scrie:
Dar o rezumare satisfăcătoare a operei sfântului Isaac este greu de înfăptuit.
Aproape fiecare rând din ea este un fulger
care pune în lumină adâncimi bogate de gânduri şi viaţă
care se cer pe larg expuse şi comentate.
Aşa stînd lucrurile, în mod fatal suntem siliţi să ne limităm la câteva consideraţii foarte schematice avînd rolul nu atât de a expune miezul lucrării (aşa ceva se face doar lucrînd temeinic ogorul cărţii, de către fiecare în parte) cât de a aminti unele conţinuturi care pot contura ipoteza noastră - că avem de-a face cu o psihologie foarte specială, a omului duhovnicesc. Psihologie, iar nu altceva! Totuşi, una altoită şi astfel, transfigurată, cu Harul lui Hristos.

Sfântul scrie, aşadar, despre linişte, smerenie, rugăciune, simţire, despre iubirea celui dăruit/abandonat prin propria voinţă lui Hristos.
Liniştea omoară simţirile din afară şi trezeşte pe cele dinlăuntru. (Cuvântul LXXXV)
În lucrarea liniştii participă în modul cel mai intens simţirile interioare.
Un travaliu care solicită psihismul omului la maxim? O concentrare fără egal, pe care o pot aproxima oarecum doar stările patologice extreme sau actele din activitatea creativă de excepţie? Despre aşa ceva să fie vorba, oare?

Cred că ar fi o greşeală să credem că nebunia sau creaţia sunt aceeaşi condiţie a sufletului ca liniştirea! Părintele Stăniloae şi Sfântul Isaac ne sar imediat în ajutor pentru a opera distincţia dintre aceste tipuri radical deosebite ale intensităţii şi ordinii vieţii psihice: "...prin Duhul, mai bine zis aşa de mult prin Duhul, că omul nu mai simte nici o grijă, nu mai face nici un efort pentru menţinerea acestei stări." - scrie Părintele D.S. Şi imediat adaugă: "Aceste simţiri, sau mai bine zis, Duhul Sfânt prin ele, sesizează la culme adâncurile lui Dumnezeu."... (pag. 8, op. cit.)

Cum se ajunge la linişte, la această condiţie cu totul excepţională a vieţii omeneşti? Ne-o spun toate cărţile asceţilor... Găsim şi aici descrisă aceeaşi cale: pe de o parte prin curăţirea de patimi, pe de altă parte prin rugăciune neîncetată, acestea fiind la rândul lor indisolubil legate. Căci mai ales prin rugăciune se îndepărtează omul de patimi sau uită de ele. (pag. 9, ibid.)
Deci la limanul liniştii se ajunge călătorind cu bărbăţie pe marea aspră a nevoinţelor sau practicînd o căţărare extrem de tenace spre piscuri tot mai înalte ori o scufundare în adâncuri...
Nu este aşadar o încremenire, o stagnare într-un gol neutru, ci "o mişcare" a sufletului sau, poate, mai exact o călătorie aventuroasă prin mişcări cu o dinamică extrem de specială, care aduce nenumărate schimbări ale sufletului după asemănarea luminoasă cu Soarele dumnezeiesc.

[sophia]

Eu sunt ingrozita.
Vreau sa inteleg pentru ce stai tu si studiezi asa carti si la ce-ti folosesc tie sau altora concret.
Filocalia este foarte grea. Astea sunt studii teologice pentru oameni care au talent deosebit sau chemare deosebita si care isi fac din asta o profesie.
E ca si cum unul care nu stie nici cum se joaca sah, reguli de baza, sta si studiaza partida lui nu stiu care campion mondial in speranta ca isi poate gasi o partenera de viata.

Pe de alta parte ma uit in jur, aici pe forum de ex. ce probleme de viata exista la tineri si nimeni nu-i invata.
Vad doua extreme la fel de rele - tineri care se arunca in relatii si sex de la 9-10 ani si se preocupa atunci cand nu-si gasesc pereche si fac copii aiurea in tramvai si tineri de varste mai mari care nu au habar sa abordeze o fata/un baiat, altii care nu stiu ce sa faca din viata lor pe linie profesionala.
Parintii nu stiu unde sunt si ce fac (si alte rude), scoala nu stiu ce face, preotii nu se pricep.

