Despre regimul comunist din Romania

[ioan67]

Intr-o zi tatal meu a sosit in capitala.
A fost o mare surpriza pentru mine. Tata venea in capitala doar toamna, inainte de inceperea scolilor, pentru a face la casieria Ministerului Cultelor un imprumut din salariul sau, ca sa-i poata trimite pe fratii si surorile mele la scoala. Ca sa le cumpere carti si incaltaminte.
Nu era insa toamna. Si el era acolo! Am inteles deodata ca s-a intamplat ceva grav. Ceva foarte grav.

Tatal meu a sosit in micul meu apartament din centrul capitalei in jurul orelor cinci si jumatate dimineata. Era ora la care soseau in capitala trenurile din provincii indepartate.
M-am trezit cu greu. A trebuit sa sune mult timp inainte ca sa-i deschid usa. De-abia ma culcasem. Ora cinci si jumatate dimineata era ora la care de obicei mergeam la culcare. Pentru a-mi plati cursurile si taxele la Universitate, trebuia sa lucrez. Faceam la diferite ziare cronica faptelor diverse. Lucrul cel mai greu era ca trebuia sa stau treaz toata noaptea, pana cand ieseau primele editii, spre orele cinci dimineata...

Deschizind usa tatalui meu am fost foarte fericit dar imi era ingrozitor de somn. Mi-am spalat fata de multe ori cu apa rece. Apoi am revenit si l-am privit pe tata. L-am privit asa cum privesti o icoana. Cum l-am privit de la prima noastra intalnire, cand ma nascusem.
De data asta insa, in loc sa ma bucur, m-am intristat.
Tata era in uniforma de sfant, cu alte cuvinte era literalmente in zdrente.
Anteriul sau era ferfenita. Or, tatal meu n-a avut toata viata lui decat un singur anteriu - asa cum n-a avut decat o singura viata. A purtat un singur anteriu, asa cum porti o singura fata. Din timp in timp, noaptea, preoteasa spala anteriul, il petecea, il carpea. Dar acum, dupa douazeci de ani de slujire, singurul anteriu al tatalui meu nu mai tinea... Era o zdreanta. Nu era nici neagra, nici rosie, nici bej. Zdrentele nu mai au culoare. Si apoi avea bucati adaugate, petecite.
Vederea acestui sfant in zdrente m-a intristat intr-atat, incat mi-am coborat ochii. Era o imagine mult prea greu de suportat. Acest preot era, in plus, tatal meu si fiinta pe care o iubeam cel mai mult pe lume. Era insuportabil, nu mai puteam privi fata de mucenic si anteriul in zdrente al tatalui meu.
Dar chinurile mele abia incepusera. Coborind ochii, am vazut bocancii tatalui meu. Iar spectacolul bocancilor era inca si mai cumplit decat cel al anteriului.

[ioan67]

Tatal meu avea aceiasi bocanci ferecati in cuie mari, pe care i-a purtat intotdeauna. Era calul lui Hristos. Trebuia sa fie potcovit ca un cal. Cea mai mare parte a timpului isi slujea stapanul cu picioarele sale. Trebuia deci sa aiba bocanci mari. Bocancii erau esentiali pentru exercitarea preotiei sale in munti.
De data asta, insa, bocancii nu mai tineau. Erau gauriti peste tot. Prin gauri se vedeau sosetele din lana nevopsita, culoare naturala, tricotata gros de mama preoteasa. In unele locuri insa, soseta din lana era si ea gaurita. Tatei i se vedeau degetele inghetate, umflate de reumatism si de oboseala. Prin gaurile bocancilor si ale sosetelor se vedea pielea picioarelor, piele alba, de creta, piele aproape moarta.
Am inchis ochii... Pentru ca lacrimile sau strigatele sa ramana adunate in inima...
Tata a rosit. Si-a ascuns repede picioarele sub masa. Ii era rusine. Era stanjenit, rosu de stinghereala, pentru ca eu, fiul sau, am vazut cumplita sa mizerie. Si a spus pentru a se scuza: "Din pricina razboiului nu se mai face incaltaminte... La noi la Petrodava e interzis sa tabacesti pieile. Daca se descopera ca cineva a tabacit piei, e impuscat pe loc. Fara judecata, fara interogatoriu... Asa ca nu mai avem piele, in tot tinutul. Si daca nu mai e piele, nu se mai poate face incaltaminte."

"Am o pereche de bocanci de schi", am spus eu. ...
"Vei avea nevoie de bocancii tai", a spus tata.
"Nu", am raspuns eu. "Nu am nevoie. N-am timp nici macar sa dorm, tata.... Cum as avea timp sa merg la schi? Mi-e somn tot timpul..."
Tata privea bocancii cum privesti o comoara. In aceste incaltari picioarele sale vor fi ocrotite de frig, de apa, de ceata. Cu incaltarile mele va putea duce mai bine Trupul si Sangele lui Iisus. Va putea sa le duca mai repede si cu mai putina osteneala si durere.
"Spune-mi, chiar n-ai nevoie de ei?"
"Nu se poarta bocanci de schi in oras", am raspuns eu... "Ia bocancii, sunt ai tai! Dumnezeu mi i-a daruit, ca la randul meu sa ti-i dau tie. Acum spune-mi, de ce ai venit in capitala?"

