Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

Multi vorbim despre dragoste (precum şi eu), dar nu cunoaştem de câte carate este dragostea noastră. Dacă Hristos ne-ar fi spus, vrând să ne încerce: „Fiilor, Raiul s-a umplut şi nu mai am unde să vă pun!” ‒ pentru ca astfel fiecare dintre noi să ne cunoaştem valoarea dragostei noastre ‒, unii dintre noi am fi spus cu obrăznicie: „De ce nu ne-ai spus aceasta mai devreme!”. Iar alţii ar fi alergat ca să nu piardă deloc timp, nici măcar un minut, ca să se distreze şi nu ar mai fi vrut nici să audă de Hristos.

Însă fiii cei mărinimoşi ai lui Dumnezeu I-ar fi răspuns lui Hristos cu evlavie: „Nu Te mâhni pentru noi! Ne este deajuns că Raiul s-a umplut. Aceasta ne pricinuieşte o atât de mare bucurie, ca şi cum noi ne-am afla în Rai!”, şi ar fi continuat ca şi mai înainte nevoinţele lor duhovniceşti, cu mărime de suflet şi bucurie pentru Acela pe Care L-au iubit cu atâta dragoste.

Dragostea ieftină caută întotdeauna la interes, iar creştinul care o trăieşte, deoarece această dragoste este puţină, se desfătează de cele ale lumii până în punctul în care nu se osândeşte. Adică el vrea să mănânce până la miezul nopţii lăsatului de sec (până la douăsprezece fără cinci minute) şi să dobândească orice bucurie lumească până acolo unde nu se osândeşte, iar apoi se întreabă de ce nu simte dragostea lui Dumnezeu înlăuntru său (înlăuntrul dragostei sale celei ieftine). Dragostea scumpă (fierbinte), care se jertfeşte, nu mănâncă lumeşte, ci se hrăneşte lăuntric din dragostea lui Dumnezeu. Şi atunci, toată viaţa omului este un post continuu şi toate zilele sale sunt o bucurie continuă de Paşti.

(Cuviosul Paisie Aghioritul )

[cristiboss56]

Ortodoxia ne învaţă că Dumnezeu nu a creat omul cu plăceri . De vreme ce nu exista în omul primordial plăcere şi durere, exista totuşi o oarecare putere mentală către plăcere prin care omul putea să se desfete de Dumnezeu, dar a făcut abuz de această firească plăcere. Dorul minţii cel firesc către Dumnezeu, omul l-a întors către simţuri.
- Iată deci, de ce este corect ceea ce mi-aţi zis mai devreme. Ce frază emoţionantă a Scripturii: Nu iubiţi lumea, nici cele ale lumii.
- Această poruncă se referă, copile, la multe lucruri. Prima pe care vrea să o rezolve este să-l întoarcă pe om de la aşa-zisa dragoste pe care o are faţă de lume, căci omul, precum am amintit, zice că iubeşte lumea. Iubirea lui este boală, este mincinoasă. Iată de ce spune Sfânta Scriptură Nu iubiţi lumea, căci aceasta pe care voi, oamenii cei lumeşti, o numiţi dragoste e orice altceva, numai dragoste nu e. În dicţionarul omenesc, cuvântul „dragoste” înseamnă „vreau să am”, „vreau să dobândesc”, „vreau să mă mulţumesc cu”, „vreau să mă desfăt”, „vreau să îmi ofer plăceri”, „să mă asigur”, „să mă satisfac”. Nu iubiţi lumea
înseamnă nu dobândiţi lumea, nu faceţi abuz de lume, nu întoarceţi lumea de-a-ndoaselea. Nu aveţi o dragoste mincinoasă, pătimaşă, urâcioasă şi o legătură asemănătoare cu lumea. Nu aveţi dragoste egoistă faţă de lume, nestăpânită şi păcătoasă în legătură cu frumuseţea şi plăcerea lumii. Nu aveţi o dragoste mincinoasă şi împătimită faţă de lume, căci această dragoste falsă coboară valoarea lumii, chinuieşte lumea şi o distruge.
(Arhim. Spiridonos Logothetis )

[cristiboss56]

"Pocaiti - va" este cuvântul ce începe propovăduirea Domnului şi, prin acest cuvânt, Domnul cere nu numai ispăşirea nedreptăţilor făcute faţă de semenii noştri, ci şi o schimbare din temelie a vieţii noastre, o înnoire a duhului nostru. „Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie” (Marcu 1, 15) este glasul dumnezeiesc ce răsună peste veacuri, chemând la mântuire sufletele noastre. Fără pocăinţă adevărată, cuvântul sfânt nu rodeşte în sufletele noastre.