Ce este de facut? Nu este suficient sa-i aduci in credinta si sa-i legi de biserica. Trebuie sa-i inveti viata pas cu pas. Sa umble cu o fata/un baiat, sa stie ce inseamna prietenie, casatorie, familie, sa-si gaseasca profesia potrivita, sa stie ce vor de la viata.
Cine trebuie sa se ocupe de tineri si sa-i invete?

Ioane, lumea are nevoie de psihologi. Tinerii sunt in deruta si in disperare. Ce Sf. Isaac Sirul?! Uite-te pe firul de la aceasta sectiune, un pic mai jos de al tau. Un tanar care nu stie sa se apropie de o fata. Pe un alt fir o tanara care nu stie sa procedeze cu un baiat. Tot aici ai vazut si scris fetei care a termainat o facultate si nu stie ce sa faca. Crezi ca pe ei ii ajuta Dostoievski sau Filocalia?

Nu de teorii si studii abstracte avem nevoie, ci trebuie sa invatam sa ne descurcam in viata asta de zi cu zi, tot mai grea si mai spinoasa.
Sigur, fiecare cu priceperile, talentele si pasiunile lui, dar ce facem cu viata noastra?
Tot vad si citesc despre atatea personalitati, genii in diverse domenii, dar care la capitolul viata personala, familie, sunt un dezastru. De ce oare?

[ioan67]

În prealabil postat de sophia

Ioane, lumea are nevoie de psihologi. Tinerii sunt in deruta si in disperare. Ce Sf. Isaac Sirul?! Uite-te pe firul de la aceasta sectiune, un pic mai jos de al tau. Un tanar care nu stie sa se apropie de o fata. Pe un alt fir o tanara care nu stie sa procedeze cu un baiat. Tot aici ai vazut si scris fetei care a termainat o facultate si nu stie ce sa faca. Crezi ca pe ei ii ajuta Dostoievski sau Filocalia?

Dragă Sophia, o practică bună se sprijină pe o teorie încă şi mai bună. Sau pe mai multe...
Şi psihologii şi dascălii şi preoţii şi medicii şi orice alţi oameni care vor să facă ceva bun trebuie să studieze temeinic, mai întâi. Şi nu orice, ci lucruri "grele". Miezul lucrurilor, legile, regulile, principiile, nenumărate cazuri aparte, istoria... Mai ales istoria! Că nu-i nimic nou sub soare, nici măcar erorile. Sau mai ales ele.
Filocalia şi marii scriitori sunt, poate, tot ce avem mai bun, mai frumos şi folositor în istoria fixată prin cuvânt. Omul e o fiinţă culturală, nu poate trăi în afara culturii şi contează mult ce fel de cultură îşi însuşeşte. Cultura Duhului, Filocalia, este cea mai folositoare pentru oameni. Altminteri, toată practica noastră e smintită, strâmbă şi căzută. Scăpat din "hăţurile" culturii bune şi frumoase, omul face lucruri rele şi urâte. De unde să ştie şi să poată face altfel?...
Tinerii sunt în derută şi disperare pentru că au cultura prostului şmecher şi a ignoranţei crase şi obraznice. Dacă şi-ar fi însuşi marile lecţii, măcar în forma lor teoretică deocamdată, ştiau acum ce au de făcut - ştiau să trăiască şi să se bucure de viaţă.

Sfântul Isaac Sirul arată cum se pot dobândi cele mai mari bunuri ale vieţii omeneşti: smerenia, liniştea, rugăciunea - iată comorile omului!
Dostoievski, iarăşi, învie în noi marile dileme ale sufletului omenesc, luptele noastre cu întunericul, cu nebunia patimilor. Speranţa, nădejdea, dragostea sunt şi ele prinse în jocul cărţilor acestora monumentale.

