Schimbarea brusca de paradigma

[Jonnyw2013]

În prealabil postat de ahilpterodactil

Cat despre sensul de care vorbesc logoterapeutii si psihanalistii... Imi pare o alta poveste decat cea a vietii inlauntrul Bisericii.

Frate ahilpterodactil am ezitat sa raspund pana nu am recitit cateva zeci de pagini din cartea amintita a lui Vitor Fankl.Este o carte a mea de suflet.Dar inainte de a raspunde, am zis sa recitesc mai in amanuntime, unele lucruri .Omul asta deosebit vorbeste mult in carte de suferinta,cruce ,Dumnezeu,rost al suferintei.Mai jos am pus cateva pasaje mai concludente.Eu zic ca este un psihoterapeut care vorbeste dinlauntrul Biserricii.

(pag 93)Seara, după o zi de foamete, zăceam în bordeiele noastre de pământ, cu
moralul la pământ. Se vorbea foarte puţin, căci orice vorbă ne irita. Apoi, ca lucrurile
să devină şi mai rele, s-a luat lumina. Ajunseserăm cu răbdările la capăt. Dar
responsabilul barăcii noastre era un om înţelept. A improvizat un mic discurs despre
toate câte ne treceau prin minte în clipele acelea. A vorbit despre mulţii camarazi care
muriseră în ultimele zile fie din cauza bolii, fie pentru că îşi luaseră viaţa. Dar, de
asemenea, a menţionat şi ceea ce trebuie să fi fost adevăratul motiv al morţii lor:
faptul că renunţaseră să mai spere. A susţinut că trebuia să existe o cale de a
împiedica şi alte posibile victime să ajungă în această situaţie-limită. Şi a indicat spre
mine, aşteptând să le dau eu un sfat.
Dumnezeu ştie că nu eram în dispoziţia necesară pentru a da explicaţii
psihologice sau pentru a ţine o predică - aşa încât să le pot acorda camarazilor mei un
fel de prim ajutor pentru sufletele lor. îmi era frig şi-mi era foame, eram irascibil şi
obosit, dar a trebuit să fac un efort şi să folosesc acel unic prilej. Era nevoie de
încurajare mai mult ca oricând.
Aşa că am început prin a rosti cele mai obişnuite consolări.
...
Dar nu doar că le-am vorbit despre viitor şi despre vălul care-l acoperea, ci am
menţionat şi trecutul, toate bucuriile lui şi faptul că lumina lui strălucea chiar şi în
întunericul acelor clipe. Din nou am citat dintr-un poet - pentru a evita să par că predic
- care scrisese aşa:„Ceea
ce tu ai vieţuit, nicio forţă de pe pământ nu-ţi mai poate lua.". Nu doar trăirile noastre,
ci şi tot ceea ce făcusem, gândurile măreţe pe care le vom fi nutrit şi tot ceea ce am
suferit, toate acestea nu sunt pierdute, chiar dacă ţin de trecut, căci noi le-am adus în
fiinţă. A fi fost este, de asemenea, un fel de a fiinţa şi, probabil, cel mai sigur.
Apoi am vorbit despre multele prilejuri de a da sens vieţii. Le-am spus
camarazilor mei (care zăceau fără să se mişte, măcar că uneori se mai putea-âuzi
câte un suspin) că viaţa omului, oricare ar fi împrejurările, nu încetează niciodată să
aibă sens şi că acest nemărginit sens al vieţii include suferinţa şi sfârşitul, privaţiunea
şi moartea. Le-am cerut bietelor făpturi care mă ascultau atente în întunericul barăcii
să facă faţă gravităţii situaţiei în care ne găseam. Nu trebuiau să-şi piardă speranţa, ci
să-şi păstreze curajul având siguranţa că lipsa sorţilor de izbândă în lupta noastră nu îi
scădea acesteia cu nimic din demnitate şi sens.
Am spus că, în acele ceasuri grele, pe fiecare dintre noi ne privea cineva - un
prieten, o soţie, cineva viu sau cineva mort, ori Dumnezeu - şi că nu se aştepta să îl
dezamăgim. Că spera să ne afle suferind cu fruntea sus - nu ca nişte nenorociţi - , ci ca
unii care ştim cum să murim.
Şi, în cele din urmă, am vorbit despre jertfa noastră, care în orice caz avea un
sens. Ţinea de natura acestei jertfe să pară lipsită de sens pentru lumea de afară,
pentru lumea care caută succesul material. Dar, în realitate, jertfa noastră avea rost.
Aceia dintre noi care au o credinţă oarecare - le-am spus-o franc - pot înţelege acest
lucru fără nicio greutate. Le-am istorisit despre un camarad de-al lor care, la sosirea saîn lagăr, a încercat să facă un pact cu Cerul, ca suferinţa şi moartea lui
să cruţe de la un sfârşit dureros fiinţa omenească pe care o iubea. Pentru
acest om, suferinţa şi moartea aveau un sens; iar jertfa lui avea cea mai profundă
semnificaţie. Nu voia să moară degeaba. Niciunul dintre noi nu dorea aşa ceva.
Scopul cuvintelor mele era să aflu un sens deplin în viaţa noastră, atunci şi
acolo, în baraca aceea şi în situaţia aceea practic lipsită de orice speranţă. Şi am văzut
că eforturile mele fuseseră încununate de succes. Când becul începu iarăşi să pâlpâie,
am putut vedea chipurile nefericite ale prietenilor mei care veneau spre mine
clătinându-se, pentru a-mi mulţumi, cu ochii în lacrimi.
Doamne ajuta!

