Cuvant pentru suflet !

[cristiboss56]

Hristos spune: „Eu sunt părintele tău, Eu sunt fratele tău, Eu sunt mirele sufletului tău, Eu sunt scăparea ta, eu sunt hrana Ta, Eu sunt îmbrăcămintea ta, eu sunt rădăcina ta, Eu sunt sprijinul tău, Eu sunt tot ce-ţi doreşti tu.
Când Mă ai pe Mine, nu-ţi lipseşte nimic. Eu sunt slujitorul tău, pentru că am venit să slujesc, nu să fiu slujit.
Eu sunt prietenul tău şi mădular al trupului tău şi capul tău şi fratele tău şi sora ta şi mama ta. Eu sunt toate pentru tine. Nu trebuie decât să stai lângă Mine.
Pentru tine, Eu M-am făcut sărac şi pribeag, pentru tine am ridicat crucea şi am coborât în mormânt, am venit pe pământ pentru tine, trimis de Tatăl, iar în cer Mă rog pentru tine Părintelui Meu.
Tu eşti totul pentru Mine, şi frate şi împreună-moştenitor şi prieten şi mădular al Trupului Meu. Ce vrei mai mult decât atât?
De ce Îl dispreţuieşti pe Cel care te iubeşte atât de mult?”

Sfântul Ioan Gură de Aur

[cristiboss56]

PAGINI DE LECTURĂ :)

"Amagirile si dezamăgirile in relațiile de iubire"

"Se intmplă însă ca omul să-și născocească o dragoste, idealizându-l pe celălalt. Mai ales fetele suferă de această boală; ele încep să fie fascinate de o imagine pe care și-o „zugrăvesc” singure în minte, atribuindu-i celui „zugrăvit” calități inexistente ‒ și ajung foarte des la starea de fascinație, dar fără a primi răspuns, fiindcă nu au de-a face cu un om real, ci cu o imagine fantomatică."

Pentru a ieșit din relațiile inventate, false, trebuie neapărat să privim lucrurile cu luciditate, duhovnicește. Omul care-i deprins să chibzuiască, să gândească, să analizeze, va înțelege că în cazul respectiv nu trebuie să alerge după cel cu pricina, să-l chinuie cu gelozia, cu bănuielile, cu reproșurile, fiindcă acela nu i-a promis nimic. Fiecare om este o persoană, și fiecare persoană posedă darul libertății. „Dragoste cu de-a sila nu se poate” ‒ această vorbă cuprinde un înțeles adânc. Trebuie neapărat să găsim puterea de a recunoaște noi înșine falsul și de a ieși din starea bolnăvicioasă, de a ne elibera pe noi înșine, cât și pe celălalt din robia în care am căzut din pricina propriei închipuiri.

(Dmitrii Semenik, Dragostea adevărată: taina dragostei înainte și după căsătorie traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București )

[cristiboss56]

Dumnezeu n-are pe nimeni de pierdut…
Bucuria mea se bazează şi pe credinţa mea. Eu de exemplu, sunt foarte pozitiv în felul de a vedea lucrurile. Eu nu mă prea gândesc la pedepsele lui Dumnezeu, ci totdeauna mă gândesc la bunătatea lui Dumnezeu, la iubirea lui Dumnezeu. De aceea, să ştiţi că mie nu mi-e frică de faptul că n-o să ajung în rai. Nu! De ce nu mi-e frică? Nu că fac bine nişte lucruri care mă îndreptăţesc să ajung în rai. Nu! Dar sunt sigur că Dumnezeu n-are pe nimeni de pierdut.

