Reteta cu fructe de mare

[CristianR]

Mă tem că e o traducere forțată, determinată de o scrupulozitate excesivă față de înțelesul postului. În edițiile recente ale Bibliei n-am găsit nicio notă cum că lăcustele erau, de fapt, plante.

Între timp, am dat peste un comentariu din ziarul Lumina:
„Hrana lui, constituită din miere sălbatică şi lăcuste, animale socotite curate în cartea Leviticului, dar care aveau gust şi miros neplăcute, ne arată că nu mâncarea şi gustul bun sunt scopurile activităţii sale, ci că Proorocul Ioan mănâncă doar ca să trăiască, nu trăieşte ca să mănânce“, sublinia la 4 ianuarie 2009 Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, PF Părinte Daniel.”

NOTE ADIŢIONALE LA CAPITOLUL 3

NOTA 1

Conform celor spuse de Matei 3,4 şi Marcu 1,6 dieta lui Ioan Botezătorul consta din lăcuste (gr. akrides, pluralul de la akris) şi miere sălbatică. Nu ştim dacă scriitori Evangheliei înţelegeau că Ioan nu mânca nimic altceva sau numai că acestea constituiau articolele lui principale de dietă. De asemenea, este posibil ca lăcustele şi mierea sălbatică să fi fost considerate ca fiind dieta distinctivă a unui profet, tot aşa cum haina de păr de cămilă şi un brâu de curea îl distingeau ca succesor al vechilor profeţi (vezi DA 102). S-ar putea ca Ioan să se fi hrănit cu lăcuste şi miere sălbatică numai atunci când alte alimente nu erau la îndemână. Iarăşi, lăcustele şi mierea sălbatică s-ar putea doar să reprezinte diferitele articole de hrană ce se găseau în pustie şi exprimă în felul acesta un fel oriental plastic de a scoate în evidenţă viaţa lui singuratică şi abstinentă, departe de locurile de întâlnire ale oamenilor.

Din pricină că cuvântul din limba engleză lăcustă însuşi denotă atât a) o insectă, cât şi b) un anumit fel de pomi, în chip natural se naşte întrebarea cu privire la ce constituia dieta lui Ioan împreună cu mierea.

În altă parte din Scriptură, precum şi în literatura greacă contemporană, relativ la chestiunea aceasta, cuvântul akris se referă totdeauna la o insectă, lăcusta. Faptul acesta de netăgăduit a determinat pe cei mai mulţi comentatori să tragă azi concluzia că în relatarea cu privire la Ioan Botezătorul este vorba de insecta aceasta. Este, de asemenea, o realitate că lăcusta a făcut parte din dieta popoarelor din Orientul Mijlociu din antichitate. Potrivit cu legea lui Moise, anumite feluri de lăcuste constituie o hrană curată (Levitic 11,22) şi deci ar fi putut fi permise în dieta unui iudeu. Faptele acestea au determinat pe comentatorii din vremea noastră ca în mod aproape uniform să tragă concluzia că akris din Matei şi Marcu ar trebui să fie înţeles că desemnează insecta cu numele lăcustă şi nu o specie de pom.

Totuşi, din vremuri creştine foarte timpurii a ajuns până la noi o tradiţie răspândită, accentuată şi stăruitoare, în sensul că, în Matei şi Luca, cuvântul akris denotă altceva decât o insectă. Au fost sugerate păsărele, crabi, languste, pere şi alte fructe sălbatice, turte de pâine, roşcove, etc. Diatesaronul lui Tatian (vezi p. 122) zice lapte în loc de lăcuste. Mare parte din acestea sunt evident numai presupuneri, dar pentru una – roşcovă – pare să fie o bază de dovadă lingvistică şi antropologică.