De ce oare se trâmbiţează aşa mult această poruncă aspră a pocăinţei? Şi care este folosul pocăinţei? Ne îndeamnă cuvântul sfânt la pocăinţă, fiindcă ea este doctoria ce vindecă rănile sufletului şi numai prin ea ne facem vrednici de darul lui Dumnezeu. A te pocăi înseamnă a-ţi cunoaşte păcatele tale, a le spăla în lacrimile părerii de rău şi a lua hotărâre pentru o viaţă nouă. E lupta de o viaţă întreagă, dusă împotriva morţii şi a păcatului şi pentru viaţa adevărată. Cu viaţa adevărată, duhovnicească, nu poţi zice niciodată că eşti gata, căci aceasta ar însemna mare cădere. De aceea nu putem sta pe loc, odihnindu-ne pe aşternutul slavei deşarte, ci totdeauna să tindem mai sus. Sfinţii s-au nevoit neîncetat întru păzirea poruncilor dumnezeieşti şi totuşi nu s-au socotit vrednici de darul lui Dumnezeu. Sfântul Sisoe ne dă o minunată pildă. Fiind întrebat pe patul morţii de ucenicii săi ce dorinţă are, a răspuns: „Cer de la Dumnezeu să-mi dea vreme de pocăinţă”. Căci „mai de folos este omului să-şi vadă păcatele sale şi să se pocăiască, decât să vadă îngeri”, a spus alt părinte.

Dumnezeu ne trimite darul Său întru cunoştinţa voii sfinte. Noi avem datoria să primim mâna ocrotitoare a Tatălui Ceresc şi să ne ţinem de ea, luptându-ne cu valul păcatului ce ameninţă viaţa noastră. Zice poetul: „Sunt candelă sub bolţile divine/ În haos spânzur, dar atârn de Tine”.

(Părintele Arsenie Boca )

[cristiboss56]

In loc să paralizezi de deznădejde, mai bine să îţi pregăteşti inima pentru nevoinţe ascetice, învăţând din căderea de faţă o lecţie de smerenie şi avertismentul de a nu păşi prin locuri lunecoase, unde inevitabil vei cădea. Dacă nu striveşti păcatul prin pocăinţă sinceră, atunci prinzând cât de cât putere înăuntrul tău te va târî fără putinţă de scăpare în adâncul mării păcatului. Păcatul te va stăpâni şi vei fi nevoit să o iei iar de la capăt, de la prima luptă. Însă Dumnezeu ştie dacă acest lucru va mai fi posibil. Poate că, încredinţându-te păcatului, vei trece dincolo de hotarul convertirii tale şi nu vei mai găsi nici măcar un adevăr care să-ţi zguduie şi să-ţi străpungă inima. Poate nu ţi se va mai da harul. Atunci vei fi socotit deja printre cei osândiţi la chinurile veşnice.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul )

[cristiboss56]

Sa avem curaj, ca să fim noi înşine... Câteodată nu avem acest curaj, chiar dacă suntem corecţi în faţa lui Dumnezeu şi în faţa conştiinţei noastre. Unii nu au curajul să fie între ceilalţi, pentru că nu sunt la fel ca ceilalţi. Astea sunt obsesii: să fii în rând cu lumea, să nu fii marginalizat, să nu fii altfel... Alţii, însă, care se revoltă, vor să fie speciali: îşi fac, de exemplu, o creastă verde, tocmai pentru a-şi împlini nevoia de a fi cineva, de a fi altfel.

Avem nevoie de un curaj sănătos de a fi noi înşine, când nu facem rău celorlalţi cu felul de a fi. Aveţi nevoie să vă faceţi curaj să fiţi ca dumneavoastră, să vă cercetaţi în faţa oglinzii, să fiţi cum sunteţi. Să aveţi grijă să nu fie din mândrie sau slavă deşartă. Aici aveţi nevoie de discernământ şi sfat de la duhovnic. Dacă părintele duhovnic spune că felul în care vă îmbrăcaţi nu este smintitor pentru cei din jur, atunci să aveţi curajul acesta şi să nu fiţi ca ceilalţi.

Să aveţi curajul să vă exprimaţi ca persoană şi prin îmbrăcăminte. E importantă îmbrăcămintea pentru omul de după căderea din Rai. Prin cădere, ne-am pierdut expresivitatea trupească personală, n-am mai rămas decât la mâini şi la faţă. Nimeni nu ne recunoaşte după omoplat, nu? De aceea îl şi ţinem învelit. Dar învelişul pe care-l facem, haina pe care o facem, ne exprimă ca persoană, ne arată personalitatea.

Dar, să nu judecaţi pe nimeni. Dacă majoritatea se îmbracă în negru, slavă Ţie, Doamne, că avem de ce jeli în această lume, avem de ce ţine post. Poate că vor să acopere o frumuseţe care îi poate tulbura pe cei din jur...

