Cuvant pentru suflet !

[cristiboss56]

Rugăciunea, fiind pricinuitoarea primirii depline a harului, este prin aceasta pricinuitoarea tămăduirii omului şi a întoarcerii sale întru sănătate.
Prin ea, omul I se adresează lui Hristos - Doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre, pentru a primi de la El vindecarea de toată răutatea. Numai Dumnezeu singur este ajutorul și sprijinitorul său. „Ştim - spune Sfântul Varsanufie, că cei bolnavi au nevoie totdeauna de doctor şi de leacurile de la el (...) De aceea şi proorocul strigă, zicând: „Doamne, scăpare Te-ai făcut nouă în neam şi în neam”. Iar dacă El este scăparea noastră, să ne aducem aminte că zice: „Cheamă-Mă pe Mine în ziua necazului tău, şi te voi izbăvi”.
Ca răspuns la rugăciunea sa, omul primeşte de la Hristos leacurile potrivit stării sale şi izbăvirea de boală. De aceea, nu este de mirare că Sfinţii Părinţi socotesc rugăciunea ca lin leac deosebit de puternic şi folositor. „Rugaciunea este doctorie”, scrie Sfântul loan Gură de Aur şi încă: „Rugăciunea este leacul mântuirii”; „este izbăvirea noastră, doctoria sufletului şi leac pentru relele lui”; „puterea rugăciunii (...) vindecă bolile”.
(Jean Claude Larchet )

[cristiboss56]

În ispite, împotriveşte-te cu smerenie, precum scriu şi spun Sfinţii Părinţi, iar dacă se întâmplă să cazi, ridică-te şi cunoaşte că pentru mândria ta te ispiteşti de acestea. Aleargă la prihănirea de sine şi la smerenie, iar nu afară din chilie. Dacă monahul nu va fi încercat prin diferite ispite şi scârbe, nu va putea cunoaşte neputinţa sa şi nu se va smeri.
Scrii că vezi înlăuntrul tău patimi şi neputinţe sufleteşti pe care nu le văzusei înainte şi că nu te poţi slobozi şi desprinde de ele. Asupra celui care începe să meargă pe calea vieţii duhovniceşti şi războiul duhovnicesc se ridică mai nemilos şi, dacă nu putem să ieşim îndată biruitori, să nu ne mâhnim şi să nu ne necăjim, ci, văzând neputinţele noastre, să ne smerim şi să aducem Domnului pocăinţă. Primejdios este atunci când îţi vei vedea îndreptările sau virtuţile, ceea ce este semn vădit de înşelare şi cădere de la Dumnezeu. Înaintea Lui, mai plăcut este un păcătos cu pocăinţă, decât un drept cu mândrie. (Sfântul Cuvios Macarie de la Optina)

[cristiboss56]

