O rugaciune pentru Nicolae, Ioan si familia

[ioan67]

În prealabil postat de Florin-Ionut

Trebuie să ne gîndim la ei ca și cum ar fi familia noastră. Așa rugăciunea va fi mai de calitate.

Bebe e pe lapte praf? Dacă da, poate ar trebui încercată altă formulă.

Suge la sân. Mă rog, nici să sugă nu mai vrea ca înainte...
Soţia l-a alăptat pe Tudor până când micuţul de atunci ne-a chemat într-o zi şi ne-a zis, frângându-şi mâinile, cu ochii în lacrimi: "M-am hotărât să termin cu laptele ăsta. Trebuie să mă opresc..." Şi n-a mai supt de atunci. Avea 3 ani şi 6 luni...:)
Maria a fost înţărcată la 3 ani şi un pic. Ne gândeam ca Nicolae să rămână la sân măcar 2 ani, ca soţia să se întoarcă la serviciu (lucrează două ture succesive, din zori în noapte...).

Noi am mers mereu pe ideea de a lăsa lucrurile în firescul lor. Natural, copilul se hrăneşte de la sânul mamei. Apoi, am fost foarte atenţi la momentul înţărcatului deoarece ştim că e un moment cu urmări majore în psihologia viitorului om. Şi l-am lăsat pe copil să îşi aleagă momentul, explicîndu-i în prealabil ce înseamnă înţărcarea, ce implică ea, etc. etc. Astfel i-am obişnuit de mici să aibă încredere în discuţia cu semenii, atunci când au o problemă importantă de rezolvat. Asta, printre altele, pentru a prinde încredere să discute şi cu Omul, în baza experienţei cu oamenii...

[CristianR]

În prealabil postat de ioan67

ca soţia să se întoarcă la serviciu (lucrează două ture succesive, din zori în noapte...).

E prea mult pentru o mamă şi soţie. Va ajunge la capătul puterilor şi se va prăbuşi, oricât ar fi de luptătoare. Să-ţi dea Dumnezeu putere ca să o susţii!

[ioan67]

În prealabil postat de CristianR

E prea mult pentru o mamă şi soţie. Va ajunge la capătul puterilor şi se va prăbuşi, oricât ar fi de luptătoare. Să-ţi dea Dumnezeu putere ca să o susţii!

Evident. Am discutat asta de mii de ori... Şi degeaba. Trăieşte printre femeile de azi, dragă!...
Cum care femei?
Acestea, ale lumii moderne. Tot mai grăbite (mai nou şi-au luat role şi lemne d-alea cu roţi, nu le mai avantajează maşinile şi avioanele) şi mai puţin dispuse să asculte cuvântul înţelepciunii şi al rosturilor lucrurilor.

P.S. Să nu-mi spui iar că sunt misogin, că chiar arunc laptopu pă geam şi mă duc pă pustii....:)

[CristianR]

Eu m-am gândit că e din pricină că nu vă ajungeţi cu banii. Dar să nu intrăm prea mult în amănunte.

[ioan67]

În prealabil postat de CristianR

Eu m-am gândit că e din pricină că nu vă ajungeţi cu banii. Dar să nu intrăm prea mult în amănunte.

E şi asta o problemă, însă e secundară. Am avut şi perioade când nu duceam lipsă de nimic, material, iar copiii nu au fost niciodată privaţi de strictul necesar - dimpotrivă, eu cred că am greşit oferindu-le prea mult şi prea fără efort. Însă am zis să-i răsfăţăm, un pic, că viaţa n-o să-i mai răsfeţe când vor fi măricei...
Nu, problema de fond nu a fost şi nu este cea a banilor, deşi uneori traversăm situaţii de criză. Şi cui nu i se întâmplă, câteodată?
E vorba despre duhul de sminteală care bântuie prin mai toate casele. Unul sau altul dintre soţi înclină urechea şi cugetarea la modelele distructive ale lumii de azi (e o presiune socială reală, care nu poate fi ignorată) şi atunci, câtă vreme celălalt rămâne ferm pe principiile vechi/tradiţionale, se iscă dezacorduri care nu sunt uşor de depăşit, uneori.

Deocamdată singura "victorie" a mea, ca soţ şi tată, este că toţi ai mei sunt prezenţi la biserică (chiar mai mult decât mine), participă cât pot mai bine la slujbe şi la alte activităţi, iau aminte la tot ce se întâmplă acolo iar Tudor a avansat mult de când studiază sistematic teologie şi de când e copil de Altar.
Am reuşit să cultiv asta în familia noastră şi e un bun început.
Însă viaţa de credinţă nu se reduce la atât. Dimpotrivă, abia începe...

[simpllu]

În prealabil postat de Mosh-Neagu

Nu ne loveste Dumnezeu atat de greu, pentru niste biete porniri, chiar daca ele se repeta si se agraveaza in timp. Pentru asta, are El destule alte metode sa ne smereasca.

