Psihologie - întrebări

[Anna]

În prealabil postat de ioan67

Anna, am citit "Fraţii Karamazov" cu mulţi ani în urmă, iar memoria mea este bătrână... Nu mai am cartea, nu am recitit capodopera aceea între timp, din păcate.
Dar atât cât reţin, citatul al doilea din semnătura ta este din filosofia lui Ivan Karamazov. Filosoful care înnebuneşte şi care stă la taclale cu dracul.
Te rog să verifici în carte, de nu cumva afirmaţia citată de tine era folosită de Ivan pentru a demonstra că Dumnezeu nu există. Căci dacă, în lumea lui, Ivan întâlnea atâtea grozăvii - asta ar fi însemnat, pe cale de consecinţă logică, nimic altceva decât că Dumnezeu nu există...
E posibil, repet, să mă înşel deoarece sunt mulţi ani de când n-am recitit cartea. Ţi-aş mulţumi să verifici pentru mine: cine face acea afirmaţie, în ce context şi în ce sens?
Mulţumesc,
Doamne ajută!
P.S. Poţi să-mi spui, dacă va fi să cauţi în carte, şi părerea lui Alioşa despre această idee?

Daaaaaa, este Ivan, Fratii Karamazov este cartea mea preferata, dar adevarul e ca si eu am citit-o tare demult, desi mai revad cateodata unele pasaje, si am cam uitat si eu. Va multumesc pt ca ati folosit cuvantul "capodopera" desi uneori mi se pare ca si cuvantul acesta e mic.

Al doilea citat din semnatura mea poate fi luat drept ateist si o minciuna, dar mie tocmai aceasta ironie si subtilitate imi place in citat, pt ca ascunde un adevar si e de fapt "anti-ateu" ca sa zic asa. Daca Dumnezeu nu exista, atunci cine si ce stabileste ce e bine si ce e rau? Totul devine relativ. Eu am binele meu, tu ai binele tau, poate ca sa omori totusi e bine, cine stabileste? Poate islamistii fac bine cand se arunca in aer si iau pe alti oameni cu ei, si poate nu exista diavol sau rautate, poate chiar nici macar nu vom afla niciodata Ce sens ar mai avea vreo valoare cand totul e relativ, si nu conteaza nimic. Daca sustinem asta, ne taiem noi singuri craca de sub picioare. Ba chiar, pentru mine e o mirare sa crezi asta si sa continui sa traiesti. Si totusi, traim, si nu numai ca traim, ci ne dorim un sens, si nu numai, ci chiar gasim o "lume morala" in noi, cum cica zicea Kant, ba chiar credem ca uite asta e bine, cealalta e rau, existenta "constiintei" cum spuneam inainte. Si atunci...cum sa traiesc pe Pamant si sa nu cred intr-un Dumnezeu al ordinii si nu al neoranduielii, macar sa sper ca exista... Cam prost explic :) dar oricum sper ca se intelege ideea.
Ateii nici macar nu-si dau seama ca de fapt si ei au "dumnezei" caci tocmai, omul nu poate trai ca si cum "totul este permis". Nici macar cel mai mare egoist nu poate trai asa, caci tot va stabili el regulile lui. Maca totul va fi permis pentru el insusi, dar nu si pt ceilalti.

Eu in acest citat vad speranta si ravna, si antiteza nihilismului pentru ca echivalentul lui pentru mine este "Eu nu imi doresc ca ca totul sa fie permis, deci imi doresc sa Il aflu pe Dumnezeu ca sa aflu oranduiala, rostul "

Am cautat si se pare ca reactia lui Aliosha la aceste vorbe apare dupa ce Ivan ii prezinta opera sa "Marele Inchizitor", ar trebui sa cititi dialogul lor dupa aceea.
Aliosha nu ii da un raspuns, ci il saruta pe Ivan, asa cum Hristos il sarutase pe Marele Inchizitor la sfarsitul poemului.

"The kiss burns in his heart, but the old man holds to his former idea"

Genial, genial

PS - Ce am cautat a fost doar pe net, pt ca am lasat cartea in tara.........

[Anna]

Aici am cautat:

https://books.google.ca/books?id=OG0...mitted&f=false

Nu se poate copy-paste si mi-a fost lene sa scriu fragmentul...Si despre lene o sa intreb ceva aici, dar cand nu mi-a fi lene :)))

Lasand gluma la o parte, cred ca o sa scriu mai rar pe aici, dar sa nu fie cu suparare. Nu stiu de ce nu-mi fac bine la psihic forumurile.

