Capodoperele din curtea Bisericii

În prealabil postat de Mihailc

Fenomenul poate fi numit "atingere ontică"... puţine produse ale culturii mai reuşesc aşa ceva în zile noastre.

Ma ajuti astfel sa ii iert inca o data pe parintii mei... Ei imi spuneau mereu, cand eram tanar si citeam tot felul de nazdravanii: "Citeste clasicii!"...:)
Daca ajung sa il iert si pe Plesu, cu al sau admirabil caragialian "sunt vechi", atunci chiar ca am scapat de cateva belele...
"Inainte la inaintasi!" sau cum?

P.S. Nu stiu de ce, filmul imi readuce in minte indemnul "Bucurati-va cu cutremur!" Ce sa fie asta?

[Mihailc]

În prealabil postat de ahilpterodactil

Ma ajuti astfel sa ii iert inca o data pe parintii mei... Ei imi spuneau mereu, cand eram tanar si citeam tot felul de nazdravanii: "Citeste clasicii!"...:)
Daca ajung sa il iert si pe Plesu, cu al sau admirabil caragialian "sunt vechi", atunci chiar ca am scapat de cateva belele...
"Inainte la inaintasi!" sau cum?

P.S. Nu stiu de ce, filmul imi readuce in minte indemnul "Bucurati-va cu cutremur!" Ce sa fie asta?

Bun... acum observ... schimb formularea şi rezolvăm problema... sper.

"puţine produse ale culturii din zile noastre mai reuşesc aşa ceva ."

PS - Nu pot să spun "îmi place filmul 12", întrucât ar însemna că am preferinţe culturale masochiste. Bucuraţi-vă că v-a aprins Dumnezeu feştila minţii, cu frică şi cutremur pentru că la Judecată nu mai puteţi spune: "n-am ştiut, Doamne!"

Judecata este zilnica. Sau aproape zilnica, asa cum razbate ea prin constiinta impanata de date lumesti, de orgolii, de prostie, de nebunie, de toate faldurile impatimirii neroade.
Cu gratieri zilnice, insa! Clipa de clipa.
Sufletul pacatosului simte asta, e cu neputinta sa nu isi dea seama, fiecare, sub pana tandra a cate unei zgaltaituri, a vreunui ghimpe sufletesc ori trupesc, a unui neajuns oarecare... Asa a ajuns sfantul cutremur in noi: un biet neajuns... O problema de etica. De morala. De politichie. De cultura!
Bun si asa. De n-ar fi imensa lentila a mintii pangarite, care pre toate le muta de la locul lor, le indeamna (lupa strambatoare) pe un drum infundat, steril - toate ar nimeri, mai mult sau mai putin buimace, in Lumina! Prin Poarta oilor.

Fiecare zi e o repetitie generala pentru marea Judecata. Dar noi chiulim de la studiu, abuzind de Indelunga Rabdare...
Oare cat ne vom mai autointretine si autolinisti temerile, in temeiul unei fantomatice falfairi a protectiei dintai, maternale? Multiplicate infernal in copiile ei bicisnice, prefabricate, lipsite de noima si de viata.

[Mihailc]

Din nefericire (sau din fericire??), viaţa în Adevăr nu se rezumă la literatură, emoţii rafinate şi metadiscurs calofil, deşi frumuseţea este dintotdeauna umbra luminoasă a Adevărului odihnindu-se peste fiinţe şi lucruri.

Iar metanoia înseamnă multă durere, suferinţă, harul transfigurează eu-ul modelând-ul la temperaturi înalte, imposibil de măsurat. Aur lămurit în foc, "ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui"!

Mult are de îndurat eu-ul până devine altar al templului întâlnirii cu Tu!

Si daca tot am adus in discutie seriozitatea, darzenia, mimica grava
mai observ ceva: condamnatul si presedintele juriului au o mimica asemanatoare.
Tot timpul sunt gravi, cu emotii putin exprimate pe chip. Cumva estompate, retinute, nedeplin slobozite. Par a fi, cumva, mai putin sau nedeplin participanti la aceasta lume.
Ma uitam, de data asta cu ochii pe personajul "presedinte", la mai toate secventele in care e prins in cadru: prea putine variatii emotionale ale expresivitatii. O anumita seninatate in registru grav, o oarecare asteptare nedefinita...
Ici/colo tresare si el, zambeste, gesticuleaza, suspina chiar... (aici iarasi ar fi de talcuit sensul suspinului... sau poate ca nu trebuie sa explicitam orice, unele lucruri pot ramane foarte bine nespuse). Insa o face oarecum mai retinut, fara extroversia imprastiatului, fara (totdata) cu vreun efort vizibil.
Pur si simplu el pare angajat in altceva, altunde.
Cumva, pe versanti diferiti, acesti doi oameni (condamnatul si presedintele) imi par foarte aproape, gata sa isi dea mana. E nevoie doar sa atinga piscul si gata, mainile lor se intrepatrund. Pentru totdeauna. Daca pana atunci ei par despartiti de un intreg munte, acum parca muntele se topeste sub suflarea lor. Care sa fie mestesugul intalnirii acesteia incredibile, de muta si muntii din loc?

Mai vad ca baiatul, in temnita lui, atunci cand incepe sa se "dez-morteasca", nu merge firesc in ritmul numaratorii de la 1 la 5.
Ci merge cand inainte, cu fata, cand cu spatele/inapoi, ceea ce ma duce cu gandul la miscarea unui pendul, dintr-o parte in alta.
Soarta lui penduleaza...
El nu masoara dimensiunile celulei, voluntar, cu pasul; ci joaca expresiv pendularea sufleteasca: intre viata si moarte, purtat fiind, pe mari nebanuite, dincolo de puterea lui...

Uneori a te indoi este tocmai procesul de trecere intre doua lumi. Suntem purtati de leganarea indoielii.
Sa nu dispretuim indoiala, si nici sa nu o aplaudam cu frenezie! Cine stie incotro ne poarta?
Indoielii i se cuvine oarecare respect, daca prea multa iubire nu ii putem, fireste, acorda...

http://www.crestinortodox.ro/editori...ov-141499.html

Un bun rezumat, limpede si concis.
Din pacate prea descriptiv, fugitiv... Parca autorul are si el de prins vreun tren dupa vreo ora sau se pregateste de cina, pe undeva...:)
Speram sa gasesc mai multe nuantari, ferestre care mie imi scapa deocamdata.
Are cineva vreo cronica a filmului? Vreo analiza, ceva?
Multumesc frumos!