A fi om se învaţă! Însă, de la oameni care nu dau atenţie istorie şi culturii, psihologiei şi Teologiei - nu ai mare lucru de învăţat. Afară, poate, de unele rutine oarbe ale unor îndeletniciri, sterile atunci când sunt lipsite de noimă, de tâlc, de mister...
Problema nu cred că e atunci când nu ştii să te porţi cu o fată... În definitiv, cine ştie?...:)
Nici cu profesia nu e mare scofală. S-o găsi ceva pe lumea asta, pentru oricine.
Problema e ce fel de oameni suntem. Că şi viaţa de aici şi Viaţa din Ceruri atârnă de ce fel de oameni suntem. Oare nu-i aşa?

P.S. Eu continui să mă ocup de Filocalia şi Dostoievski, de Freud şi James, de Ey şi de alţii, deoarece mai întâi ei înşişi au făcut-o. Îmi sunt învăţători, îmi sunt modele şi nu pot trăi altfel decât în duhul lor. Îmi cer iertare dacă asta îţi pare nepotrivit. Psihologii de tip "fă asta!" sunt pe toate drumurile. Eu am alt scop, nu să hrănesc vanitatea efemerului unor mişcări "practice" care nu sunt, cel mai adesea, decât nodurile prefabricate ale următoarelor chinuri.
În final, o rugăminte: pune întrebări "practice", dacă voieşti, eventual oferă şi soluţii acolo unde crezi că poţi s-o faci - nu te reţine nimeni! Iar pe mine, dacă nu ai răbdare să mă urmăreşti, ocoleşte-mă te rog. Pe topicul ăsta eu fac ce pot să fac şi ce am stabilit de la bun început. E bine să faci şi tu ceva, aşa cum doreşti, că doar psihologia e foarte generoasă şi ne cuprinde pe toţi fără să ne înghesuim prea tare..:)

[ioan67]

În prealabil postat de sophia

Tot vad si citesc despre atatea personalitati, genii in diverse domenii, dar care la capitolul viata personala, familie, sunt un dezastru. De ce oare?

Poate că unul dintre motive stă pitit în tâlcul unor întâmplări ca aceasta:

O blondă se iubeşte cu Einstein. Vor să se căsătorească. Blonda îl întreabă pe E.:
- Iubi, îţi dai seama ce băiat vom avea?!! Frumos ca mine şi deştept ca tine! Iuuppi!!
- Dar dacă va fi invers? - întrebă, dus pe gânduri, bărbatul...


Un alt motiv ar putea fi că personalităţile imature, dependente, pun mari probleme în viaţa de familie.
Mai sunt şi alte explicaţii, desigur...
Una e sugerată chiar în semnătura mea.

[ioan67]

Păstorul şi bufniţa - poveste africană

Pe malul unui lac trăia un păstor mărunţel care dorea să crească mare şi voinic.
Când s-a plictisit de atâta aşteptare, s-a dus la cal:
- Calule sfătuieşte-mă, ca să fiu tot atât de mare ca şi tine! - îl rugă păstorul.
- Mănâncă ovăz şi aleargă toată ziua! Ai să creşti repede - zise calul.
Păstorul făcu ce îi spuse calul. Mâncă ovăz şi alergă de dimineaţa până seara, săracul... Dar nu crescu deloc.
Atunci merse să se sfătuiască cu taurul:
- Cumetre taur, sfătuieşte-mă! Ce am de făcut ca să fiu tot atât de puternic ca tine?
- Paşte iarbă şi rumegă neîncetat. Ai să vezi ce puternic vei fi!
Păstorul se duse acasă şi o lună întreagă păscu iarbă şi rumegă de cu seară până dimineaţa. Dar nu crescu şi nici mai puternic nu deveni.
Atunci se duse după sfat la înţeleapta bufniţă:
- Cumătră bufniţă, tu eşti mare înţeleaptă! Spune-mi, ce să fac ca să nu mai fiu atât de mic şi de slab?
- De ce vrei să fii mai mare şi mai puternic?
- Ca să văd mai departe, răspunse păstorul.
Atunci bufniţa clipi din ochi şi spuse:
- Dacă vrei să vezi mai departe, urcă-te în copac!