[ioan67]

Intimitatea terapeutică, aici: https://www.youtube.com/watch?v=FF9SKw7yLcY
Minutul 46.
(să remarcăm, în fundalul sonor, cântecul focului...)

Şi "recunoştinţa" obişnuită, aici: minutul 51.

Ca să ne ruşinăm, cu toţii!

[ioan67]

În prealabil postat de Anna

Daaaaaa, este Ivan, Fratii Karamazov este cartea mea preferata, dar adevarul e ca si eu am citit-o tare demult, desi mai revad cateodata unele pasaje, si am cam uitat si eu. Va multumesc pt ca ati folosit cuvantul "capodopera" desi uneori mi se pare ca si cuvantul acesta e mic.

Al doilea citat din semnatura mea poate fi luat drept ateist si o minciuna, dar mie tocmai aceasta ironie si subtilitate imi place in citat, pt ca ascunde un adevar si e de fapt "anti-ateu" ca sa zic asa. Daca Dumnezeu nu exista, atunci cine si ce stabileste ce e bine si ce e rau? Totul devine relativ. Eu am binele meu, tu ai binele tau, poate ca sa omori totusi e bine, cine stabileste? Poate islamistii fac bine cand se arunca in aer si iau pe alti oameni cu ei, si poate nu exista diavol sau rautate, poate chiar nici macar nu vom afla niciodata Ce sens ar mai avea vreo valoare cand totul e relativ, si nu conteaza nimic. Daca sustinem asta, ne taiem noi singuri craca de sub picioare. Ba chiar, pentru mine e o mirare sa crezi asta si sa continui sa traiesti. Si totusi, traim, si nu numai ca traim, ci ne dorim un sens, si nu numai, ci chiar gasim o "lume morala" in noi, cum cica zicea Kant, ba chiar credem ca uite asta e bine, cealalta e rau, existenta "constiintei" cum spuneam inainte. Si atunci...cum sa traiesc pe Pamant si sa nu cred intr-un Dumnezeu al ordinii si nu al neoranduielii, macar sa sper ca exista... Cam prost explic :) dar oricum sper ca se intelege ideea.
Ateii nici macar nu-si dau seama ca de fapt si ei au "dumnezei" caci tocmai, omul nu poate trai ca si cum "totul este permis". Nici macar cel mai mare egoist nu poate trai asa, caci tot va stabili el regulile lui. Maca totul va fi permis pentru el insusi, dar nu si pt ceilalti.

Eu in acest citat vad speranta si ravna, si antiteza nihilismului pentru ca echivalentul lui pentru mine este "Eu nu imi doresc ca ca totul sa fie permis, deci imi doresc sa Il aflu pe Dumnezeu ca sa aflu oranduiala, rostul "

Am cautat si se pare ca reactia lui Aliosha la aceste vorbe apare dupa ce Ivan ii prezinta opera sa "Marele Inchizitor", ar trebui sa cititi dialogul lor dupa aceea.
Aliosha nu ii da un raspuns, ci il saruta pe Ivan, asa cum Hristos il sarutase pe Marele Inchizitor la sfarsitul poemului.

"The kiss burns in his heart, but the old man holds to his former idea"

Genial, genial

PS - Ce am cautat a fost doar pe net, pt ca am lasat cartea in tara.........

Mulţumesc, Anna..:)
P.S. Azi am făcut rost de "Fraţii Karamazov"! Doar de volumul doi, ce-i drept, însă e minunat şi aşa. Îţi mulţumesc că mi-ai reamintit de această carte şi că mi-ai tăiat, astfel, ...lenea. Cărţi ca aceasta ar trebui recitite periodic, fiind ziditoare de suflet.

