Cuvant pentru suflet !

[cristiboss56]

Domnul vorbea deseori despre necesitatea de a urî această viaţă pentru a-L urma pe El întru dobândirea Împărăţiei: „Cel ce îşi iubeşte viaţa o va pierde; iar cel ce îşi urăşte viaţa în lumea aceasta, o va păstra pentru viaţa veşnică” (Ioan 12, 25). Sau: „Dacă vine cineva la Mine şi nu urăşte pe tatăl său, şi pe mamă, şi pe femeie, şi pe copil, şi pe fraţi, şi pe surori, chiar şi viaţa sa însăşi, nu poate să fie ucenicul Meu” (Luca 14, 26).

Potrivit Sfântului Grigorie Palama, cei care trăiesc în lumea aceasta trebuie să se străduiască din răsputeri să se folosească de lucrurile ei potrivit poruncilor lui Hristos. Întărită prin deprindere stăruitoare, această sârguinţă face ca împlinirea poruncilor Sale să pară lesnicioasă, preschimbându-ne nestatornicia lăuntrică în statornicie desăvârşită. Ea aduce cu sine o ură înverşunată „faţă de predispoziţiile şi stările sufleteşti cele rele”, iar aceasta, la rândul ei, naşte nepătimirea. Cel ce s-a eliberat „din robia patimilor” nu va mai fi stăpânit de păcat, ci se va odihni „în libertatea şi în legea Duhului” (Cuviosul Nichita Stithatul).

Nu trebuie să ne smintim atunci când vedem că cei sporiţi duhovniceşte suferă încă de oarecare patimi sau mai fac încă unele greşeli: „Dintr-o dumnezeiască iconomie, deseori unii oameni duhovniceşti sunt lăsaţi să fie hărţuiţi de oarecari patimi puţin primejdioase, pentru ca prin acestea uşoare şi nepăcătoase să se învinovăţească pe ei foarte şi să dobândească astfel nejefuita comoară a smereniei” (Sfântul Ioan Scărarul).

(Mitropolit Hierotheos Vlachos)

[cristiboss56]

”Dumnezeu n-are nevoie de filozofie, de formule extraordinar de bine întocmite, ca să asculte rugăciunea noastră... Un oftat, un suspin, o chemare cât de scurtă „Doamne ajută-mă!”, „Doamne, nu mă părăsi!” - Dumnezeu o primește și o ascultă, dacă este cu sinceritate făcută această chemare.” Arhimandrit Sofian Boghiu

[cristiboss56]

Cuvinte despre sfintele nevoinţe ale Sfantului Isaac Sirul, Filocalia X

De nu te linişteşti cu inima, linişteşte-te măcar cu limba. Şi dacă nu poţi pune rânduială în gânduri, pune rânduială măcar în simţuri.

De iubeşti blândeţea, rămâi în pace. Şi de te vei învrednici de pace, te vei bucura în toată vremea. Caută înţelepciunea şi nu aurul. Îmbracă-te în smerenie şi nu în mătase. Caută să dobândeşti pacea şi nu împărăţia…
Iată, frate, îndemnul meu: mila să-ţi sporească în suflet până când vei simţi în inima ta aceeaşi milă pe care Dumnezeu o are faţă de lume!

[cristiboss56]

Din: Preot Ilarion V. Felea, Pildele Mantuitorului:
PILDELE DESPRE SFANTUL HAR - DUMNEZEIESCUL HAR

"Omul ajuta omului si prin aceasta cel slab capata putere. Cu atat mai mult ne ajuta Dumnezeu. Sfantul har este lumina, puterea, iu*birea, darul lui Dumnezeu in ajutorul omului crestin; o raza de lumina si de caldura a Duhului Sfant, care patrunde in inima omului, ca sa o trezeasca la viata cea noua, sa o lumineze, sa o sfinteasca si astfel sa o mantuiasca. Dupa ce din prigonitor al Bisericii, Saul devine Pavel, Apostolul lui Iisus Hristos, el scrie Corintenilor:

«Prin harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt; si harul Lui, care este in mine, n-a fost in zadar» (1 Cor. 15:10)."

[cristiboss56]

Sf. Nicolae Velimirovici

Adeseori noi, pe neasteptate, la un anumit ceas, intalnim un om care izgoneste intunericul adunat in sufletul nostru, rezolvand pe nepusa masa vreo problema cu care ne confruntam.
Nu arareori se intampla sa auzim de la vreun alt om un cuvant care ne atinge sufletul, ori sa spunem cuiva vreun cuvant de imbarbatare.
Sau deodata primim o scrisoare de la cineva, mai cu seama atunci cand ne este de trebuinta.
Ori, incurcati in problemele vietii, cu deznadejde incercam sa gasim o rezolvare cu putinele noaste puteri, cautand iesire dintr-un impas; cand deodata ni se intampla ceva care schimba radical situatia.
Prin urmare si intalnirea neobisnuita, si cuvantul, si scrisoarea, si intamplarea, toate sunt semne date noua fie ca pedeapsa, fie ca luare-aminte, fie ca inteleptire, fie ca adeverire, fie ca o chemare la pocainta.

