Psihologie - întrebări

[simpllu]

Ioane, în trecut te-ai îmbolnăvit din cauza compasiunii tale pentru pacienţi? În acea perioadă erai sau nu în Biserică? Necazul (boala) te-a adus în Biserică?

[ioan67]

M-am îmbolnăvit pentru că părinţii mei nu mă pregătiseră pentru moartea lor.
Nici pentru pierderea fiului meu nu mă pregătiseră.
Au venit toate odată, la pachet cu unele măgării ale unor invidioşi pilangii din breasla mea, precum şi cu divorţul de prima soţie, care era centrată pe profesie (un medic excepţional, într-adevăr) şi nu pe prunci şi familie.

Dar miezul bolii a fost, de fapt, necredinţa mea şi proasta legătură cu Biserica.
Dacă aş fi avut duhovnic, atunci, aş fi mers mai departe. Dar eram singur, cumplit de singur...
În fine, a trecut în mare parte.

Iar clienţii mei au fost, prin imensa lor diversitate şi patologie severă, oglinda nesfârşită a sufletului meu chinuit... Poate tocmai de aceea eu îi înţelegeam şi le făceam faţă, cu multă compasiune, în vreme ce alţii dădeau bir cu fugiţii.
Domnul voia să mă înţeleg, cumva, iar eu nu pricepeam atunci intenţia Lui... Eram atât de tânăr, de naiv...:) Copilăream, încă. (Nu că acum aş fi, vai, vreun mare bărbat!)

[AlinB]

În prealabil postat de ioan67

M-am îmbolnăvit pentru că părinţii mei nu mă pregătiseră pentru moartea lor.
Nici pentru pierderea fiului meu nu mă pregătiseră.

Pai pregatirea de psiholog nu era suficienta?
Daca veneau la tine oameni cu probleme asemanatoare, ce le spuneai?

[ioan67]

În prealabil postat de AlinB

Pai pregatirea de psiholog nu era suficienta?
Daca veneau la tine oameni cu probleme asemanatoare, ce le spuneai?

Tu poţi să te operezi singur pe cord deschis?

În ce mă priveşte, mi-am dus necazul cum m-am priceput. Greşeala mea a fost tocmai că nu am cerut ajutor din timp, închipuindu-mi că mă voi descurca singur ca de obicei.
Pe atunci nu ştiam încă, la modul profesionist, cum se face travaliul de doliu. Aveam să aflu după câţiva ani, cu prilejul unei formări tocmai pe problema asta.
Din păcate nici rânduiala bisericească nu o cunoşteam şi nu participam la slujbe.
Mi-ar fi făcut cu siguranţă mult bine dacă solicitam ajutor atât de la terapeut cât şi de la Dumnezeu, prin Biserică.

P.S. Declanşată atunci sub presiunea concomitentă a mai multor stresori (legat de asta, făcînd odată testul de stres m-am speriat foarte tare: scorul meu era cu mult peste indicele care semnala, deja, nebunia deplină şi/sau moartea; am avut o rezistenţă ieşită din comun, se pare, la catastrofe... E drept că m-au ajutat şi cunoştinţele de psihologie precum şi robusteţea optimismului moştenit de la părinţi), tulburarea mea nu s-a manifestat brusc. A fost un proces insidios, insesizabil în câmpul conştiinţei clare, care a durat câţiva ani, epuizîndu-mi treptat mecanismele de coping/antistres. În acel context am început să apelez la o "soluţie" cât se poate de proastă: însingurat, îmi tot munceam gândul... Ruminam... Şi făuream planuri nerealiste, stînd cuminte în banca mea printr-un bar din cartier unde găseam un pic de linişte. Astfel, pas cu pas, hărţuit din toate părţile de nenumărate necazuri (absolut pe toate planurile) am devenit dependent de alcool şi mi-am pierdut o seamă din abilităţi, din însuşirile de personalitate... Nu ştiam pe atunci că "soluţia" alcoolului e bună pe termen scurt dar aduce complicaţii cu mult mai mari pe termen lung. Când era deja foarte rău, Bunul Dumnezeu mi-a scos în cale ultima soluţie: terapeutul şi, în scurt timp, comunitatea AA şi Biserica - în sensul de participarea concretă la slujbe şi la Sfintele Taine. Maslul şi Spovedania au fost cele mai bune leacuri, după ce am intrat în abstinenţă şi am început tratamentul psihoterapeutic şi medicamentos. La mine recuperarea din depresie şi alcoolism s-a realizat prin combinarea dintre: medicaţie, psihoterapie în grup de suport, slujbe şi Sfintele Taine. Desigur, în condiţii de abstinenţă totală.
În anii când începusem să pierd controlul vieţii mele, am renunţat să mai lucrez.
Reuşeam doar să îmi ţin orele ca profesor şi să mai ajut studenţi, masteranzi, doctoranzi.
Dar consiliere şi psihoterapie nu mai practicam, deoarece nu mai eram în cea mai bună formă a mea. Eram deja copleşit de ale mele...

[florin.oltean75]

În ce mă priveşte, mi-am dus necazul cum m-am priceput. Greşeala mea a fost tocmai că nu am cerut ajutor din timp, închipuindu-mi că mă voi descurca singur ca de obicei.
Pe atunci nu ştiam încă, la modul profesionist, cum se face travaliul de doliu. Aveam să aflu după câţiva ani, cu prilejul unei formări tocmai pe problema asta.