[ioan67]

Îmi amintesc un moment de acum aproape 30 de ani...
Primul curs ca studenţi la Psihologie, o sută de suflete în Amfiteatrul Cantemir de la Drept, emoţionaţi, cu acel freamăt de voie bună şi speranţă pe care îl au oamenii când păşesc pe un nou drum către viaţă...
Vreo sută de tineri aşteptam să vină Profesorul. Debutam cu un curs de Psihologie Generală iar maestrul nu era altul decât Paul Popescu Neveanu, Dumnezeu să îl odihnească în pace!
A venit moşul, a urcat la catedră, ne-a privit... Se lăsase o tăcere mare, gestantă de presimţiri multe... Proful ne privea mai departe, tăcînd. Ne scruta, parcă, pe fiecare...
"Domnilor şi doamnelor, a început bătrânul să spună, acum 5o de ani eram student, în locul vostru, tocmai în acest amfiteatru. Stăteam, iată, acolo (şi a arătat cu mâna un loc din sală) şi ascultam, aşa cum faceţi voi acum, pe primul nostru profesor...
Nu bănuiam atunci, spuse Profesorul aprinzîndu-şi o ţigară (avea obiceiul, aveam să aflăm de la cei mari, să fumeze un pachet de ţigări la curs, scruma pe catedra de lemn, noi adunasem apoi chiştoacele cu uimire...), că psihologii cei mai buni nu sunt psihologii, ci scriitorii. Artiştii, în general, dar mai ales scriitorii, romancierii. (Aici eu am tresărit puternic, venisem la Psihologie dintr-un motiv naiv, tipic adolescentin: doream să devin scriitor...:))
Nici un om nu pătrunde mai adânc, mai subţire, mai despuiat de noroi şi de stele prefabricate în sufletul omenesc decât scriitorul. Luaţi aminte la scriitorii de literatură duhovnicească, de pildă. Sau la inegalabilul romancier rus, Dostoievski!"
Şi tot aşa, după două ore de curs în care nu am aflat nimic special dar am văzut născîndu-se în noi mii de întrebări ("eu nu sunt aici să vă ofer răspunsuri, zicea Profu; sunt aici să vă stârnesc întrebări"...), am părăsit cu toţii bătrânul amfiteatru, năuciţi şi fermecaţi... Eliberaţi din carcasa unor certitudini sterile, ne simţeam reînviaţi, proaspeţi, verzi şi plini de muguri. Eram încărcaţi (ce nobilă sarcină, ce povară lucrătoare!) de dileme, de ipoteze, de minunată nelinişte... Şi, desigur, de visuri mari, generoase în promisiuni...:) O întâlnire unică, de neuitat. O văd şi azi, după atâţia ani, cu ochii minţii de parcă aş fi iarăşi acolo, cu fetele cele frumoase şi sensibile şi cu cei câţiva băieţi care ne nimerisem în anul acela...
A fost nu doar primul, ci şi ultimul curs, acesta, cu Papa Neveanu...
Avea să moară, o lună mai târziu, răpus de cancerul la plămâni...

Şi de câte ori îmi amintesc de prima noastră călăuză în Psihologie, îmi amintesc, nu ştiu cum, şi de Dostoievski...:)
Precum şi de sfinţii cărturari.

P.S. Un prieten de pe forum mi-a amintit încă o dată cât e de important învăţătorul pentru ucenic. Îmi spunea deunăzi ce ar face duhovnicul lui dacă ar fi într-o anumită situaţie şi, lucru evident pentru mine, aşa îl văd şi pe fratele meu că face. Ei bine, avîndu-l un singur curs pe PP Neveanu ca mentor, s-a întâmplat un lucru curios: toţi anii în care am fost profesor, în şcoală sau în privat, am împletit mereu psihologia cu trimiteri către scriitori (romancieri, poeţi, dramaturgi) şi recomandam mereu elevilor să citească, să citească, să scrie chiar... Le spuneam în multe chipuri că lectura din cărţile bune este făuritoare de suflete nobile, că e dar mare, că e medicamentul sigur împotriva multor meschinării şi patimi... În ultimii ani am adăugat la lista de recomandări şi scriitorii duhovniceşti. Le-am recomandat o mulţime de autori şi de cărţi şi, desigur, Biblia. Nu ştiu dacă ei au dat curs invitaţiei mele statornice, presărate cu nenumărate ilustrări şi interogaţii, însă trag nădejdea că măcar unul, în vreo clasă, a hotărât să pună laolaltă în viaţa lui cărţile, psihologia, rugăciunea... Altoiul pus în mine de primul profesor a zămislit, poate, alte altoiuri în sufletele altor oameni tineri... Torţa purtată din mână în mână despică întunericul şi timpul nostru mereu mai departe...