Roşcovul (Ceratonia siliqua) este cultivat extensiv în ţările din jurul Mării Mediteraneene şi este obişnuit în Palestina, de la Hebron spre nord. Fructul, care se coace primăvara târziu, este în formă de teci late ca de fasole şi atinge lungimea de şase până la zece degete. Roşcovele pot fi consumate crude, gătite sau măcinate ca făină şi apoi făcute pâine. Ele pot fi uscate şi păstrate fără termen. Deşi nu deosebit de gustoasă, roşcova are o valoare nutritivă substanţială şi de multă vreme a fost un articol de hrană de bază pentru clasele mai sărace din Orientul Apropiat. Tosephta (Ma’aseroth 2.19 [84]) înscrie roşcovele în lista unor feluri de mâncare şi Mişna (Ma’aseroth 1.3, ed. Soncino a Talmudului, p. 256) specifică faptul că, fiind un aliment, ele trebuie să fie zeciuite. Fiul rătăcitor hrănea porcii cu roşcove (vezi la Luca 15,16). Întâmplător, în limba engleză, roşcovele sunt cunoscute sub numele de locusts, iar fructele acestea sunt numite popular St.- John’s – bread (Pâinea Sf. Ioan). Se spune că negustorii de cereale englezi procură roşcove ca hrană pentru vite sub numele de locusts.

Dovezile tinzând să favorizeze fructul roşcovului ca lăcustele pe care le consuma Botezătorul sunt după cum urmează:

1. Dovezile existente arată că insecta lăcustă este o sursă foarte săracă de hrană şi că ea singură nu ar fi în stare să întreţină viaţa omenească. Conform lucrării lui Hasting Encyclopaedia of Religion and Ethics (art. Locust), valoarea nutritivă a insectei lăcustă este extrem de mică şi este neîndestulătoare, (chiar) cu mierea, să întreţină viaţa. Faptul că lăcustele pe care le consuma Ioan par să fi constituit un element major al dietei sale este împotriva insectei lăcustă şi tinde să favorizeze fructul roşcovului. Faptului acestuia al insuficienţei insectelor lăcustă ca hrană trebuie să-i fie dată o considerabilă pondere în argumentaţia că vreun alt aliment decât insecta este indicat de cuvântul akris.

Este un fapt interesant acela că roşcovele erau un aliment al celor mai săraci din diferite ţări ale Orientului Apropiat şi încă mai este. Iudeii din antichitate aveau o vorbă că atunci când un iudeu trebuie să recurgă la roşcove este semn că trebuie să se pocăiască (Midraş Rabbah, la Levitic 11,1, ed. Soncino, p. 168). Nu este lipsit de însemnătate să observăm în legătură cu aceasta că Ioan era marele predicator al pocăinţei şi că o dietă de roşcove şi de miere sălbatică ar fi corespunzătoare în lumina concepţiei curente de atunci cu privire la a ceea ce ar mânca un predicator al neprihănirii. După cum deja s-a observat, dieta austeră a lui Ioan ar putea, ca şi îmbrăcămintea lui simplă, să fi urmărit să-l caracterizeze în concepţia populară ca asemănându-se profeţilor din vechime.

1. 2. Printre cei dintâi care să combată ideea că dieta lui Ioan cuprindea lăcuste insecte au fost ebioniţii, o grupare creştino-iudaică din Siria a cărei origine poate fi legată cu elementele iudaizante din timpurile NT. Ca şi Esenieni (vezi p. 53), ei erau oarecum ascetici în tendinţele lor şi susţineau o dietă vegetariană. În aparenţă ebioniţii omiteau cu totul menţionarea lăcustelor în cap. 3,4, deşi Epifaniu, un scriitor creştin din secolul al IV-lea, îi acuză că au pus egkrides, turte, în loc de akrides, lăcuste (vezi M. R. James, The Apocryphal New Testament, p. 9; H. A. W. Meyer, Comentariu la Noul Testament, la Matei 3,4). Nu pare că ebioniţii să fi primit manuscrise ale Evangheliei zicând ekrides, ci că ei se poate să fi făcut această substituire în armonie cu principiile lor dietetice. Toate manuscrisele vechi ale Bibliei zic akrides.

2. 3. Părinţii bisericeşti greci, despre care s-ar putea presupune că au avut o cunoaştere mai bună a folosirii limbii greceşti biblice decât scriitorii de mai târziu, erau foarte departe de a fi de acord că akris din Matei şi Marcu înseamnă insecta căreia noi îi zicem acum lăcustă. De fapt, cei mai mulţi dintre ei pare să fi gândit altfel. De exemplu, mulţi considerau akrides (sau akridas) din Evanghelii ca fiind echivalente cu akrodrua, fructe, sau vârfurile fragede ale ramurilor de pomi sau de ierburi.