Părintele Arsenie zicea că „Iubirea lui Dumnezeu faţă de cel mai mare păcătos e mai mare decât iubirea celui mai mare sfânt faţă de Dumnezeu.” Păi, dacă eu mă silesc să fac voia lui Dumnezeu, şi Dumnezeu L-a dat pe Fiul Său – cum zice Sfântul Apostol Pavel – pentru noi, oare nu ne va da toate împreună cu El? (cf. Romani 8, 32). Deci, după ce ne-a dat ce-i mult, să nu ne mai dea şi ce-i puţin? Nu cred lucrul acesta! Eu am mare încredere în bunătatea lui Dumnezeu. Nu că asta mă îndreptăţeşte să fac lucruri rele, că doar Dumnezeu mă iartă… Niciodată nu mă gândesc la aşa ceva, ci totdeauna mă gândesc că Dumnezeu nu l-a putut crea pe om ca să-l pedepsească, să-l chinuiască şi aşa mai departe…

Omul într-adevăr poate ajunge în iad, dar mai întâi ajunge în iadul lui, în iadul pe care şi-l face el, prin viaţa lui, prin păcatele lui, prin nepăsarea lui, prin învârtoşarea lui. Da, în felul acesta ajunge în iad. Şi dacă ar fi în rai cu starea asta, tot în iad ar fi.
Aşa că fiecare dintre noi îşi pregăteşte raiul sau iadul.

Părintele Teofil Părăian

[cristiboss56]

Nu te cruta cand este vorba sa te rogi din inima nici dupa ce ai petrecut intreaga zi in osteneli. Nu fi deloc nepasator la sfanta rugaciune, spune totul Domnului din inima, caci rugaciunea este lucrul lui Dumnezeu. Daca te-ai apucat de hat, nu spune ca este bat; ce ai pus mana pe plug, nu te uita inapoi (v. 9, 62). Dupa ce ti-ai ingaduit sa te rogi cu nepasare, nu din toata inima, nu adormi (daca e vorba de rugaciunile de seara) pana ce nu-ti vei Sterge pacatul plangandu-l inaintea lui Dumnezeu. Aceasta se intampla nu cu toti, ci cu cei s-au desavarsit, la seama: nu pune trupul tau ai presus de Dumnezeu, ci pentru El sa nu iti pese de odihna trupeasca. Orice pravila de rugaciune te-ai apucat sa implinesti implineste-o cu buna credinta (daca este lunga, implineste-o bine; daca este scurta, asijderea) si nu implini lucrul lui Dumnezeu cu inima indoita, incat jumatate sa fie a lui Dumnezeu, iar cealalta a trupului tau.
Ravna Domnului Dumnezeu nu va rabda viclenia ta, parerea ta de rau pentru trupul tau. El te va da pe mana diavolului, iar diavolul nu va da pace inimii tale pentru nepasarea fata de Cel ce este adevarata tihna a inimii tale si care va face aceasta intotdeauna spre folosul tau, ca sa tina inima ta in apropierea lui Dumnezeu, fiindca orice rugaciune fatarnica departeaza inima de Dumnezeu si o intrarmeaza impotriva omului insusi; dimpotriva, orice rugaciune lipsita de fatarnicie apropie inima omeneasca de Dumnezeu si o face casnica a Lui. Asadar, sa crezi cuvantului acestuia: daca te vei grabi la rugaciune de dragul tihnei trupesti, ca sa te odihnesti mai repede, vei pierde si tihna trupeasca, si pe cea sufleteasca. Ah! Cu ce osteneli, cu ce lacrimi se recapata dupa aceea apropierea inimii noastre de Dumnezeu! Si de vom face apoi iarasi din rugaciunea noastra (nepasatoare) mijloc al indepartarii de Dumnezeu, oare ravna lui Dumnezeu nu se va aprinde pentru aceasta? Lui ii este mila de noi si de ostenelile noastre dinainte, si iata ca vrea sa ne faca a ne intoarce negresit catre Dansul iarasi, din toata inima. El vrea ca noi sa fim ai Lui intotdeauna.
Precum dupa impartasirea cu nevrednicie, asa si dupa rugaciunea nevrednica si rece ii este deopotriva de rau sufletului. Asta inseamna ca Domnul nu intra in inima noastra, fiind jignit de necredinta si de raceala inimii noastre, si ingaduie duhurilor necurate sa se cuibareasca in inima noastra, ca sa simtim deosebirea dintre jugul Sau si al lor.