Eu mă gândeam la pacea lui şi, implicit, a familiei. :)

[ioan67]

Suferinţa, oricât s-ar sminti smintiţii, este Energia Vieţii Veşnice aşa cum pogoară în om.
Eu am aflat asta de mic, avînd în copilărie câteva suferinţe atroce. Fizice şi sufleteşti.
Din ele am crescut! Pe ele am devenit cine sunt azi, iar dacă azi nu sunt pe măsura ofertei lor minunate, e pentru că am fost cretin, nu creştin.
Cu adevărat nu mă tem de suferinţa pruncului Nicolae, ci o preamăresc. Îl văd pe Nicolae, pentru prima dată, luptîndu-se cu moartea. Îmi place că e dârz, că e grav, serios. Nu-i mai arde de glume. Mă priveşte cu ochii lui fenomenali şi nu clipeşte. Ce bărbăţie într-un pumn de om!
Sunt mândru de fiul meu.
Chiar dacă, sufocîndu-se, tinde mânuţele către maica lui şi imploră ajutorul, cu atât sunt mai mulţumit de pruncul nostru. Căci noi, noi cum suntem? Nu tindem şi noi mâinile către Maica noastră?...
Da, binecuvântată e suferinţa lui Nicolae! Şi tocmai înţelegînd asta, mă veselesc mai departe, dincolo de amărăciunea minţii mele de om prost.
Nu eu, ci sufletul meu, mai întâi, cunoaşte rostul acestei taine minunate a suferinţei. Iar el, sufletul, precum bag de seamă veseleşte mai departe şi cântă psalmi.
Ce avem noi, în definitiv, cu sufletul omului?...:)

[CristianR]

În prealabil postat de ioan67

Nu, problema de fond nu a fost şi nu este cea a banilor, deşi uneori traversăm situaţii de criză. Şi cui nu i se întâmplă, câteodată?
E vorba despre duhul de sminteală care bântuie prin mai toate casele. Unul sau altul dintre soţi înclină urechea şi cugetarea la modelele distructive ale lumii de azi (e o presiune socială reală, care nu poate fi ignorată) şi atunci, câtă vreme celălalt rămâne ferm pe principiile vechi/tradiţionale, se iscă dezacorduri care nu sunt uşor de depăşit, uneori.

Ce înțelegi prin principii tradiţionale? Că pe mine, între altele, mă duce gândul la: femeia are grijă de ale casei, de copii şi de soţ, iar el se duce la vânătoare (sau la plug), de unde vine cu traista plină.

Deocamdată singura "victorie" a mea, ca soţ şi tată, este că toţi ai mei sunt prezenţi la biserică (chiar mai mult decât mine), participă cât pot mai bine la slujbe şi la alte activităţi, iau aminte la tot ce se întâmplă acolo iar Tudor a avansat mult de când studiază sistematic teologie şi de când e copil de Altar.
Am reuşit să cultiv asta în familia noastră şi e un bun început.
Însă viaţa de credinţă nu se reduce la atât. Dimpotrivă, abia începe...

Asta da! Nu-i puţin lucru.

[ioan67]

În prealabil postat de CristianR

Ce înțelegi prin principii tradiţionale? Că pe mine, între altele, mă duce gândul la: femeia are grijă de ale casei, de copii şi de soţ, iar el se duce la vânătoare (sau la plug), de unde vine cu traista plină.

Nu dragă, confunzi epocile: asta e din epoca primitivă. Aia cu bărboşii care aduceau căprioara pe-un umăr sau alte bunuri provenite din jafuri prin triburile vecine.

La noi, tradiţional este că atunci când te duci la plug vii eventual cu câteva firimituri în traistă. Din ce ţi-a pus nevasta la plecare... Căci plugarul nu îşi umple traista decât hăt, departe în timp, dacă voieşte Domnul să rodească glia!
Deşi, în comunism, aşa era cum zici: pleca plugarul cu traista goală şi venea seara cu ea plină. Câte nu fura el, hăhă, pe la plug pacolo!!...

De fapt, tradional, la noi se duceau amândoi la muncă. Munceau cot la cot. Femeia avînd grijă şi de copii, măcar de avea doar ţânci, că dacă avea şi unii mai răsăriţi preluau aceştia grija pruncului.
Tot tradiţional, la noi aveau grijă împreună de copii. Atât acasă cât şi când ieşeau în lume.
Iarăşi tradiţional, femeia româncă se străduia să aibă grijă de toate nevoile soţului, iar el se îngrijea de toate nevoile soţiei şi ocrotea familia.

Nu ştiu din ce tradiţie vii tu, dar în aia care m-a făcut pe mine, aşa era.
Aşa au fost părinţii, bunicii şi strămoşii mei.

[DragosP]

Mizoginu-le!