Într-o predică asupra profeţiei lui Zaharia eronat atribuită lui Crisostom (c. anul 400 d.Hr.) se face o comparaţie între Ilie şi Ioan Botezătorul în care se spune că unul a trăit în munţi, celălalt şi-a petrecut timpul în pustiu; unul a fost hrănit de corbi, celălalt a mâncat lăcuste de plante (akridas botanon). Expresia akridas botanon este tradusă în limba latină herbarum summitates, însemnând vârfuri sau mlădiţe de plante (vezi Migne, Patrologia Graeca, vol. 50, col. 786, 787). În altă predică asupra lui Ioan Botezătorul, atribuită la fel lui Crisostom, expresia akridas ek botanon apare într-o descriere a dietei lui şi este tradusă în limba latină ca summitates plantarum, mlădiţe de plante (ibid., vol. 59, col. 762). O notă la traducerea latină explică cum că Vulgata latină are locustas pentru akrides şi adaugă că prin locustas, Vulgata înţelege nu numai lăcuste dar şi summitates plantarum, vârfuri de plante. O notă la textul grec afirmă că Isidor din Pelusiota, de repetate ori şi mulţi alţi scriitori, dau aceeaşi explicaţie pentru akrides. Isidor de Pelusiota (c. anul 425 d.Hr.) afirmă în mod specific (Epistola 132) că lăcustele pe care le-a mâncat Ioan nu sunt aşa cum cred unele persoane ignorante, vietăţi de soiul cărăbuşilor. Departe de aşa ceva, deoarece în realitate ele sunt vârfuri (gr. akremones; latin. summitates) de plante sau pomi (ibis., vol. 72, col. 270). În Epistola 5 Isidor din nou vorbeşte despre hrana lui Ioan ca fiind vârfuri de plante şi frunze (ibid. COL 183, 184). În Comentariu la Matei (la cap. 3,4), Teofilact din Bulgaria (c. anul 1075) observă: Unii spun că lăcustele (akrides) sunt plante, care sunt numite coarne negre; alţii (spun că ele sunt) fructe sălbatice de vară (ibid. vol. 123, col. 173, 174). În Istoria Bisericească (i. 14) Calistus Nicephorus (c. anul 1400 d.Hr..) spune că Ioan s-a retras în pustii sălbatice, folosinduse de părţile fragede ale pomilor ca hrană (ibid., vol. 145, col. 675, 676). Numeroşi alţii ar putea fi citaţi în aceeaşi direcţie. Scriitorii greci şi traducătorii lor latini par a înţelege prin lăcuste din cap. 3,4, a fi un articol vegetarian de dietă.

Nu se poate spune despre aceşti părinţi ai bisericii că gândirea lor era influenţată, aşa cum pare să fi fost aceea a ebioniţilor, de vreo ezitare de a accepta ideea că Ioan Botezătorul ar fi mâncat alimente cu carne. În măsura în care se cunoaşte, părinţii bisericeşti nu erau vegetarieni. Ar părea să fie cât se poate de dificil de procurat o explicaţie valabilă pentru acordul oarecum general al părinţilor că akrides-urile Evangheliilor înseamnă ceva deosebit decât lăcustele insecte, decât dacă ar fi fost un oarecare temei lingvistic sau că ar fi fost în obiceiurile oamenilor primelor secole creştine.

1. 4. Pare că numele pâinea Sf. Ioan, aplicat la fructul roşcovului, a fost introdus în diferitele limbi europene de peregrinii medievali care se reîntorceau din Ţara Sfântă. În limba germană, de exemplu, acesta este numele specific al fructului. Potrivit cu dicţionarul englez Oxford pâinea Sf. Ioan a apărut într-un dicţionar englez-spaniol din anul 1591, ca sinonim pentru roşcovă.

2. 5. T. K. Cheyne, un învăţat biblic eminent care a scris la începutul secolului, adoptă poziţia că hrana lui Ioan Botezătorul consta din roşcove şi miere sălbatică. El raţionează că cuvântul akrides, în toate cazurile cunoscute ale folosirii lui, înseamnă specific insecta, că lăcustele insecte au fost consumate din timpuri străvechi, dar că bunul simţ, însă, ne spune că lăcustele nu vor fi fost preferate de Botezătorul ca hrană a lui obişnuită faţă de produsele solului. Umilinţa n-ar trece peste hrana obişnuită a clasei celei mai sărace, adică roşcovele (Enciclopedia biblică, art. Roşcove).