[sophia]

Eu citesc mult, dar sunt carti la care nu am putut sa ajung. Printre acestea si cartile lui Dostoievski.
Mi se pare grele si dure. Peste puterile mele.
Am vazut filmul cu Fratii Karamazov cu un actor grozav: Yul Brynner.
Nici pe ala nu cred ca l-am vazut intreg. Duritate, violenta.

In general nu as recomanda oamenilor cu probleme sufletesti asa carti.
Nu inteleg cu ce te pot ajuta, cu ce sunt ziditoare de suflet.
Sunt doar imagini negative si violente.

Dar sunt de acord cu cititul si scrisul in general.
Cu cititul...trebuie si acolo un pic de moderatie. Te transferi in alte lumi, in alte povesti, dar uneori acest lucru nu face bine.

Ajuta mult scrisul, sa-ti notezi idei, trairi, intamplari. Te ajuta sa-ti pui ordine in suflet si in minte.
Si este foarte important atunci cand nu prea ai cu cine discuta.

Mi se pare ca ne izolam mult si uitam unii de altii.
Evitam contactul.
Inainte vreme te intalneai, petrecei timp impreuna, se scriau scrisori (pe hartie), vederi, felicitari.
Azi nici pe telefon sau PC nu dam un semn de viata.

Ioane - cum iti explici tu asta?

[ioan67]

Nu îmi (mai) explic nici eu...

P.S. Vezi că explică Dostoievski, în toate cărţile sale...:)

[tabitha]

În prealabil postat de ioan67

Îmi amintesc un moment de acum aproape 30 de ani...
Primul curs ca studenţi la Psihologie, o sută de suflete în Amfiteatrul Cantemir de la Drept, emoţionaţi, cu acel freamăt de voie bună şi speranţă pe care îl au oamenii când păşesc pe un nou drum către viaţă...
Vreo sută de tineri aşteptam să vină Profesorul. Debutam cu un curs de Psihologie Generală iar maestrul nu era altul decât Paul Popescu Neveanu, Dumnezeu să îl odihnească în pace!
A venit moşul, a urcat la catedră, ne-a privit... Se lăsase o tăcere mare, gestantă de presimţiri multe... Proful ne privea mai departe, tăcînd. Ne scruta, parcă, pe fiecare...
"Domnilor şi doamnelor, a început bătrânul să spună, acum 5o de ani eram student, în locul vostru, tocmai în acest amfiteatru. Stăteam, iată, acolo (şi a arătat cu mâna un loc din sală) şi ascultam, aşa cum faceţi voi acum, pe primul nostru profesor...
Nu bănuiam atunci, spuse Profesorul aprinzîndu-şi o ţigară (avea obiceiul, aveam să aflăm de la cei mari, să fumeze un pachet de ţigări la curs, scruma pe catedra de lemn, noi adunasem apoi chiştoacele cu uimire...), că psihologii cei mai buni nu sunt psihologii, ci scriitorii. Artiştii, în general, dar mai ales scriitorii, romancierii. (Aici eu am tresărit puternic, venisem la Psihologie dintr-un motiv naiv, tipic adolescentin: doream să devin scriitor...:))
Nici un om nu pătrunde mai adânc, mai subţire, mai despuiat de noroi şi de stele prefabricate în sufletul omenesc decât scriitorul. Luaţi aminte la scriitorii de literatură duhovnicească, de pildă. Sau la inegalabilul romancier rus, Dostoievski!"
Şi tot aşa, după două ore de curs în care nu am aflat nimic special dar am văzut născîndu-se în noi mii de întrebări ("eu nu sunt aici să vă ofer răspunsuri, zicea Profu; sunt aici să vă stârnesc întrebări"...), am părăsit cu toţii bătrânul amfiteatru, năuciţi şi fermecaţi... Eliberaţi din carcasa unor certitudini sterile, ne simţeam reînviaţi, proaspeţi, verzi şi plini de muguri. Eram încărcaţi (ce nobilă sarcină, ce povară lucrătoare!) de dileme, de ipoteze, de minunată nelinişte... Şi, desigur, de visuri mari, generoase în promisiuni...:) O întâlnire unică, de neuitat. O văd şi azi, după atâţia ani, cu ochii minţii de parcă aş fi iarăşi acolo, cu fetele cele frumoase şi sensibile şi cu cei câţiva băieţi care ne nimerisem în anul acela...
A fost nu doar primul, ci şi ultimul curs, acesta, cu Papa Neveanu...
Avea să moară, o lună mai târziu, răpus de cancerul la plămâni...

