Cuvant pentru suflet !

[ioan67]

În prealabil postat de forever...

Părinţii nu au cerut cuvinte multe. Primeau un cuvânt duhovnicesc şi fugeau în pustiu să trăiască mulţi ani cu acel cuvânt; încercau să-l împlinească şi se hrăneau din el. Noi şi spunem, şi vrem să auzim multe cuvin*te, dar nu facem nimic pentru a le împlini. Când cineva vorbeşte mult, se slăbănogeşte duhovniceşte.” (Părintele Sofronie de la Essex)

(Hierotheos Vlachos, Mitropolit de Nafpaktos și Sfântul Vlasie, Cunosc un om în Hristos: Părintele Sofronie de la Essex, traducere din limba greacă de Pr. Șerban Tica, Editura Sophia, București; Editura Cartea Ortodoxă, Alexandria, 2011, p. 339)

Parintele Sofronie, rusul, a fost si el ca orice rus un pic maniaco-depresiv. Nu si-a ascuns aceasta trasatura mostenita genetic, caracteristica sufletului slav, de care dealtfel nu era vinovat - desi era responsabil!
Dimpotriva, a vorbit (scris) mult despre ea, fie si indirect, voalat (spre a nu sminti pe unii mai slabi de inger)...:)

Intelegem morala textului, desigur. Sa faptuim! Sa punem in lucrare si sa nu risipim la epiderma vietii, in cuvinte, harul vietii... Foarte bine! Mantuitor sfat!
Si totusi, practica ne arata ca, uneori, in functie de multe circumstante, e folositor sa vorbim, mai intai, la nesfarsit... Sufletul omenesc e daltuit din cuvinte. Cel care a avut parte, candva, de cuvinte straine: acum sa vorbeasca! Cui pe cui se scoate!

Mai ales pentru unii oameni, tacerea nu e de aur, ci de pamant.
A tacea, a trai cu frica nesfarsita rostirea, e ingropare inca si mai adanca in groapa inselarii.
Sa vorbim, Adina!
Sa spunem cuvinte tari! Care sa desparta piatra de piatra, bazaltul de bazalt...
Iar de nu putem, sa vorbim macar cat sa ne deslusim, prin rostirea aasumata, noroiul de jos de noroiul de sus... Fara cuvinte nu putem inainta in Imparatia Cuvantului.
Sa nu facem din cuvintele sfintilor scut de aparare pentru lipsurile noastre si pentru betesuguri.
Sfintii nu au scris pentru ca noi sa ne aparam boalele in hartia vorbelor lor.
Ci au scris pentru ca noi, aplecati asu[ra noastra tocmai ca urmare a vorbelor lor, sa ne insanatosim. Sa fim vrednici de viata si de iubirea lui Dumnezeu.

Sa traim asadar! Fie si rostind, vrute si nevrute, nenumarate cuvinte!
Apoi, cand exercitiul rostirii va invinge teama noastra de vorbe si de Cuvant, se va aseza poate, in firea naostr recuperata/redata noua, si tacerea.
Una vie, mare, mustind de intelesuri tainice.

Dar pana acolo mai e. Sa vorbim, asadar, deocamdata. Cu smerita intelegere, fara prefacere, fara masti care ne inabusa devenirea.

[forever...]

Nefiind o persoană cu arta elocinţei, sunt atrasă de sfaturi de genul "tăcerea e de aur" şi "decât cuvântul fără viaţă, mai bine viaţa fără cuvânt".

Mulţumesc, oricum, pentru mesaj!

[CristianR]

Unele tăceri pot fi, într-adevăr, mai pline decât multe vorbe.

Dar ele urmează unor cuvinte, puține, cum spune Părintele Sofronie, și adânci, care pot hrăni sufletul multă vreme, în timp ce meditează și lucrează. Pentru că puterea acelor cuvinte, izvorâte în ultimă instanță din Hristos-Cuvântul, în Duhul Sfânt, nu se epuizează niciodată.

Iar citatul dat de forever este din această categorie.

[ioan67]

Viata fara cuvant e pentru plante sau dobitoace....
Cuvantul asa ne-a ...vorbit.
Te arunci cam devreme la tacere. Pana acolo sunt multe de povestit....
P.S. Ca tot pomenim de onestitate, cum va simtiti cand, imprastiind pe aici cuvinte peste cuvinte, voi predicati ...tacerea?...:))) Nu va surprinde discrepanta?

[CristianR]

Ba da. Chiar intenționasem să spun că am putea vorbi la nesfârșit despre tăcere.
Era vorba, însă, de un raport între cuvântare și tăcere, nu de o tăcere totală.

P.S. Citatul cred că spune tocmai despre importanța cuvintelor, de fapt. Și că inflația e semn de sărăcie.