Mi-era atat de mila de tatal meu! Mila de el si de tot poporul moldovean si romanesc. Tara mea e una din cele mai bogate. Suntem mai bogati decat toti vecinii nostri, suntem foarte bogati. Si toate aceste bogatii sunt in mainile oligarhiei, ale ciocoilor care, cu ajutorul navalitorilor succesivi s-au implantat in carnea tarii ca lipitorile... Muntii nostri aur poarta, noi cersim din poarta-n poarta! Raurile noastre curg pe nisip de aur iar noi murim de foame. Suntem douazeci de milioane de cersetori si robi. Cateva mii de ciocoi ne sug sangele si ne devora trupul. Suntem saraci ca animalele padurii. Si satrapii ciocoi, tinuti la putere de straini, organizati in bande numite partide politice si in haite, ca lupii, devoreaza poporul. Ca lupii. Se hranesc din carnea noastra si din sangele nostru. Stiam ca daca, din nenorocire, navalitorii din rasarit ne vor ocupa iarasi tara, ciocoii nu vor suferi nici o paguba. Dimpotriva! Vor prospera, cum au prosperat ei mereu in nenorocirile noastre. Ciocoii vor intra o parte in serviciul ocupantului venit dinspre rasarit. Ceilalti vor sluji Statele Unite, asa cum inainte slujeau Stambulul.
Si sufeream pentru ca nu vedeam nici un ajutor, nici o speranta de eliberare posibila. Poporul meu trebuie sa sufere. Mereu. Iar ajutorul nu-i putea veni decat de Sus. Din nici o alta parte, precum ni s-a spus: "Caci toata darea cea buna si tot harul desavarsit de Sus este, pogorind de la Tine, Parintele luminilor".

[ioan67]

Intorcindu-se din capitala, tata a ajuns in gara din Pascani inainte de zorii zilei. De la gara pana acasa erau vreo 40 de kilometri. A plecat de indata, pe jos. Cum avea incaltaminte noua, mergea foarte mandru... Fiecare pas pe care il facea il apropia de biserica sa, de parohia sa, de satul sau. Mergea voiniceste.
De-abia iesit din Pascani, a fost oprit de un baraj de politie militara. Un ofiter de rezerva, pomadat, cu corset si cravasa - un fiu de ciocoi, un satrap fanariot, ca toti tinerii ofiteri din serviciul auxiliar al statului major - comanda un grup de soldati care-i perchezitionau pe tarani. Era o scena des intalnita. De multi ani, pretutindeni pe drumuri puteau fi intalniti soldati care faceau controale, pentru a vedea daca sarmanii tarani nu aveau in sacii lor grau, paine, piele, lana, porumb, fasole. Caci totul era rationalizat. Totul era interzis. Pentru tarani. Mii de oameni au fost impuscati de oligarhii in uniforme parfumate pentru o camasa, pentru o paine, pentru un bat de chibrit sau pentru o anvelopa uzata de camion. Impuscati cu miile, la marginea drumurilor, ca niste caini. Fara nici o mila. De ciocoii in uniforme....
Cand a fost randul tatalui meu, ofiterul s-a infuriat. Striga cu ura:
"Dusmanul e la cativa kilometri de noi, pamantul sfant al patriei este amenintat si tu, un popa, furi incaltamintea soldatilor care-si dau viata pentru tine!... Vei fi impuscat pe loc, ca un caine. Apoi trupul iti va fi spanzurat. De stalpul de telegraf. Pentru a-i speria pe toti. Vei servi drept exemplu pentru toti taranii hoti."
"Fiul meu, poetul, mi i-a dat" a spus tata. "Nu sunt bocanci militari, sunt bocanci de schi. Puteti verifica."
Dar nimeni nu-l asculta. Ciocoiul se dezlantuise. Voia sa-l ucida pe tata. Voia sa-l ucida pe popa. I-a legat tatalui meu mainile la spate cu o funie de animale. L-a legat la ochi. A pus sase soldati in linie in fata tatalui meu. Totul s-a petrecut repede. Disciplinat. Erau obisnuiti cu astfel de operatiuni. Nu faceau decat sa controleze, sa loveasca, sa impuste.
Dar minunea lui Dumnezeu n-a intarziat. Dumnezeu n-a putut indura aceasta, era un lucru prea nedrept. Cand ofiterul a ordonat foc, nici un soldat n-a apsat pe tragaci. Ofiterul a repetat ordinul. In zadar. Nemiscati, cu armele la umar, soldatii refuzau sa apese pe tragaci. Impietrisera. Ofiterul turbase cu totul, spumega de furie. Cu revolverul scos ameninta ca doboara pe toata lumea, tarani si soldati la un loc. Cu propria sa mana. Auzind aceasta taranii s-au pus in genunchi. Se rugau. Mai intai in tacere, apoi cu voce tare.
"Puteti sa ne omorati", a spus caporalul, privind revolverul ofiterului indreptat asupra lui. "Puteti sa ne omorati pe toti. Dar noi nu-l vom omori pe parintele nostru, preotul. Suntem crestini. A impusca un preot e ca si cum L-ai impusca pe Dumnezeu."
Toate acestea au fost povestite de soldati se de tarani. Au fost scrise si semnate de fiecare dintre ei.
Deodata ofiterului i s-a facut frica. A ordonat ca tatal meu sa fie dezlegat. A ordonat taranilor sa plece. Toata lumea era libera.


Au fost totusi oameni carora nu le-a fost frica sa ii impuste pe preotii romani. Ba chiar, cum citim intr-o postare anterioara (431), nu s-au temut sa le sfarme capul cu ranga. Acestia au fost comunistii. Fara frica de Dumnezeu, bietii de ei au facut sa citim azi liste sumare ale terorii de atunci. Am postat doua astfel de liste mai sus. Din nefericire, listele continua sa creasca si azi... Martirii sunt altii, ciocoii sunt aceiasi: vechi si noi.