Şi de câte ori îmi amintesc de prima noastră călăuză în Psihologie, îmi amintesc, nu ştiu cum, şi de Dostoievski...:)
Precum şi de sfinţii cărturari.

P.S. Un prieten de pe forum mi-a amintit încă o dată cât e de important învăţătorul pentru ucenic. Îmi spunea deunăzi ce ar face duhovnicul lui dacă ar fi într-o anumită situaţie şi, lucru evident pentru mine, aşa îl văd şi pe fratele meu că face. Ei bine, avîndu-l un singur curs pe PP Neveanu ca mentor, s-a întâmplat un lucru curios: toţi anii în care am fost profesor, în şcoală sau în privat, am împletit mereu psihologia cu trimiteri către scriitori (romancieri, poeţi, dramaturgi) şi recomandam mereu elevilor să citească, să citească, să scrie chiar... Le spuneam în multe chipuri că lectura din cărţile bune este făuritoare de suflete nobile, că e dar mare, că e medicamentul sigur împotriva multor meschinării şi patimi... În ultimii ani am adăugat la lista de recomandări şi scriitorii duhovniceşti. Le-am recomandat o mulţime de autori şi de cărţi şi, desigur, Biblia. Nu ştiu dacă ei au dat curs invitaţiei mele statornice, presărate cu nenumărate ilustrări şi interogaţii, însă trag nădejdea că măcar unul, în vreo clasă, a hotărât să pună laolaltă în viaţa lui cărţile, psihologia, rugăciunea... Altoiul pus în mine de primul profesor a zămislit, poate, alte altoiuri în sufletele altor oameni tineri... Torţa purtată din mână în mână despică întunericul şi timpul nostru mereu mai departe...

Multumim pentru împărtăsirea acestor gânduri si amintiri. o duminică frumoasă si cu pace îti doresc. Doamne ajută!

[ioan67]

În prealabil postat de tabitha

Multumim pentru împărtăsirea acestor gânduri si amintiri. o duminică frumoasă si cu pace îti doresc. Doamne ajută!

Să ne vedem cu bine, surioară, la Parusie!

Domnul să te păzească în toate zilele tale şi să îţi dăruiască ce ai oferit şi tu: dragoste, dragoste curată, dragoste din inimă feciorelnică, nepângărită!

Cu recunoştinţă,
al tău frate întru Hristos Domnul,
Cezar Ioan

[ioan67]

În prealabil postat de tabitha

Multumim pentru împărtăsirea acestor gânduri si amintiri. o duminică frumoasă si cu pace îti doresc. Doamne ajută!

Până la Parusie rămânînd oleacă de timp, m-am gândit să evoc o altă personalitate a şcolii româneşti de Psihologie şi Psihopatologie, pe profesorul nostru din anii IV şi V: George Ionescu.
http://www.romjpsychiat.ro/article/p...eorghe-ionescu

Spre deosebire de celălalt celebru Ionescu, prezentat aici, http://www.psikoloji2016.org/Yabanci-Konusmalar
profesorul nostru a ales să rămână în ţară (în materialul de mai sus, doctorul Marcu, unul dintre discipolii Profesorului evocă o parte din activitatea ştiinţifică, clinică şi academică a maestrului).
Cei doi Ionescu ne-au fost nouă de mare folos, deoarece colaborau strâns iar noi, studenţii şi apoi psihologii eram la curent cu mai toate mişcările semnificative din Europa şi Canada în ceea ce priveşte evoluţia disciplinelor psi.

Îl evoc pe Prof. G. Ionescu nu doar pentru că a fost cel mai îndrăgit dascăl al nostru (era genul de profesor-actor, juca extraordinar rolul unuia sau altuia dintre bolnavi aşa încât, doar văzîndu-l cum imită pe pacienţi înţelegeai esenţialul bolii; era însă foarte concentrat pe "buchea cărţii" astfel încât, pe doar două pagini noi "prindeam" trăsăturile esenţiale ale vreunei categorii nosografice, precum şi tipul de terapie potrivit, complicaţiile şi indicaţiile pentru abordarea acestora etc. La examene era extrem de exigent: ori ştiai de 9 sau 10, ori te pica. Iar când te pica trebuia să faci practică o vară întreagă la Obregia, altfel nu te primea în examen. Nu-i plăceau deloc tocilarii, hoţii şi proştii! Nu suporta mita ori pilăraia.)