[cristiboss56]

Sunt un miracol al bunatatii lui Dumnezeu
(Sfântul Ioan de Kronstadt)

Fă-ţi timp să te întrebi mai des: cărei înţelepciuni datorezi alcătuirea perfectă a corpului tău; ce îl ţine constant în viaţă şi îl direcţionează? Cine a statornicit legile intelectului, cele ce se manifestă până astăzi la toţi oamenii? Cine a înscris în inimile oamenilor legea conştiinţei, cea care lucrează în noi întru răsplătirea binelui şi osândirea răului?
Dumnezeule Atotputernic, Preaînţelept şi Atotbun! Tu ţii mereu mâna Ta ocrotitoare asupra mea, păcătosul, şi nu există clipă în care bunătatea Ta să mă fi părăsit! Fă-mă să-Ţi pot săruta mereu, cu credinţă vie, dreapta Ta. De ce-ar trebui oare să caut undeva departe semnele bunătăţii, înţelepciunii şi atotputerniciei Tale?!
Mă bucur nespus că le pot găsi, mai evident ca oriunde, în mine însumi. Eu sunt un miracol al bunătăţii lui Dumnezeu, al înţelepciunii şi atotputerniciei Sale. Eu cuprind în mine în mic un întreg univers. Sufletul meu este o expresie a lumii nevăzute, trupul, o expresie a lumii văzute.

[cristiboss56]

Parintele Gheorghe Calciu – Cuvant la Rusalii

Eu cred ca urmarea pogorarii Duhului Sfant sau vorbirea in limbi in inimile noastre, acum, dupa Cincizecime, esteiubirea.

“Va doresc ca aceasta zi a Pogorarii Sfantului Duh sa fie cu adevarat ziua deschiderii inimilor noastre, sa primim Duhul lui Dumnezeu.*Chiar daca nu vorbim in limbi, sa vorbim in limba divina, in limba ingerilor, prin care il slavim pe Dumnezeu, il iubim pe Dumnezeu si il iubim pe aproapele.*Eu cred ca urmarea pogorarii Duhului Sfant sau vorbirea in limbi in inimile noastre, acum, dupa Cincizecime, este*iubirea.*De aici vine un limbaj universal si prin ea comunicam. Daca nu ai iubire, nu comunici. Daca nu ai iubire poti sa fii ca un post de radio, sa vorbesti douazeci de ore pe zi:*nu te comunici pe tine!Esti un automat care vorbeste.*De multe ori suntem automate care vorbim.*Nu comunicam.*Dar daca ai iubire, chiar daca nu spui decat numai trei cuvinte, ai comunicat ceva celuilalt.

Sa dea Dumnezeu sa pastrati aceasta consecinta a Duhului Sfant in inimile dumneavoastra. Sa comunicati prin dragoste.*Sa va iubiti unii pe altii, sa-L iubiti pe Hristos, si in felul acesta vom fi o Biserica asa cum a fost dorita de Iisus Hristos:*Biserica iubirii, in care ne vindecam toti de toate bolile sufletesti si trupesti”.

[cristiboss56]

Nu poţi râde mai mult decât trebuie, nici să plângi mai mult decât trebuie. Cu zâmbetul, însă, poţi lumina şi faţa ta, şi pe cea a vecinilor tăi cât doreşti. Nu poţi huli împotriva lumii şi împotriva lui Dumnezeu cât doreşti, cu toate că ţie îţi poate părea şi altfel, ci numai până ce se umple măsura. Iar când se umple măsura, te vei întâlni cu răzbunătorul, trimis de soartă, nici tu nu ştii cum, nici el nu ştie pentru ce.
Nu poţi umple lumea cu mândria ta cât doreşti, cu toate că ţie îţi poate părea şi altfel, ci numai până ce se umple măsura. Pârâul sălbatic de munte nu poate umple văile domoale cu apă şi nămol cât vrea el, ci numai câtă vreme primeşte apă din munte. Însă din clipa în care muntele nu-i mai trimite apă, el se retrage ca un hoţ în colţul său şi, în neputinţa sa, se acoperă din preaplin cu buruieni, răsărite din nămolul său.
Ceea ce se poate, se poate; acest lucru trebuie să-l ştii. Ceea ce nu se poate, nu se poate; acest lucru trebuie să-l ştii şi mai bine, ca să nu te faci asemenea pârâului care, din pricina umflării sale, nu se vede decât pe el, iar pe urmă nu se mai vede nimic în afară de noroiul şi buruienile sale.