[cristiboss56]

Vorbe intelepte cu gandul si inima la Dumnezeu

Cunostinta si smerenia de sine este invatatura cea mai folositoare si stiinta cea mai inalta; este calea cea mai sigura catre Dumnezeu.

Daca cu adevarat ai ceva bun in tine, socoteste-te ca altii sunt si mai buni, ca sa ramai intru smerenie.

Ceea ce tulbura pe om este mandria, care nu poate suferi sa fie mustrata. Omul smerit nu se intarata, nu se tulbura, chiar atunci cand este condamnat pe nedrept.

Sursa : „Viata in duh filocalic” (Antologie filocalica alcatuita de Ignatie Monahul), Editata de Manastirea Pissiota, Bucuresti, 1999

[cristiboss56]

Creștinismul cumin*țe*niei fade și al so*lu*țiilor precaute nu este cel pe care l-au practicat Părinții deșertului, aceste figuri eroice și profund originale din primele veacuri.
Despre Avva Ioan cel Pitic ni se povestește că a fost rugat de călugări să meargă la o tânără, Paisia, care iubise oarecând monahii și după moartea părinților i-a găzduit și a avut grijă de ei, până când a sărăcit. În mijlocul lipsurilor însă tânăra a început să se prostitueze, iar monahii voiau să o ajute și să răsplătească binele ce li se făcuse. L-au trimis deci pe Ioan să intervină cu înțelepciunea pe care o dobândise de la Domnul. Iar bătrânul s-a dus, cu un aer donquijotesc, fără nici o rezolvare de-a gata. A reușit să treacă de baba care păzea intrarea fiindcă s-a folosit de o anumită ambiguitate, o promisiune greșit interpretată de femeie. Ajunge la Paisia, care s-a întins pe pat când l-a primit, o privește în ochi și îi spune simplu: „Cu ce-i vinovat Iisus că ai ajuns în halul acesta?”. Cuvintele bătrânului au un efect imediat și își păstrează forța peste timp. Prea adesea creștinii nu se ridică la înălțimea chemării lor, au cuvinte bune, dar trăiesc vieți mincinoase și mărturia lor nu este credibilă. Mereu rămâne însă luminoasă, ireproșabilă, imaginea lui Iisus, Mântuitorul răstignit, Cel care iartă și răscumpără neîncetat. Bătrânul începe să plângă și îi zice: „Satana joacă pe o*brazul tău, și eu să nu plâng?”. Apoi are loc un schimb fulgerător de replici care rezumă esența mesajului creștin. Paisia întreabă: „Există pocăință, Avva?”, iar bătrânul îi spune că există. Femeia se decide imediat și fără rezerve să îl urmeze; nu a spus nici un cuvânt despre casa ei. A lăsat instantaneu totul și l-a urmat pe bătrân în pustie. În noaptea aceea Paisia moare în deșert, iar bătrânului i se descoperă „că ora ei de pocăință a fost primită mai presus decât pocăința multora, care petrec vreme îndelungată [în pocăință], dar fără ardoarea pocăinței acestei fete”.
Până la urmă, istoria Paisiei este povestea fiului risipitor, mutată într-un alt context, iar în centru se găsește ideea puternică, explozivă, a speranței că recuperarea este posibilă din cele mai negre adâncuri. Pentru Dumnezeu, timpul - chiar dacă ireversibil - nu este o povară de neînlăturat.
Pocăința este medicamentul care vindecă rănile acumulate în timp și, în cele din urmă, vindecă însuși timpul. În felul acesta pocăința asumată viu și cu ardoare este sursa cea mai importantă de libertate. Iar pocăința este posibilă oricând și Dumnezeu este bucuros să ierte. De aceea la întrebarea centrală dacă există pocăință, răspunsul pe care îl dau Părinții e invariabil același: „Este!”. La fel ca în pilda lucrătorilor viei, Domnul răsplătește cu o generozitate de neînțeles, misterioasă. Plătește celui de pe urmă la fel ca celui dintâi, fără să nedreptățească pe cineva în modul Său paradoxal.
Viețile sfinților abundă în istorisiri eroice, nebunești chiar, care toate au în centru același gând, dincolo de ultima poartă a speranței, în adâncurile contorsionate ale deznădejdii, tristeții și păcatului de orice fel, într-un mod doar de Dumnezeu știut nădejdea rămâne vie și accesibilă. Și pocăință este totdeauna.