.....:)

[ioan67]

Înainte de a continua să încropesc în marginea Filocaliei X, aş vrea să reamintesc, Sophia, câte ceva despre autorul ei. Poate nu ai avut răgaz să citeşti, de-o vreme şi poate nu ştiai că Sfântul răspunde tocmai nedumeririi şi supărării tale, în vremea când era Episcop.
A fost episcop pentru o zi! O singură zi, episcop al Ninivei.
Lăsînd pustia, în urma unei descoperiri dumnezeieşti, Isaac a acceptat să primească hirotonia de episcop. Dar chiar în ziua când a primit hirotonia, şezînd în locuinţa episcopiei este vizitat de doi oameni care aveau oarece gâlceavă pentru nişte bani - unul cerea să i se returneze o datorie iar celălalt cerea puţină amânare...
Creditorul îi spuse Episcopului: "Dacă acesta refuză să-mi dea ce îmi datorează, îl voi preda îndată judecătorului."
Sfântul îi răspunse, însă: "Dacă, după porunca Sfintei Evanghelii, tu nu trebuie să ceri nici cele ce ţi s-au luat, cu atât mai mult trebuie să te înduri şi să-i îngădui o zi ca să-ţi plătească ceea ce-ţi datorează."
Dar creditorul fu neîndurător: "Lasă acum cele ale Evangheliei."...
(Şi iată, Sophia, că aici îmi amintesc cum ziceai mai devreme - să lăsăm pe Isaac Sirul, că astea-s lucruri grele pentru cei care şi-au făcut meserie din Filocalie şi alte lucruri savante... Dar oare nu ne-au fost lăsate, acestea - Evanghelia, Filocalia etc. - tocmai ca să putem trăi cu adevărat? Şi nu trebuie să ni le însuşim şi să le practicăm, dacă voim să vieţuim omeneşte, peste furtunile existenţei, îndreptîndu-ne cu nădejde şi bun ajutor spre Acasă?)

Atunci Isaac a zis:
"Dacă acesta nu ascultă de poruncile Evangheliei şi ale Domnului, ce voi face eu însumi aici?" - şi văzînd că viaţa lui avea să fie tulburată şi împrăştiată de griji, s-a retras din scaun şi a revenit în pustie, unde a rămas până la moarte.
(Noi ne alungăm învăţătorii, apoi ne plângem că nu suntem ajutaţi şi că viaţa e grea, of. Că suferim multe chinuri nedrepte, că lumea nu ne înţelege, vai, nu ne iubeşte. Nu voim nici sfat, nici explicaţie, nici sprijin, nici poruncă. Orice solicitare ni se pare prea grea, uneori prea pretenţioasă, savantă şi lipsită de aplicaţie concretă. Ce voim, atunci? Şi cum credem că vom izbândi? Nu poate trăi nimeni viaţa vreunuia în locul aceluia...)

Iar Sfântul Isaac şi-a scris Cuvintele pentru noi, spre folosul luminării şi îndreptării vieţii noastre, precum a zis:
"...am primit din cercetarea Scripturilor
şi din guri adevărate
şi, puţin, din cercarea însăşi."
Deci din studiu şi învăţătură, mai întâi, Sophia!.... Apoi şi din experienţa dureroasă a propriilor încercări care, departe de a-l doborî, l-au întărit încă mai mult deoarece învăţătura lui era bună şi temeinică. Era însăşi învăţătura Duhului! Pe care sfântul a îmbogăţit-o, nuanţînd-o, cu fapta proprie...

Sfântul Isaac Sirul nu scrie pentru ca noi, Sophia, să ne punem pană la pălărie şi să ne facem "profesii" rupte de viaţă, din studiul Filocaliei.
Ci, tocmai pentru că el cunoaşte dificultatea drumului către Viaţă, către Acasă, nu îşi poate reţine iubirea pentru noi, urmaşii săi şi, indiferent sub ce formă şi în ce împrejurări ne vom trăi vieţile, el ni se alătură ca un bun ghid, ca o încercată călăuză, spre a ne orienta pe Cale.
Să îl urmăm, aşadar, mai degrabă decât să ne reproşăm unul altuia că nu dăm curs unor cestiuni arzătoare cum ar fi problemele neasemuite ale flirtului sau dificultăţile găsirii unui loc de muncă... Reţete despre flirt, ce-i drept, n-ai să găseşti la Sfântul. Nu se pricepea la asta, el se ocupa cu Dragostea. Nici despre locurile de muncă de azi nu prea avea cunoştinţă, el devenind şomer după doar o zi de lucru, nici aceea încheiată...:) Vom găsi, însă, la el, mulţime de luminări şi mângâieri pentru sufletul care caută învierea şi rodirea, dincolo de micile mizerii ale existenţei.
Ca psiholog, pot să-ţi spun că nu micile frecuşuri îi doboară pe oameni, nici marile catastrofe personale ori colective, ci precaritatea ori absenţa educaţiei sufleteşti fundamentale. Aceasta o oferă cel mai bine Evanghelia şi Tradiţia Bisericii. Sau Tradiţia şi Evanghelia, dacă vrei...:)