Fiecare are motivele sale să facă asta. Noi, călugării, ne îmbrăcăm în negru pentru că aşa sunt miresele lui Hristos, mai negre... Dar, dacă dumneavoastră sunteţi elegantă şi frumos îmbrăcată, daţi slavă lui Dumnezeu. Sigur că s-ar putea ca cineva să vă invidieze, dar acela e păcatul celui care vă invidiază. Dar numai dacă vă veţi ruga, veţi avea pace în suflet, veţi cădea de acord cu dumneavoastră şi veţi avea binecuvântare de la duhovnic, care este ochiul lui Dumnezeu. Da, Dumnezeu Se uită la noi, ne cercetează, prin toţi ochii din jur, dar mustrarea şi învăţătura adevărată ne-o dă prin părintele nostru duhovnic - dacă ne ducem la el ca la un părinte, ca la cel ce are ultimul cuvânt.

S-ar putea să vă prindă bine o băsmăluţă mai modestă aşa, pentru smerenie, dar asta numai părintele ştie. Dar altfel cred că mai elegantă fiind, dacă vă veţi pune o basma aruncată strâmb sau o batistă pe creştet, crezând că deveniţi ascultătoare, mai degrabă smintiţi şi faceţi lumea să râdă...

Deci, uniţi curajul cu smerenia de a asculta de duhovnic şi va fi bine.

(Monahia Siluana Vlad )

[cristiboss56]

Una dintre cântările de la slujba înmormântării ortodoxe este redactată în numele celui adormit, care le cere celor vii să se roage pentru el: „Văzându-mă zăcând fără glas şi fără suflare, plângeţi toţi pentru mine, fraţilor şi prietenilor, rudelor şi cunoscuţilor, căci ieri vorbeam cu voi şi fără de veste mi-a venit înfrico*şătorul ceas al morţii. Ci veniţi toţi care mă iubiţi şi mă să*rutaţi cu sărutarea cea mai de pe urmă, că de acum nu voi mai umbla, nici nu voi mai vorbi cu voi. Pentru că mă duc la Jude*cătorul, unde nu este părtinire; căci sluga şi stăpânul împreună vor sta; împăratul şi ostaşul, bogatul şi săracul în aceeaşi cinste vor fi; şi fiecare, după faptele sale, sau se va preamări, sau se va ruşina. Ci vă rog pe toţi şi mă cucernicesc vouă, să vă rugaţi neîncetat lui Hristos-Dumnezeu pentru mine, ca să nu fiu rân*duit, după păcatele mele, la locul de pedeapsă, ci să mă aşeze unde este lumina vieţii”.
Aceste cuvinte ne arată ce îşi doreşte cel mai mult cel răposat de la rude şi prieteni: nu o înmormântare somptuoasă, nici cuvinte de condoleanţe, nici doliu, ci o rugăciune puter*nică, prin mijlocirea căreia sufletul său să ajungă în mâinile lui Dumnezeu.
(Ilarian Alfeyev, Mitropolit de Volokolamsk )

[cristiboss56]

Femeia păcătoasă (din Sfânta Evanghelie) uda cu lacrimi picioarele Mântuitorului şi le ştergea cu părul capului, iar Sfântul Apostol Petru, ieşind din curtea arhiereului, a plâns cu amar pentru cuvintele lepădării lui. Trebuie, însă, să luăm seama că nu orice întristare este semn de pocăinţă curată. Mai este şi întristarea falsă, care nu vine din pocăinţă, ci din ambiţie şi din iubirea de sine. Aşa de pildă, când cineva se zdrobeşte şi se boceşte de frică ca nu cumva să se descopere păcatul lui şi să se facă de ruşine. Aceasta se întâmplă la oamenii mândri, care nu plâng pentru că au scârbit pe Dumnezeu prin păcate, ci plâng de frică să nu se descopere urâciunea lor şi să pătimească ruşine. Ei se tânguiesc şi se roagă lui Dumnezeu (nu pentru iertare), ci ca să-i izbăvească de ruşinea oamenilor (adică să le acopere păcatul). Iar dacă unii ca aceştia s-au încredinţat că nu s-a descoperit păcatul lor, atunci uită întristarea şi urmează din nou cele vechi. Tot asemenea şi cei care au păcate grele nemărturisite, când ajung la vreo primejdie de moarte, atunci îi vezi că se zdrobesc şi se tânguie amar. Dar această întristare nu este după Dumnezeu, căci este schimbăcioasă.

Ea vine numai din frica morţii, iar nu din pocăinţa curată. Cel care are căinţă adevărată nu aşteaptă să vină boala grea sau altă primejdie mare spre a se pocăi, ci totdeauna se căieşte şi caută să se mărturisească, fără să ajungă la primejdie.

(Sfântul Ioan Iacob de la Neamț )

În prealabil postat de cristiboss56

.... ci o rugăciune puternică, prin mijlocirea căreia sufletul său să ajungă în mâinile lui Dumnezeu.

Da!, de mii de ori Da!,
numai de n-am uita noi toti care nazuim sa ne rugam pentru cei care nu mai sunt printre noi.
Acelasi gand e abordat mai pe larg intr-o carte micuta dar foarte bine elaborata, care se refera in special la slujba Parastasului; o carte care se mai gaseste, inca, prin pangare.