Schimbarea brusca de paradigma

[Jonnyw2013]

În prealabil postat de ahilpterodactil

Cat despre sensul de care vorbesc logoterapeutii si psihanalistii... Imi pare o alta poveste decat cea a vietii inlauntrul Bisericii.

Frate ahilpterodactil am ezitat sa raspund pana nu am recitit cateva zeci de pagini din cartea amintita a lui Vitor Fankl.Este o carte a mea de suflet.Dar inainte de a raspunde, am zis sa recitesc mai in amanuntime, unele lucruri .Omul asta deosebit vorbeste mult in carte de suferinta,cruce ,Dumnezeu,rost al suferintei.Mai jos am pus cateva pasaje mai concludente.Eu zic ca este un psihoterapeut care vorbeste dinlauntrul Biserricii.

(pag 93)Seara, după o zi de foamete, zăceam în bordeiele noastre de pământ, cu
moralul la pământ. Se vorbea foarte puţin, căci orice vorbă ne irita. Apoi, ca lucrurile
să devină şi mai rele, s-a luat lumina. Ajunseserăm cu răbdările la capăt. Dar
responsabilul barăcii noastre era un om înţelept. A improvizat un mic discurs despre
toate câte ne treceau prin minte în clipele acelea. A vorbit despre mulţii camarazi care
muriseră în ultimele zile fie din cauza bolii, fie pentru că îşi luaseră viaţa. Dar, de
asemenea, a menţionat şi ceea ce trebuie să fi fost adevăratul motiv al morţii lor:
faptul că renunţaseră să mai spere. A susţinut că trebuia să existe o cale de a
împiedica şi alte posibile victime să ajungă în această situaţie-limită. Şi a indicat spre
mine, aşteptând să le dau eu un sfat.
Dumnezeu ştie că nu eram în dispoziţia necesară pentru a da explicaţii
psihologice sau pentru a ţine o predică - aşa încât să le pot acorda camarazilor mei un
fel de prim ajutor pentru sufletele lor. îmi era frig şi-mi era foame, eram irascibil şi
obosit, dar a trebuit să fac un efort şi să folosesc acel unic prilej. Era nevoie de
încurajare mai mult ca oricând.
Aşa că am început prin a rosti cele mai obişnuite consolări.
...
Dar nu doar că le-am vorbit despre viitor şi despre vălul care-l acoperea, ci am
menţionat şi trecutul, toate bucuriile lui şi faptul că lumina lui strălucea chiar şi în
întunericul acelor clipe. Din nou am citat dintr-un poet - pentru a evita să par că predic
- care scrisese aşa:„Ceea
ce tu ai vieţuit, nicio forţă de pe pământ nu-ţi mai poate lua.". Nu doar trăirile noastre,
ci şi tot ceea ce făcusem, gândurile măreţe pe care le vom fi nutrit şi tot ceea ce am
suferit, toate acestea nu sunt pierdute, chiar dacă ţin de trecut, căci noi le-am adus în
fiinţă. A fi fost este, de asemenea, un fel de a fiinţa şi, probabil, cel mai sigur.
Apoi am vorbit despre multele prilejuri de a da sens vieţii. Le-am spus
camarazilor mei (care zăceau fără să se mişte, măcar că uneori se mai putea-âuzi
câte un suspin) că viaţa omului, oricare ar fi împrejurările, nu încetează niciodată să
aibă sens şi că acest nemărginit sens al vieţii include suferinţa şi sfârşitul, privaţiunea
şi moartea. Le-am cerut bietelor făpturi care mă ascultau atente în întunericul barăcii
să facă faţă gravităţii situaţiei în care ne găseam. Nu trebuiau să-şi piardă speranţa, ci
să-şi păstreze curajul având siguranţa că lipsa sorţilor de izbândă în lupta noastră nu îi
scădea acesteia cu nimic din demnitate şi sens.
Am spus că, în acele ceasuri grele, pe fiecare dintre noi ne privea cineva - un
prieten, o soţie, cineva viu sau cineva mort, ori Dumnezeu - şi că nu se aştepta să îl
dezamăgim. Că spera să ne afle suferind cu fruntea sus - nu ca nişte nenorociţi - , ci ca
unii care ştim cum să murim.
Şi, în cele din urmă, am vorbit despre jertfa noastră, care în orice caz avea un
sens. Ţinea de natura acestei jertfe să pară lipsită de sens pentru lumea de afară,
pentru lumea care caută succesul material. Dar, în realitate, jertfa noastră avea rost.
Aceia dintre noi care au o credinţă oarecare - le-am spus-o franc - pot înţelege acest
lucru fără nicio greutate. Le-am istorisit despre un camarad de-al lor care, la sosirea saîn lagăr, a încercat să facă un pact cu Cerul, ca suferinţa şi moartea lui
să cruţe de la un sfârşit dureros fiinţa omenească pe care o iubea. Pentru
acest om, suferinţa şi moartea aveau un sens; iar jertfa lui avea cea mai profundă
semnificaţie. Nu voia să moară degeaba. Niciunul dintre noi nu dorea aşa ceva.
Scopul cuvintelor mele era să aflu un sens deplin în viaţa noastră, atunci şi
acolo, în baraca aceea şi în situaţia aceea practic lipsită de orice speranţă. Şi am văzut
că eforturile mele fuseseră încununate de succes. Când becul începu iarăşi să pâlpâie,
am putut vedea chipurile nefericite ale prietenilor mei care veneau spre mine
clătinându-se, pentru a-mi mulţumi, cu ochii în lacrimi.
Doamne ajuta!