[sophia]

Mesajul tau de aseara m-a suparat cumva si hotarasem sa nu mai intru sa scriu aici, sa-ti respect dorinta si sa te ocolesc. Suntem de altfel si foarte diferiti.
Zilele trecute am citit framantarile acestor tineri de pe forum, care nu sunt singurii, ca mereu vin unii ca ei. Stiind ca tu lucrezi cu tineri, intr-o scoala, m-am gandit ca trebuie sa pui accentul pe ceea ce faci si chiar sa dezvolti, pentru ca este nevoie mare.
Vad ca tinerii sunt in deruta si nimeni nu se ocupa de ei, sunt trimisi de la Ana la Caiafa. Preotul nu stie sa-i lamureasca, psihologul nu se baga si-i trimite la preot. Si tot asa.
Parintii nu sunt pentru ca ori lucreaza fara limite, ori mai au si alti copii, ori ca nu mai sunt pe lumea asta, ori sunt si ei intr-o mai mare deruta.

M-am suparat si cand ai spus ca sotia ta nu a gasit serviciu in profesie, cand atatia oameni nu au la cine sa mearga si cad in suferinte grele.

Nu va invinovatesc pe voi personal ci ma stradui sa inteleg lumea asta fara sens. Unii care nu stiu ce sa faca dupa ce au invatat atata, altii care nu stiu unde sa gaseasca ajutor fiindca nu se gasesc specialisti si locuri de terapie, etc.

Sigur ca fiecare este liber sa practice ce meserie si hobby vrea, sa citeasca ce vrea.
Nu mai intru in detalii ce debandada este pe lume la ora asta, in orice domeniu privim.

Povestea africana nu am inteles-o. Nu stiu ce anume vrea sa spuna.
Poate ca tocmai despre haosul despre care vorbeam mai sus. Unul cere sfat si fiecare ii spune ceea ce se pricepe el, dar care nu se potriveste celui care cere sfatul.

Acum despre credinta si Filocalie.
Intr-o zi, la o predica, ne-a vorbit preotul despre Filocalie. Atunci am auzit pentru prima data despre ea. Termenul il mai auzisem, dar nu stiam la ce se refera cartea.
Ideea m-a atras si l-am rugat in privat sa-mi imprumute si mie cartea asta s-o rasforiesc macar. Spunea ca o are.
Mi-a spus atunci ca este grea, ca este de fapt pentru monahi, ca scrie treptele de urmat de ei in desvarsire in manastire. Dar ca daca vreau s-o citesc, se gaseste in tara in librarii.
A mai spus ca poate pentru noi sa fie mai accesibile primele cateva trepte.
Ulterior am cautat pe internet si am gasit ceva. Am incercat sa ascult (la inceput gasisem ceva audio).
Intr-adevar mi se pare foarte grea.
Am mai spus eu mai de multe ori. Nu stiu cum sunt facuti unii oamenii de umbla asa usor cu asa limbaje si idei. Si mai ales pentru cine scriu ei. Ca este clar ca nu se adreseaza unora obisnuiti, fara talente, care nu inteleg textul.
Si am renuntat.
Si in credinta, ca in orice altceva iti trebui un talent. Nu toti sunt la fel.
Unul prinde imediat limbile straine, atul nici in 10 ani nu poate invata, la fel cu matematica, sau sportul, sau desenul, sau muzica.
Imi place pictura de ex., dar numai s-o privesc si numai ceea ce-mi spune ceva. In ziua de azi nici nu mai stii ce este arta. Unul ia o sarma si o indoaie si zice ca este lucrare de arta, altul aseaza doua carpe sau doua bete cumva si zice la fel. Pentru mine un da Vinci sau un Raffael inseamna arta.
Stiu sa lucrez la PC si ma descurc repede in programe. Dar niciodata nu am inteles programarea.