Profesorul mi-a făcut cândva o propunere directă:"vreau să te dedici studiului reprezentării sociale de la noi privind Psihologia şi să te apleci asupra tulburărilor de personalitate."
Cu reprezentările sociale eram familiarizat, Proful cunoştea probabil o lucrare de-a mea publicată tocmai pe chestiunea aceasta şi mă voia colaborator pe o temă care îl preocupa serios. Căci ne spunea mereu la cursuri că românii au o reprezentare socială curioasă referitor la psihologie... Sublinia erorile din "nucleul tare" al R.S. şi căuta căi de modificare a acesteia, iar eu îi spuneam mereu că nu se poate modifica nucleul decât prin fenomene cu amploare socială mare, cu impact puternic. Ori singurele întâmplări cu reverberaţii sociale de la noi privind psihologia erau că Sue Ellen mergea la psihanalist iar Meditaţia Transcendentală (care nu avea treabă, de fapt, cu psihologia, deşi prinsese în mrejele ei câţiva psihologi de marcă) dăduse mulţime de victime şi dusese la desfiinţarea Psihologiei în România. Ce reprezentare socială să ai aici? Fireşte, una caricaturală, cum e dealtfel şi astăzi....

Atunci ne-am concentrat discuţia pe tulburările de personalitate (vechea denumire e "caracteropatie" sau "psihopatie" sau "sociopatie"). Acestea sunt mai puţin abordate de psihiatri şi mai mult de psihologi şi psihoterapeuţi - în ţările civilizate, desigur...
Profu vroia să convingă pe unii studenţi să se dedice acestei condiţii aflate pe muchia dintre normalitate şi nebunie.
I-am dat ascultare, până azi. Desigur, nu m-am axat cu predilecţie pe asta, ca un discipol foarte ascultător, însă am dat mereu atenţie acestei chestiuni. Tulburările de personalitate sunt cea mai răspândită condiţie omenească în ansamblul populaţiei. Fiecare dintre noi avem o serie de trăsături specifice sau secundare dintr-o tulburare sau mai multe... Fie că suntem conştienţi de asta sau (de obicei) nu. Ele sunt dificil de diagnosticat şi încă mai dificil de tratat, pentru că omul cu o tulburare de personalitate nu se simte "bolnav" - deşi multe necazuri i se trag tocmai de aici.