Cum se face travaliul de doliu?

[ioan67]

....:)
Plîngînd, mai întâi...:) Jelind din toată inima, fără reţinere. Adică tocmai ce e interzis, prin cultura noastră, bărbatului macho... Care e, de fapt, un băieţel ferit de confruntarea cu durerea. Ea dispare din planul conştiinţei şi se mută în spatele cortinei mecanismelor de apărare, mîncîndu-ne oasele de acolo...

P.S. E mult de spus, Florin. Sunt nenumărate detalii, capcane, mecanisme etc. Nu e aici locul pentru a face, măcar, un rezumat - e treabă pentru specialişti, crede-mă.
Şi se face în primul rând în relaţie, nu singur.
Tocmai aici se vede cât de bună e rânduiala noastră bisericească unde cel îndoliat se află mereu în comunitatea euharistică. În lipsa unui terapeut priceput, cel mai sigur leac este ţinerea rânduielilor bisericeşti, prin participare cu tot sufletul, cu toată puterea credinţei.
Pe de altă parte, ceea ce facem în Biserică nu e doar pentru cel aflat în doliu, ci şi pentru cel plecat deja dintre noi.

[AlinB]

În prealabil postat de ioan67

....:)
Plîngînd, mai întâi...:) Jelind din toată inima, fără reţinere. Adică tocmai ce e interzis, prin cultura noastră, bărbatului macho... Care e, de fapt, un băieţel ferit de confruntarea cu durerea. Ea dispare din planul conştiinţei şi se mută în spatele cortinei mecanismelor de apărare, mîncîndu-ne oasele de acolo...

E doar o teorie,
Pentru o astfel de pierdere, atat timp cat exista atasamentul durerea va fi mereu reprimata, iar sa distrugi atasamantul este si asta o pierdere.
Singura solutie adevarata si ne-pagubitoare, ba dimpotriva, la aceasta dilema este "nadejdea invierii si a vietii vesnice".

Tocmai aici se vede cât de bună e rânduiala noastră bisericească unde cel îndoliat se află mereu în comunitatea euharistică. În lipsa unui terapeut priceput, cel mai sigur leac este ţinerea rânduielilor bisericeşti, prin participare cu tot sufletul, cu toată puterea credinţei.
Pe de altă parte, ceea ce facem în Biserică nu e doar pentru cel aflat în doliu, ci şi pentru cel plecat deja dintre noi.

Indolierea este atat o moda lumeasca cat si marturia neputintei noastre de a trai constant in dimensiunea duhovniceasca, in ciuda spoielii de credinta pe care o afisam deseori.

[ioan67]

În prealabil postat de florin.oltean75

Cum se face travaliul de doliu?

Voi încerca să revin, de mai multe ori, la această întrebare.
Am unele reţineri legate de posibile interferenţe cu practica şi cultura noastră creştină, aşa cum sunt înţelese lucrurile de către unii dintre noi, însă cred că tocmai cunoaşterea psihologică a travaliului doliului poate aduce o confirmare în plus (pentru cei care se mai îndoiesc sau neagă) a excepţionalei valori a practicilor noastre bisericeşti.
Munca sau travaliul de doliu realizat cu asistenţă psihologică nu aduce atingere credinţei şi practicilor creştine. Dimpotrivă, ajută (la unii oameni în mod cu totul semnificativ) la mai buna lucrare duhovnicească, prin îndepărtarea unor bariere şi capcane care sunt deosebit de periculoase uneori. (De pildă, doliul neparcurs sau prost efectuat de mintea omului suferind îl ispiteşte pe acesta să nu mai aibă credinţă în Dumnezeu, să cadă în deznădejde sau răzvrătire, să neglijeze ori să bagatelizeze practicile/actele de cult, să se închidă în sine şi să se izoleze în mod accentuat sau de-a dreptul să se sinucidă...)
Mă voi strădui să arăt cum poate fi aceasta, în câteva din postările viitoare.

[Anna]

Am cateodata o stare ciudata pe care mi-e foarte greu sa o explic. La un moment dat a fost asa de grav, ma simteam atat de anormal incat m-am gandit ca am ceva boala mintala grava, schizofrenie sau ceva si am mers la medic, dar au spus ca sunt doar usor deprimata. Nu au gresit pt ca eram chiar deprimata, dar starea aceasta cred ca e ceva adiacent, nu se confunda cu depresia.
Problema e ca e foarte greu in cuvinte sa explic starea. E ceva de genul ca sunt singura in mine insami si chiar daca pot comunica in cuvinte/gesturi etc de fapt nu intru in comunicare cu celalalt. Dar nu numai atat, dar nici macar ca eu as putea intelege pe celalalt, sau ceva de genul ca noi oamenii intre noi nu comunicam deloc, ci fiecare intretine o iluzie, dar nici macar iluzia nu e comuna, a mea nu e la fel cu a ta, si asa mai departe. Asa in cuvinte suna doar ca o teorie, dar in realitate e o stare. E tare greu sa explic.
Macar de as avea un diagnostic :)

[AlinB]

În prealabil postat de ioan67

Tu poţi să te operezi singur pe cord deschis?

Poate gresesc, dar din ce stiu psihologul ofera doar uneltele si instrunctiunile, pacientul este cel care efectueaza operatia si ar fi ne-etic ca interventia sa devina mai personala de atat.
Daca gresesc, m-as bucura ca o eventuala contrazicere sa fie si argumentata.