[cristiboss56]

Cea mai frumoasă tăcere este cea a lui Dumnezeu. Pentru că e plină, e vie, ne dizolvă frica, singurătatea, durerea păcatelor, vindecă, ne învaţă despre El şi despre noi. Nu am auzit-o, dar am citit că ar fi cel mai minunat... sunet. Poate fi un Sfânt Graal în căutarea căruia să pornim. Pentru aceasta, e nevoie să facem tăcere în noi înşine. Fără a spune nici un cuvânt în afară, mintea vorbeşte ca un televizor în care canalele se schimbă brusc şi, uneori, fără controlul nostru. Din toată bogăţia de metode care urmăresc atingerea acestei tăceri veritabile, se pare că cea mai eficientă este repetarea unei rugăciuni scurte care ţine mintea prinsă doar într-un coridor, fenomen validat ştiinţific folosind metode performante de neuroimagistică. Se pare că eficienţa i se datorează faptului că implică cu mult mai mult decât o tehnică repetată constant şi decis, faptul că Numele Domnului, rostit ca o chemare, ne activează la ceea ce am fost meniţi să fim, deci nu transformă o minciună în adevăr, ci ne trezeşte la adevărul din noi.
Doar tăcând putem să ne auzim, putem să trăim şi putem discerne drumul corect către ceea ce am fost chemaţi să devenim, către bucuria pe care o dorim şi către o viaţă cu sens.

[CristianR]

Foarte bun cuvânt și acesta. Îți aparține?

[cristiboss56]

În prealabil postat de CristianR

Foarte bun cuvânt și acesta. Îți aparține?

Tăcerea nu ne aparține nouă :)))
În Filocalia 8, găsim aceste cuvinte despre tăcere, la Metoda lui Calist şi Ignatie: "Mai întâi să ne silim să tăcem; apoi din tăcere se naşte în noi ceva care ne conduce spre tăcere. Deie-ţi Dumnezeu să simţi ceva ce se naşte din tăcere. De vei începe să vieţuieşti astfel, nu ştiu eu ce lumină îţi va răsări ţie din aceasta".
Explicând cele de mai sus, părintele Dumitru Stăniloae consemnează într-o notă: "În tăcere, adâncul nostru e lucrător. Când vorbim, e împiedicat să lucreze. În tăcere el se întâlneşte cu Duhul dumnezeiesc, care atrage cu putere privirea spre bogăţia şi viaţa lui; se întâlneşte cu Duhul dumnezeiesc care e dincolo de el, şi din întâlnirea aceasta se naşte o cunoştinţă, pe care nu o poate şti decât el şi cei cărora le-o comunică sau, mai bine zis, cărora le-o comunică nu atât prin cuvinte, cât prin felul cum arată şi cum se comportă. În tăcere te întâlneşti cu ceva care te duce iarăşi la tăcere. Tăcerea prinde mai bine taina ce se petrece în întâlnirea noastră cu infinitatea ce iradiază din Dumnezeu Cel personal. Când începe limba să o exprime, pierdem trăirea deplină a acestei taine de-o bogăţie indefinită, începem să rupem părţi din ea, care toate la un loc nu pot reda indefinitul. În tăcere, eşti, oarecum, în mijlocul ei, identificat cu ea; prin grăire te detaşezi, te depărtezi de ea; în cuvinte prinzi numai fâşii din ea, nu mai trăieşti întregul şi întregul acesta nu poate fi combinat din fâşii, pentru că infinitul nu se poate realiza din combinarea părţilor limitate. Desigur, nu e vorba de tăcerea diplomatică, ci de tăcerea care e semnul scufundării în infinitul dumnezeiesc prin adâncul inimii. Prin tăcere ne ridicăm în planul infinitului şi al indefinitului, trăit în mod deplin. Prin cuvinte exprimăm lucrurile distincte ale lumii acesteia şi coborâm în lumea aceasta compusă din lucruri finite; cuvintele ne atrag în îngustimile lor făcute pentru lucrurile mărginite ale lumii din afară".

[ioan67]

În prealabil postat de CristianR

Și că inflația e semn de sărăcie.

Bogatule, esti sigur ca ai masura sa stabilesti inflatia?
Ia seama, Cristiane frate, ca poti pica pe cealalta fata a aceleiasi monezi!
Sa nu fie.

[CristianR]

În prealabil postat de ioan67

Bogatule, esti sigur ca ai masura sa stabilesti inflatia?
Ia seama, Cristiane frate, ca poti pica pe cealalta fata a aceleiasi monezi!
Sa nu fie.

Cine m-a pus pe mine să stabilesc inflația altora? Vorbele astea cu adevărat de duh, pe care binevoiesc frații să le posteze aici, simt că sunt pentru sufletul meu și mă bucur.