Si eu citesc carti religioase, dar ceva care sa inteleg eu si sa ma lamureasca, sa-mi ajute concret.

Sigur ca Evanghelia este importanta, pildele, dar sunt limite.
Legat de exemplul tau de mai sus:
Oamenii aia s-au dus la ierarh sa le faca dreptate. El a facut asa cum spune in credinta.
Judecatorul face dreptate dupa legi, dupa coduri civile si mai stiu eu.
Sunt lucruri diferite. Cum spunea si preotul nostru: dreptatea lui Dumnezeu este altfel decat cea a judecatorilor pe pamant. Sunt pilde care sunt foarte greu de inteles pentru noi oamenii.

Si revin la intrebarea mea inca nelamurita - ce inseamna "duhovniceste"? Cu ce te ajuta preotul si cu ce te ajuta psihologul, terapeutu?. Cand te duci la unul si cand la altul?
Vad ca si tu le amesteci putin. Pana unde este suferinta "lumeasca" si de unde este suferinta "duhovniceasca"?
Am citit zilele trecute ca s-a facut un film romanesc grozav, chiar premiat, pe baza cazului cu tanara monahie care a murit la manastire ("Dupa dealuri" se cheama filmul.
Boala trupeasca, sufleteasca, demon. Cine poate diferentia si diagnostica corect?

La fel cum nu pot sa inteleg daca in unele cazuri e vorba de farmece, blesteme, voia Lui Dumnezeu. De ce nu se rezolva anumite situatii si sunt in blocaj?

Eu am mai povestit aici. M-am dus cu o problema la parintele Galeriu. Eram daramata. Nu mi-a dat nici Evanghelia s-o citesc, nici Filocalia, nici altceva bisericesc. Ne-am rugat cu cuvinte simple, dar din suflet, impreuna, m-a mangaiat sufleteste si mi-a dat niste carti lumesti. Cele ale lui Elisabeth Kübler-Ross.
A gresit?

Eu spun ca fiecare poate si trebuie sa dea sfat in ceea ce stie el, in ceea ce a trait personal. De mii de ani se pune accent mare pe batranii satului, pe sfatul batranilor. Pentru ca ei aveau o experienta de viata, stiau multe lucruri. Unul se pricepe la mestesuguri, altul la credinta, altul la medicina (vraci), altul la construit de case, la negot.
Si stiau si sa umble cu o femeie, sa aibe o familie, sa creasca prunci.

Astazi stii cum s-a ajuns?
Ne ducem la calugari sa ne invete sa ne gasim sot/sotie si ce sa facem cu copiii, ne ducem la preot ca sa ne vindecam de boli sufletesti si trupesti, la medici si psihologi sa invatam credinta. Inginerul vinde in piata, economistul construieste masini, medicul veterinar ingrijeste copii la gradinita sau preda in scoli arte si sport.
Toata lumea stie de toate.
Spune si tu acum, ti se pare normal?
Pana la un punct ar merge, pentru ca si alegerea profesiei a ajuns tot aiurea. Nu studiezi ce trebuie, sau piata muncii vrea altceva decat se studiaza. Multi isi regasesc pana la urma drumul pe care trebuia de la inceput sa mearga conform talentului si pasiunii.
In acest ghiveci ne invartim toti, fara exceptie.

Si trebuie dat sfatul potrivit omului si situatiei. Nu exista un leac universal care sa fie bun la toate si oricand. Oh, bine ar fi sa fie unul asa.