Mult mă rănesc când văd monahi care actionează omeneşte, iar nu cu rugăciunea, spre a mijloci la Dumnezeu în lucrurile greu de izbutit omeneşte. Dumnezeu le poate aranja pe toate. Când cineva face o lucrare duhovnicească în chip corect, atunci chiar şi cu rugăciunea poate zidi mănăstiri, le poate înzestra cu toate cele absolut necesare şi poate ajuta toată lumea. Nu este trebuinţă nici măcar să lucreze, ci ajunge numai să se roage. Monahul trebuie să încerce să nu aibă dureri de cap pentru cutare sau cutare greutate, fie a sa personală, fie a unui semen de-al său, fie privind situaţia generală, ci să alerge la rugăciune şi să trimită multe puteri dumnezeieşti prin mijlocirea lui Dumnezeu. De altfel, aceasta este lucrarea monahului, iar dacă monahul n-a înţeles-o, viaţa lui nu are nici un sens.
De aceea, să ştie că orice nelinişte a sa, care îl sileşte să caute cu chinuială şi durere de cap soluţii omeneşti la diferite probleme, este de la diavolul. Atunci când vedeţi că vă preocupă lucruri pentru care, omeneşte, nu există rezolvare şi nu le încredinţaţi lui Dumnezeu, să ştiţi că aceasta este o măiestrie a diavolului, ca să lăsaţi rugăciunea prin care Dumnezeu poate trimite nu numai, simplu, putere dumnezeiască, ci puteri dumnezeieşti . Ajutorul adus de rugăciune nu este un simplu ajutor dumnezeiesc, ci o minune a lui Dumnezeu. Dar, din clipa în care începem să ne neliniştim, Îl împiedicăm pe Dumnezeu să intervină. Punem logica înainte, iar nu pe Dumnezeu şi voia Sa cea dumnezeiască, lucru care ne-ar îndreptăţi să primim ajutorul dumnezeiesc. Diavolul încearcă, furând cu măiestrie dragostea monahului, să-l ţină într-o dragoste lumească, într-o înfruntare lumească a lucrurilor şi într-o slujire lumească a semenului său. În timp ce el, ca monah, are posibilitatea să se mişte în spaţiul lui propriu, în spe*cialitatea sa de transmisionist, pentru că aceasta este şi ascultarea pe care i-a dat-o Dumnezeu. Toate celelalte, pe care le facem prin străduinţe omeneşti, sunt pe un plan inferior.
De aceea, este mai bine ca monahul să ajute pe ceilalţi cu rugăciunea sa, decât cu cuvintele sale. Dacă nu are puterea să oprească pe cineva care face rău, să-l ajute, de departe, cu rugăciunea, pentru că altfel se poate chiar vătăma. O rugăciune bună, făcută din inimă, are mai multă putere decât mii de cuvinte, atunci când ceilalţi nu ascultă de cuvinte .
Cu toate că unii spun că ajut lumea care vine şi mă află, eu văd însă că mai eficace slujesc lumea citind o oră şi jumătate la Psaltire . Cealaltă lucrare o văd ca o recreaţie, adică să-şi spună sărmanii durerea lor, iar eu să le dau un sfat. De aceea nu socot că-i ajut prea mult slujindu-i astfel. Rugăciunea este cea care ajută. Dacă tot timpul meu l-aş fi dat rugăciunii, aş fi ajutat mai mult lumea. Să spunem că văd, pe zi, 200 de oameni. Oare numai 200 de necăjiţi există în lume? Dacă n-aş vedea pe nimeni şi m-aş ruga pentru toată lumea, atunci aş primi toată lumea. De aceea spun lumii: „Eu vreau să vorbesc lui Dumnezeu despre voi, iar nu vouă despre Dumnezeu. Aceasta este mai bine pentru voi, dar nu mă înţelegeţi”.
Să nu neglijăm rugăciunea în aceşti ani grei, căci ea este o asigurare, este comuniunea cu Dumnezeu. Aţi văzut ce spune Avva Isaac? „Dumnezeu nu ne va întreba pentru ce n-am făcut rugăciune, ci de ce n-am avut legătură cu Hristos şi ne-a chinuit diavolul” (Sfântul Isaac Sirul, „Cuvinte ascetice”, Cuvântul 42, p. 219).
(Cuviosul Paisie Aghioritul )

[cristiboss56]

Un frate care a păcătuit a mers la un Sfânt Părinte şi l-a întrebat ce trebuie să facă: „Ai căzut? Ridică-te!”, i-a spus acesta. „M-am ridicat, dar am păcătuit din nou”, i-a răspuns omul.
„Nu-i nimic, i-a spus părintele, te ridici din nou...! Clipa finală trebuie să te găsească, fie ridicându-te, fie căzând, dar în luptă cu tine însuţi şi cu ispitele. Numai aşa găseşti calea spre rai”.
(Părintele Iustin Pârvu )

[cristiboss56]