[CristianR]

Mulțumesc, crinrin, pentru documentare. Avem toți dreptate, se pare. Sau, cum zicea o anecdotă: Hector vine sau nu vine :)

[sophia]

Mierea este totusi facuta de albine. Ele prelucreaza nectarul cules din flori cu substante din corpul (saliva lor). Asa ca strict luat nu ar fi de post.
Uleiul este total vegetal.
De ce este interzis in post?

Eu nu fac parastase in post, tocmai pentru ca nu se poate.
Totusi se spune ca se fac in post.
Si oamenii aduc produse facute si cu ulei.

Multa lume consuma ulei in post, nu in zilele cu dezlegare.
Inainte se spunea ca numai la manastiri este interzis si uleiul in post.
Acum m-am uitat si eu pe net si am gasit un singur preot care mai spune asa. Peste tot se spune ca uleiul nu este de post. Inseamna ca s-au mai schimbat niste lucruri.
N-am vazut/auzit pe nimeni sa tina post fara ulei.

In fine. Fiecare face cum crede.
In toate produsele de post este ulei.

Am comparat cu hrana veganilor pentru ca mie mi se pare ca postul este totusi un regim vegan si pentru ca am vazut ca Yasmine este foarte impotriva uleiului.

Am impresia ca se cade iar in extrema.

[ioan67]

În prealabil postat de sophia

Uleiul este total vegetal.
De ce este interzis in post?

Se recomanda, celor care vor sa tina un post mai aspru, mancare fara ulei deoarece aceasta este de obicei mai gustoasa, mai "buna". Or, cum postul nu e pentru a ne face placerile culinare ci pentru a rabda nitel unele lipsuri (lucrul acesta fiind ajutator in rugaciune si meditatie), iata ca se recomanda sa renuntam la ulei. Adica la mancaruri gustoase.

Asadar nu e vorba de o explicatie substantialista, de vreun talc al distinctiei vegetal-animal, ci de problema "indulcirii" noastre in post.

Pe de alta parte, eu unul cuget si asa (nu stiu cat de bine, nu am discutat cu un preot despre asta): uleiul contine anumite substante organice care sunt materia arderilor metabolice (acizi grasi etc.). Or, postitorul nu prea are nevoie de arderi intense, de energie exterioara (trupeasca), postul fiind o lucrare sau o munca duhovniceasca.
A manca si a bea lucruri care sporesc energia trupului (ulei,carne, vin etc.) intra in contradictie cu postul.

Esenta postului e rugaciunea, reculegerea, interiorizarea, plangerea pacatelor proprii, curatirea, deschiderea inimii si mintii pentru a primi harul dumnezeiesc... Alimentatia trebe sa ajute si ea la aceasta nazuinta si lucrare, nu sa o impiedice.

[sophia]

În prealabil postat de ioan67

Se recomanda, celor care vor sa tina un post mai aspru, mancare fara ulei deoarece aceasta este de obicei mai gustoasa, mai "buna". Or, cum postul nu e pentru a ne face placerile culinare ci pentru a rabda nitel unele lipsuri (lucrul acesta fiind ajutator in rugaciune si meditatie), iata ca se recomanda sa renuntam la ulei. Adica la mancaruri gustoase.

Asadar nu e vorba de o explicatie substantialista, de vreun talc al distinctiei vegetal-animal, ci de problema "indulcirii" noastre in post.

Pe de alta parte, eu unul cuget si asa (nu stiu cat de bine, nu am discutat cu un preot despre asta): uleiul contine anumite substante organice care sunt materia arderilor metabolice (acizi grasi etc.). Or, postitorul nu prea are nevoie de arderi intense, de energie exterioara (trupeasca), postul fiind o lucrare sau o munca duhovniceasca.
A manca si a bea lucruri care sporesc energia trupului (ulei,carne, vin etc.) intra in contradictie cu postul.

Esenta postului e rugaciunea, reculegerea, interiorizarea, plangerea pacatelor proprii, curatirea, deschiderea inimii si mintii pentru a primi harul dumnezeiesc... Alimentatia trebe sa ajute si ea la aceasta nazuinta si lucrare, nu sa o impiedice.

Eu inteleg ce spui tu si mi-e greu sa ma opun unor reguli ale bisericii, dar sincer, explicatiile nu stau in picioare.

Ultimul tau aliniat este important si asta nu este luat in considerare niciodata. Se pune foarte mult accent pe lista de alimente care trebuie sa lipseasca si se uita de restul.