[ioan67]

În prealabil postat de ioan67

Păstorul şi bufniţa - poveste africană

Pe malul unui lac trăia un păstor mărunţel care dorea să crească mare şi voinic.
Când s-a plictisit de atâta aşteptare, s-a dus la cal:
- Calule sfătuieşte-mă, ca să fiu tot atât de mare ca şi tine! - îl rugă păstorul.
- Mănâncă ovăz şi aleargă toată ziua! Ai să creşti repede - zise calul.
Păstorul făcu ce îi spuse calul. Mâncă ovăz şi alergă de dimineaţa până seara, săracul... Dar nu crescu deloc.
Atunci merse să se sfătuiască cu taurul:
- Cumetre taur, sfătuieşte-mă! Ce am de făcut ca să fiu tot atât de puternic ca tine?
- Paşte iarbă şi rumegă neîncetat. Ai să vezi ce puternic vei fi!
Păstorul se duse acasă şi o lună întreagă păscu iarbă şi rumegă de cu seară până dimineaţa. Dar nu crescu şi nici mai puternic nu deveni.
Atunci se duse după sfat la înţeleapta bufniţă:
- Cumătră bufniţă, tu eşti mare înţeleaptă! Spune-mi, ce să fac ca să nu mai fiu atât de mic şi de slab?
- De ce vrei să fii mai mare şi mai puternic?
- Ca să văd mai departe, răspunse păstorul.
Atunci bufniţa clipi din ochi şi spuse:
- Dacă vrei să vezi mai departe, urcă-te în copac!

.....:)

Sophia, nu obişnuiesc să dau "dezlegarea" unei poveşti metaforice, cum e aceasta. Astfel de texte sunt scrise (de înţelepciunea colectivă a unei comunităţi, a unui popor) pentru a trezi fiecărui cititor o mişcare sufletească personală, potrivită fiecăruia.
Deci ar fi o greşeală să spun că "poanta" poveştii e asta sau cealaltă...

Pe mine, însă, m-a dus gândul spre cultură, spre Biserică, spre un maestru, spre ceva sau cineva mai înalt decât mine... Spre rugăciune, poftim!
Asta îmi sugerează cuvântul "copac" şi văzutul mai departe...

Şi mi-am amintit o vorbă a unuia, cum că noi cei de azi suntem nişte pitici, da, însă cocoţaţi pe umerii unor giganţi. Din vechime... Aşa încât putem să vedem mereu mai departe...
La cocoţat, fuguţa, aşadar! Jos în ierburi poate fi foarte umed şi, vai, repejor se lasă seara, apoi noaptea, iarna...

[ioan67]

Dialogul de aici, Sophia, mi-a adus iarăşi înaintea ochilor minţii, ca pe o prioritate, problematica învăţării.
Firesc, mai întâi, întrucât psihologii studiază în foarte multe feluri activitatea de învăţare umană. Majoritatea cursurilor noastre din facultate (cu atât mai mult studiile şi formările ulterioare) abordau (şi) învăţarea. Activitate de foarte multe feluri, care nu se reduce nicicum la învăţarea şcolară, aceea pe care o confundăm noi cu instrucţia mai mult sau mai puţin educogenă, din şcolile de pretutindeni.
Se pare că omul este, pur şi simplu, destinat pentru învăţare. Adică pentru reorganizarea permanentă a cunoştinţelor şi modalităţilor de prelucrare a informaţiilor astfel încât, la o nouă experienţă cu acelaşi tip de situaţie-stimul să nu mai repete o greşeală sau, pur şi simplu, să câştige ceva în planul eficienţei, al satisfacţiei etc.
În general, noi zicem că atunci când omul nu mai învaţă e deja bolnav. S-a petrecut ceva rău în sufletul său, s-a "blocat" o resursă sau un proces, are o problemă care îl scoate din firescul devenirii lui şi care îi ameninţă mai întâi adaptarea.