[cristiboss56]

Evanghelia după Ioan: „o minunăţie”

Evanghelia după Ioan este o minunăţie din punct de vedere al mişcării ce o caracterizează. După cum am văzut, prologul vorbeşte despre tot ce poate fi mai înalt, despre Treimea Preasfântă şi mişcarea din interiorul Treimii. Se relatează apoi coborârea Cuvântului de la Tatăl la noi şi se desfăşoară drumul Cuvântului printre noi. Iar acum noi înşine ne ridicăm şi urcăm împreună cu El spre slava pe care a avut-o de la Tatăl înainte de întemeierea lumii. E o mişcare ce ne poartă până în vremurile de pe urmă, către finalul istoriei. Începutul acestei ridicări are loc în capitolul 11, cu urcarea Domnului la Ierusalim. Urcarea de acum a Domnului la sărbătoarea Paştelui este una deosebită: e ultima Sa urcare la Ierusalimul iudaic şi, în cadrul ei, El transcede acest Ierusalim pământesc, pentru a deschide porţile Ierusalimului ceresc, cetatea slavei. Veşnicia coboară în timp şi îl suprimă; de aceea vedem Evanghelia devenind tot mai densă.

Ilustra apreciere îi aparţine lui André Scrima şi apare în lucrarea Comentariu integral la Evanghelia după Ioan (Humanitas, Bucureşti, 2008).

[cristiboss56]

Pentru a păzi adevărul trebuie să vorbim la modul cel direct despre cei ce se depărtează de el pentru a păzi astfel turma şi, dacă e posibil, a-i călăuzi pe cei rătăciţi. Dar Biserica îşi deschide comorile pentru fiecare suflet – cu condiţia ca el să asculte de adevăr şi să primească învăţăturile ei – iar aceste comori nu pot veni decât de la Sfântul Duh şi nu din „reinterpretarea” unora sau altora.

(Ne vorbește părintele Serafim Rose)

[cristiboss56]

Fiecare om, fiecare „eu”, are o istorie, un „roman” al vieţii sale, pe care şi-l scrie cumva singur, „prelucrând” datele existenţiale. Nu evenimentele scriu istoria, ci felul în care le trăim şi le interpretăm noi. Fiecare copil îşi ţese, din percepţiile şi emoţiile evenimentelor din viaţa timpurie, o poveste, un „scenariu”, care să-i asigure starea de bine pe care o cere firea din adâncul ei cel de necontrolat din exterior. Dumnezeu ne-a „urzit” din iubire şi pe un „rost” de iubire pentru a fi capabili, pe măsură ce creştem cu trupul şi cu duhul, să ne bucurăm de El, de comuniunea intimă cu El, Cel ce este Iubire, şi de lumea creată ca dar pentru desfătarea noastră duhovnicească şi trupească. Lumea, spune un Părinte, este iubirea lui Dumnezeu pentru om, făcută văzută, bună şi frumoasă!

Omul însă a căzut din această stare, alegând să privească lucrurile doar la suprafaţa lor sensibilă, fără să le mai vadă „raţiunile” dumnezeieşti şi fără să mai simtă prezenţa lui Dumnezeu prin ele. Prin cădere, omul n-a mai socotit ca bine desfătarea duhovnicească şi ca rău lipsa bunurilor spirituale, ci s-a obişnuit să se centreze pe viaţa trupească şi doar pe aspectul material al lumii. Astfel, bun pentru el a devenit ceea ce produce plăcere pentru simţirea trupului şi rău ceea ce produce durere.

Aşadar, cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, plăcerea şi durerea au apărut prin pervertirea puterilor sufletului prin care omul era menit să caute bunurile duhovniceşti şi să evite pierderea lor. Aceste puteri sunt pofta sau dorirea, pentru căutarea celor bune, şi iuţimea sau mânia, pentru păzirea lor. După cădere, energia acestor puteri s-a revărsat cu totul în simţirea trupească.

(Monahia Siluana Vlad)