Spuneam ca din punct de vedere practic explicatiile nu stau in picioare. Sunt niste lucruri foarte subiective.
Tu (si altii) se leaga de gustul mancarii, ca e mai gustoasa mancarea cu ulei.
Daca ar fi asa, atunci ar trebui ca in post sa scoatem orice condiment (sare, piper, otet, mustar etc.) pentru ca toate dau gust mancarii.
Pe urma este o chestie de gust.
Pentru unii este gustoasa si painea goala, si atunci o scoatem in post de tot?
Mie nu-mi place painea decat in anumite conditii.
Unul gaseste placere in painea cu marmelada, in covrigi, in grisine sau sticksuri, in mamaliga, altul dimpotriva.

Mie nu-mi plac grasimile de nici un fel. Dar fara ele nu prea poti sa gatesti nimic. Consider uleiul ca pe ceva necesar gatitului, dar nu ca pe o placere.

La fel cu vinul. Unii nu pot trai fara el. Se spune ca e bun si la bolnavi.
Altii nu-l sufera si nu-l pot bea. Sunt una dintre aceste persoane.
Si se face atat de mult caz de el. Se vorbeste de el in mod special in biserica, se aduce la parastas. De ce? (Ma refer la vin ca aliment si nu la rolul lui in Sf. Euharistie).

Ma iau din nou de fraza asta:

"Esenta postului e rugaciunea, reculegerea, interiorizarea, plangerea pacatelor proprii, curatirea, deschiderea inimii si mintii pentru a primi harul dumnezeiesc... Alimentatia trebe sa ajute si ea la aceasta nazuinta si lucrare, nu sa o impiedice."

Mi se pare foarte corecta. Dar e posibil ca ultima parte sa nu fie valabila, ca prea multe renuntari sa te opreasca din telurile de dinainte.

Mai spun o data ca eu constat ca s-au schimbat niste lucruri.
M-au invatat diverse femei sa postesc si din copilarie chiar. Dar nimeni nu a scos uleiul din post.
In schimb nu se stia de dezlegari la ulei si vin. Se tinea postul constant.

Stiu dintotdeauna ca mancaruri tipice de post sunt: cartofi prajiti, zacusca, salata de vinete, ghiveci de legume, tocana de cartofi, halva.
Toate astea au grasime (ulei) in ele. Nu mai spun de salate (cu salata verde, rosii, castraveti etc.).

In general omul mananca de nevoie, pentru a se hrani.
In multe produse exista grasimi (vegetale). In cei mai simpli si nenorociti biscuiti exista ulei sau margarina pentru ca altfel nici nu poti sa-i faci. Si ei te ajuta sa te hranesti in post.

Ma intreb ce-ti mai ramane sa mananci daca scoti tot ceea ce ar putea sa placa. Ce ar trebui sa mancam?
Si fructele sunt gustoase si un castravete cu sare pe el si cu paine.
Si marmelada si mierea sunt bune...

Si, da, exista diferenta intre alimentatia la manastire si cea lumeasca.
Constat ca acum am ajuns mai "catolici decat Papa".

Am gasit doua chestii foarte interesante:

http://www.teologie.net/data/pdf/ierompetru_posturi.pdf

http://www.doxologia.ro/intreaba-pre...fintelor-pasti

La ultimul link raspunde un preot exact la intrebarile si framantarile mele de acum.

Dupa ce am citit aseara firul asta de discutie n-am mai dormit. Sa afli dintr-o data ca toata straduinta ta de zeci de ani de zile a fost in zadar, nu este de colo...

În prealabil postat de sophia

Eu nu fac parastase in post, tocmai pentru ca nu se poate.
Totusi se spune ca se fac in post.
Si oamenii aduc produse facute si cu ulei.

Zile in care nu se savarsesc parastase

In toate duminicile de peste an
In zilele Praznicelor Imparatesti
In zilele de rand (luni-vineri) ale Postului Mare; in zilele aliturgice; in perioada de la Duminica Floriilor pana la Duminica Sfantului Apostol Toma (24 aprilie -8 mai)
In perioada de la Craciun pana la Boboteaza (25 decembrie-6 ianuarie)

Mai ales pentru parastase, stiu ca mancarurile se prepara cu ulei.
Si eu tin post normal, adica mananc cu ulei. Cine tine ca la carte, bravo lui!