În mod curios, însă, învăţarea e privită şi ea, astăzi, în chipuri tot mai ciudate. Deşi Domnul i-a făcut pe primii oameni ca să înveţe. Şi primul rateu l-au dat la examenul de după păcat când, în loc să îşi cerceteze eroarea şi să ceară sfat pentru devenire, ei au negat căderea şi au dat vina unul pe altul, inclusiv pe Dumnezeu (măgăruşul de Adam a făcut asta, reproşîndu-I Domnului că i-a dat-o pe Eva...). Nu ştiu dacă această blocare a devenirii/învăţării e o consecinţă strictă a păcatului sau e şi un indiciu că unde-şi bagă dracul coada nici măcar să învăţăm nu mai putem, cert e că învăţarea a devenit înalt comentabilă şi contestabilă. Oamenii se simt, parcă, jigniţi atunci când sunt invitaţi să înveţe! Adulţii, mai ales, au impresia că s-a terminat cu învăţarea, care era exclusiv treaba aia nesuferită din timpul şcolarităţii, şi se grăbesc să devină ei înşişi învăţători. Pretind multe în schimbul vreunei oferte de învăţătură, umblă cu nasul pe sus şi se cred deştepţi-foc, se luptă între ei pentru primatul în planul învăţătoresc, fac bălăceală mare... De parcă ei, învăţînd pe alţii şi pe ei înşişi, fac altceva decât un lucru firesc, pus în firea omului încă de la început de către Bunul Dumnezeu.

*
Aș vrea să mă opresc aici doar asupra învățării prin participare, în relația iubitoare cu semenii. Nu mă voi referi la toată învătarea socială (domeniu imens, cercetat de psihologia socială), ci numai la ... graviditate, naștere și alăptare.
Mă opresc asupra acestor 3 evenimente/etape, deoarece ele arată clar demnitatea excepțională a învățării, prioritatea ei în viața omului.
Medicii şi unii psihologi au adus deja nenumărate dovezi că omul învaţă să trăiască încă din primele clipe de viaţă intrauterină. Toate procesele biochimice care au loc în intimitatea placentei sunt o comunicare între mamă şi copil, care solicită pe acesta din urmă să dobândească noi şi noi mecanisme de supravieţuire şi dezvoltare. Programul lui genetic adaptativ se activează şi lucrează strict în relaţie cu mediul oferit de organismul mamei lui. Nimic nu decurge de la sine ci, după cum s-a tot înţeles, este o continuă solicitare căreia puiul trebuie să îi facă faţă - altmiteri se îmbolnăveşte şi, eventual, moare. Acest proces este însă asistat şi influenţat nu doar de mamă, ci şi de alţi oameni - medicii, mai întâi. În anumite situaţii, medicii intervin pentru a solicita organismul care se dezvoltă spre a depăşi obstacolele (diverse disfuncţii, boli etc.). Dar nu numai copilul învaţă, ci şi mama! Şi corpul şi sufletul ei se adaptează la noua relaţie, proces pe care îl cunosc toate femeile care au purtat un copil în pântece. Multe se petrec în timpul gravidităţii... Mii şi mii de transformări, care antrenează deja alte şi alte persoane (familia etc.) şi care nu fac altceva decât să îi solicite pe oameni la învăţare, la restructurare, la modificări mai mult sau mai puţin substanţiale în modul de a fi. Este o sărbătoare a vieţii, una colectivă, precum este şi o aventură uneori extrem de solicitantă.

Momentul naşterii este, încă mai mult, o luptă unde se vede mai clar că omul e o fiinţă programată pentru învăţare, pentru căutarea şi descoperirea soluţiilor, pentru comunicare şi cooperare. Naşterea este un fenomen de excepţie în viaţa omului, când toate programele rulează la parametri excepţionali. Fără o plasticitate remarcabilă şi fără o libertate în rearanjarea multor variabile, naşterea poate fi o catastrofă. Înveţi să trăieşti sau mori! - pare a fi legea. Şi, uneori la modul spectaculos, aici se desfăşoară una din cele mai emoţionante colaborări omeneşti: pruncul, mama, doftorul etc. îşi unesc eforturile şi speranţa, resursele toate, pentru ca om nou să iasă în lume!...:) E un efort care, atunci când e încununat de triumf, aduce una din cele mai mari bucurii omeneşti... Pesemne că şi-n ceruri e bucurie mare. Sper...

Cât priveşte alăptarea, aceasta merită un comentariu aparte. Deocamdată reamintesc un lucru bine ştiut: fără a învăţa cum să îşi pună, adecvat, în practică instinctul suptului, pruncul moare de foame.