Da, emotionant. Am mai intalnit acest gen (literar) de texte.
Dar despre ce fel de Dumnezeu vorbeste autorul?
Sa fie vorba despre Hristos?
Astept argumente!
Iar daca nu ai, daca acest om vorbeste despre un alt dumnezeu decat despre Cel al crestinilor, te rog sa taci. Din decenta.
Voi fi si eu decent, la randul meu, tacind si multumindu-ti daca, in schimb, imi arati limpede ca e vorba despre un crestin, despre un madular al Bisericii.

[Jonnyw2013]

Frate noi ne rugam Tatalui,,Fiului si Duhului Sfant.Ei cred ca se roaga doar Tatalui .
"Textul literar " amintit, cartea, ramane valoroasa oricum .Vezi ca ai PM.
Doamne ajuta!

Nu e putin lucru Cui te rogi!
Multe deriva de aici...

P.S. Frate, am mai propus sa nu amestecam problemele de psihologie cu cele de credinta, desi le putem discuta pe rand si fata in fata. Si intrucat, pe de alta parte, ele se intrepatrund, in fenomenologia lor concreta, face bine sa le distingem, mai intai, atat cat ne sta in putinta.
Altminteri ai putea sa crezi ca te mantuieste vreun psiholog sau vreun rabin, respectiv ca te trateaza de nevroze nu stiu care preot... In realitate nu se intampla nici una nici alta, ci fiecare e cu trebusoara lui sub soare.

P.P.S. Am mai intalnit confuzia dintre sentimentul religios universal (pe care il au toti oamenii, din toate timpurile, in toate culturile) si asazisul fond crestin comun. Nu putem vorbi de un fond crestin comun decat inlauntrul Bisericii. Iar Aceasta nu e alcatuita din toti oamenii, desi se adreseaza tuturor. Crestin e doar cel botezat in Hristos si care se roaga Domnului si care face voia Lui / a Bisericii. In rest, Dumnezeu stie cine si cum mai este...
Haide sa nu amestecam borcanele ca, vorba lui Catalin2, ne mananca oasele ecumenismul...

[Jonnyw2013]

Sa lasam acum astea in urma si sa revenim la subiectul topicului.Aici pun un fragment, pus inainte de fratele CristiBoss intr-un Topic.
Părintele Paisie Aghioritul : Despre gânduri ( partea 1 )
Cea mai mare boală: gândurile de-a stânga

– Părinte, mă neliniştesc atunci când am de rezolvat o problemă, încât nici nu pot dormi.

– Problema ta sufletească sunt gândurile cele multe. Dacă nu ai avea aceste gânduri de multe feluri, ai putea da mult mai mult şi în ascultarea ta, şi în nevointele tale duhovniceşti. Ascultă un mod de a evita gândurile cele multe. Când îti vine în minte o treabă pe care va trebui, de pildă, să o faci mâine, să-i spui gândului: „Treaba aceasta nu este pentru astăzi; mă voi gândi la ea mâine“. De asemenea, când trebuie să hotărăşti într-o problemă, nu te chinui cu gândul să afli ceea ce este mai bun şi să amâni mereu.

Alege ceva şi mergi înainte. Lasă după aceea pe Dumnezeu să Se îngrijească de celelalte. Sileşte-te să eviţi scolasticismul, ca să nu-ţi ameţeşti mintea. Să faci ceea ce poţi, cu mărime de suflet, să te mişti simplu şi cu multă încredere în Dumnezeu. Atunci când îi încredinţăm lui Dumnezeu viitorul şi nădejdile noastre, îl obligăm într-un anume fel să ne ajute. Prin gândurile cele multe şi un om sănătos se netrebniceşte. Unul care suferă este îndreptăţit să le aibă dacă se mâhneşte. Insă cel care, fiind sănătos, se ameţeşte şi suferă din partea gândurilor de-a stânga, unul ca acesta este bun de legat. Să fie sănătos şi totuşi să fie chinuit de gândurile lui?!