Scriu despre tulburările de personalitate aici, şi ţinînd cont că Ecclesia este formată din oameni de tot felul. Noi toţi, cei ce formăm Biserica, suntem înclinaţi fie spre a ne comporta ca anxiosul prăpăstios, fie ca depresivul morocănos şi tentat spre deznădejde, fie ca paranoidul suspicios etc.
În biserică vom întâlni, astfel, mereu pe unii care se sperie din orice, văd un semn rău în orice întâmplare (aoleu, s-a mişcat candelabrul: ce-o fi? s-a împiedicat popa: vai, semn rău... etc. etc.), care pun mereu răul înainte, care întâmpină totul cu nelinişte şi văd mereu posibile catastrofe... Uneori devin gălăgioşi, turbulenţi, crezînd că vine sfârşitul lumii. Ei nu ştiu că timpul sfârşitului nu e dat nouă a cunoaşte şi că numai Tatăl din Ceruri ştie taina lui. Li se pare că semnele vădesc, indiscutabil, sfârşitul... Sunt anxioşii, eventual depresivii.
Alţii "ştiu" (cu o certitudine apăsătoare) că lucrurile nu sunt ce par a fi... La ei "ghicitura" e o imensă ghicitoare, descompusă în ghicitori mai mici pe care ne pun unii răi să le canonisim noi. Ei cred că mereu cineva pune ceva la cale: sioniştii, frăţia cutare din umbră, antihristul care tocmai s-a arătat colo sau dincolo înconjurat de francmasoni etc. etc. Conspiraţii peste conspiraţii le chinuie cugetul şi îi presează şi pe ceilalţi să se "trezească", să îşi "de-a seama" că, de pildă, Sinodul din Creta e musai francmason şi vrea să ne pregătească, conform unui plan secret (evident!) pentru ecumenismul cel pierzător. Evident, e vorba despre oameni cu înclinaţii paranoide.
Mai sunt unii care cred că Biblia şi alte cărţi sunt de la ...extratereştri. Aceştia ne observă zi şi noapte şi ne conduc destinele... Ei lucrează cu energii speciale, cu arme subtile, operîndu-ne mintea. Sunt schizotipalii.
Narcisicii sunt cei care, mascaţi sau nu cu vopseala "smereniei", au mereu impresia că importanţa lor sub soare este unică, excepţională şi de neînlocuit şi că fără ei Tainele nu ar mai fi valide etc. Îşi fac loc cu multă diplomaţie în centrul atenţiei, acolo fac pe rezonabilii şi umilii, iar când prind momentul favorabil dau o lovitură sub centură sau pe la spate (cu o inocenţă admirabilă! şi înalt justificată) celui pe care mai nainte îl numeau "frate". Şi eventual îl lăudau cum se pricepeau ei mai bine (şi se pricep băieţii ăştia, cum de nu!). Ei sunt împătimiţii puterii (compensaţie proastă e unui complex de inferioritate ascuns), pe care, desigur, consideră că o merită, pentru că li se cuvine în mod firesc şi pentru că, nu-i aşa, au făcut unele sacrificii care îi recomandă. Adeseori merg cu nasul pe sus, la propriu, iar când te privesc îşi lasă capul pe spate...
Evitanţii, mereu retraşi şi palizi, tremurînd ca o frunză la apropierea oricărui necunoscut, mai ales dacă nu au lângă ei, în chip simţit, o persoană protectoare care să le dea girul pentru a mişca, măcar - sunt cunoscuţi ca deosebit de "pioşi". Nu te poţi baza pe ei, din păcate, în anumite situaţii mai dificile. Nu au încredere în oameni - "doar în Dumnezeu putem avea încredere", consideră ei...
Desigur, există şi categoria aparte şi nu tocmai rară a ... canaliei. Dar aceasta nu e prinsă ca atare în tipologia tulburărilor de personalitate, pe de o parte pentru că are o condiţie mixtă şi pe de altă parte, probabil, din sila autorilor. Atunci când se manifestă şi devine clar ce hram poartă, canalia trebe să treacă pe lista absolut necesară de persoane periculoase. A se evita cu orice preţ! Pentru că nu se schimbă niciodată şi vor recidiva la prima ocazie.

În prezent am mare neîncredere că modul concret cum decurge viaţa în bisericile noastre, adică între noi (dincolo de activităţile sacramentale prinse în cultul nostru, care se defsăşoară în continuitatea sfântă a Tradiţiei) are vreo eficienţă asupra unor astfel de persoane. Ar putea să aibă, în cea mai înaltă măsură întrucât, de fapt, patologia aceasta e una care ţine de moralitate. Or, esenţial, lucrarea din Biserică e centrată ŞI pe acest aspect. Deşi nu e vocaţia principală sau singulară a Bisericii.
Dar la noi se pare că în Biserică s-a făcut, pentru unii, o ascunzătoare teribilă. Nici vorbă de vreo lucrare serioasă, care ar putea merge mai bine ca oriunde tocmai în Casa Domnului Milei ci, dimpotrivă, profitînd de înţelegere se pare că la noi lucrează nestingherite tot felul de patologii, tulburînd viaţa de credinţă a fiecăruia şi a celorlalţi.
De aici un rol secundar, însă prin forţa împrejurărilor tot mai pregnant căci lumea presează spre a produce noi şi noi forme ale tulburărilor de personalitate, ar putea reveni tocmai psihologilor. Poate nu întâmplător, aşa cum semnala un coleg de forum, unii dintre preoţi se îndreaptă şi astăzi spre psihologie. (Rămâne de văzut, în viitor, ce eficienţă aduce această specializare suplimentară.) Însă reprezentarea socială a psihologului este cum este în România, astfel de tulburări sunt foarte greu/migălos de tratat şi, în fine, din moment ce la noi nu prea contează ce fel de oameni suntem ci doar să meargă treaba, cum o merge, apăi .... merge şi-aşa.
Credem noi!

Aici o carte, de pionierat cândva, a Profesorului G. Ionescu despre tulburările de personalitate:
http://www.slideshare.net/paulmarian...personalitatii

Şi încă una, excelentă pentru nespecialişti dar folositoare în viaţa de zi cu zi:
http://www.elefant.ro/carti/lecturi-...sp-152817.html