In vremea noastră, cea mai mare boală se datorează gândurilor deşarte ale oamenilor lumeşti. Oamenii le pot avea pe toate în afară de gândurile bune. Dar se chinuiesc pentru că nu înfruntă lucrurile duhovniceşte. De pildă, cineva porneşte ca să meargă undeva, dar motorul maşinii lui păţeşte ceva şi întârzie puţin la destinaţie. Dacă are gândul cel bun, va spune: „Se vede că Bunul Dumnezeu a rânduit să apară piedica aceasta; altfel poate că aş fi păţit vreun accident, dacă n-aş fi avut această întârziere. Cum să-Ţi mulţumesc, Dumnezeul meu, pentru aceasta?“, şi-L slăveşte pe Dumnezeu. Dar dacă nu are gândul cel bun, nu va înfrunta situaţia duhovniceşte, se va supăra pe Dumnezeu şi va huli: “Iată, am întârziat! Aş fi putut merge mai repede! Ce lucru anapoda! Uf, ce Dumnezeu...”. Atunci când omul primeşte cele ce i se întâmplă cu gând de-a dreapta, se ajută. In timp ce dacă lucrează în partea stângă se chinuieşte, se topeşte, se zăpăceşte.

Odată, cu mai mulţi ani în urmă, ca să mergem de la Uranopolis la Salonic am intrat într-un camion ce avea bănci de lemn. Inăuntru erau claie peste grămadă valize, portocale, peşte, lădiţe ce miroseau a peşte, copiii de la Atoniadă[6] – dintre care unii stăteau pe bănci, iar alţii in picioare – călugări, mireni… Un mirean a venit şi s-a aşezat lângă mine. Era şi gras şi, deoarece era cam înghesuit, a început să strige: “Ce condiţii sunt acestea!...”. Mai încolo era un monah care, sărmanul, era acoperit până sus de lădiţe; numai capul îi rămăsese afară. Şi aşa cum mergea camionul, clătinându-se – căci drumul era de ţară şi stricat – lăditele stivuite cădeau, şi el, sărmanul, încerca să le arunce la dreapta şi la stânga cu mâinile ca să nu-l lovească în cap. Iar celălalt striga pentru că stătea puţin înghesuit. “Nu-l vezi pe acela cum stă, îi spun, şi tot tu strigi?“. Şi-l întreb şi pe monah: “Cum te simţi, Părinte?“. Iar acela îmi răspunde zâmbind: “Părinte, mai bine este aici decât în iad!“. Unul se chinuia, deşi stătea pe bancă, iar celălalt se bucura, cu toate că lăditele erau gata să-l acopere. Şi am avut două ore de mers. Nu era aproape. Mintea mireanului s-a întors la confortul ce l-ar fi avut dacă ar fi mers cu autobuzul şi astfel era aproape să se sufoce, în timp ce monahul se gândea la mâhnirea ce ar fi avut-o dacă s-ar fi aflat în iad şi astfel simţea bucurie. Se gândea: “Peste două ore vom ajunge şi vom cobori, în timp ce sărmanii din iad se chinuiesc veşnic. Apoi acolo nu sunt lădite, lume etc, ci este iad. Slavă Ţie, Dumnezeule, că sunt mai bine aici“.

– Părinte, cui se datorează deosebirea de încredere, de pildă, a doi ucenici fată de stareţul lor?

– Gândului. Se poate ca cineva să aibă gând stricat pentru orice şi pentru oricine. Dacă omul nu are gând bun şi nu se scoate pe sine din acţiunile sale – adică dacă acţionează numai din interes – nu poate fi ajutat de nici un sfânt. Nu un stareţ sfânt sau o stareţă sfântă de-ar avea, nu numai de l-ar avea ca stareţ pe Sfântul Antonie, ci chiar pe toţi sfinţii de i-ar avea, nici aşa nu va putea fi ajutat, nici Dumnezeu Insuşi nu va putea ajuta un astfel de om, deşi ar vrea mult. Atunci când cineva se iubeşte pe sine, pe toate le explică precum ii place lui. Şi aşa unii le explică în chip păcătos, alţii precum le place şi încet-încet aceste explicaţii iraţionale ale lor devin fireşti. Şi oricum te-ai purta cu ei se smintesc.

Sunt unii care, dacă le dai putină atenţie, dacă le spui un cuvânt bun, zboară. Dar dacă nu le dai atenţie se mâhnesc mult, apucă extremele, care sunt ale diavolului. Văd, de pildă, o mişcare şi spun: “Da! Aşa este!‘, şi apoi sfârşesc prin a fi siguri că aşa este cum cred ei. Sau văd pe un altul serios şi cred că are ceva cu ei, în vreme ce acela poate fi serios pentru că îl preocupă ceva. Cu câteva zile mai înainte, a venit la mine cineva şi mi-a spus: “De ce cutare îmi vorbea mai demult şi acum nu-mi mai vorbeşte? I-am făcut şi o observaţie, nu cumva din pricina aceasta?“. “Ascultă, îi spun, se poate să te fi văzut, dar să nu fi luat aminte la tine, sau să fi avut vreun bolnav şi să fi fost îngrijorat că trebuie să caute un medic, sau să afle valută ca să meargă în străinătate etc“. Şi într-adevăr acela avea pe cineva bolnav, avea o mulţime de griji, iar acesta avea pretenţia să stea şi să-i vorbească, şi pentru aceasta împletea o grămadă de gânduri.
Doamne ajuta!
__________________