Imi aduc aminte de o doamnă pe care o stimam foarte mult, fiindcă mă ajutase de multe ori atunci când veneau la mine oameni cu probleme mari; era o femeie deosebită, foarte evlavioasă şi jertfitoare. Odată, nu ştiam cum să-l ajut pe un tânăr care avea probleme cu drogurile; doamna respectivă s-a oferit să-l ia la ea acasă pentru şase luni, până ce a depăşit starea critică şi a putut să se integreze din nou în societate. Slavă Domnului, până acum totul a mers foarte bine cu acel tânăr. Este căsătorit şi are trei copii. Aveam, aşadar, mare respect şi admiraţie pentru această doamnă. Într-o zi, a venit la mine şi mi-a spus:
‒ Nu ştiu ce se întâmplă, dar mă rog şi sufletul nu-mi este împăcat. Îmi cercetez cugetul şi nu văd unde am greşit. Spuneţi-mi ce să fac.
Nu ştiam ce să-i răspund; eu aveam numai admiraţie pentru dânsa. În acel moment Dumnezeu m-a ajutat, dându-mi un cuvânt pentru ea. I-am zis:
‒ Nu ajunge să ne cercetăm pe noi înşine, bizuindu-ne doar pe propria noastră judecată, şi să nu descoperim în noi nici o vină. Trebuie să ne cercetăm starea în lumina poruncilor lui Hristos, ca să vedem cum vrea El să fim cu adevărat. Aşa că strigaţi către El: „ Doamne, de cele ascunse ale mele curăţeşte-mă! ”. Rugaţi-vă astfel şi Domnul vă va descoperi unde v-aţi poticnit.
‒ Bine, a încuviinţat ea.
Peste trei zile a venit din nou şi mi-a spus:
‒ Acum ştiu. Dumnezeu mi-a arătat unde am greşit, şi mi-a mărturisit care era greşeala. Bineînţeles că citisem versetul respectul în psalmi (Psalmi 18, 13), dar nu-l folosisem niciodată, nici măcar nu mă gândisem vreodată la el. Dar Dumnezeu mi l-a descoperit tocmai în clipa aceea, ca să-l pot spune doamnei respective.
(Arhimandrit Zaharia Zahărul )

[cristiboss56]

Inima omului implică, în dimensiunea vieţii spirituale, un dublu aspect; pe de o parte, ea este centrul fiinţei umane, iar pe de altă parte, punctul de întâlnire cu Dumnezeu.
Ea este locul cunoaşterii de sine, în care omul se vede aşa cum este el cu adevărat şi, în acelaşi timp, locul depăşirii eului propriu, locul în care omul îşi înţelege fiinţa sa ca fiind templul Sfintei Treimi, locul unde chipul îşi întâlneşte Prototipul. În camera lăuntrică a inimii sale, omul îşi descoperă propriul fundament, depăşind astfel graniţa tainică dintre creat şi necreat. În inimă, ne spun Omiliile Sfântului Macarie, se găsesc adâncimi de nemăsurat. Dumnezeu e acolo cu îngerii; acolo sunt lumina şi viaţa, împărăţia şi apostolii, cetăţile cereşti şi bogăţia harului; toate sunt acolo”.
Rugăciunea inimii desemnează, aşadar, punctul în care acţiunea mea, rugăciunea mea se identifică cu acţiunea, cu rugăciunea continuă a lui Iisus în mine.

(Sfântul Macarie Egipteanul )

[cristiboss56]

Voi, ca tineri începători ai vieții, sunteți poate ispitiți de ideea că tineri fiind, de ce să începem cu copii din primul an de căsnicie, ci să ne mai trăim puțin viața, că mai avem vreme și de copii. Cu acest gând, dacă-l primiți și luați de bun, vă deschideți calea către păcat și către tot felul de necazuri care vin matematic. Ca să n-o luați rău de la început, că nu aveți cum sfârși bine, e recomandabil să o luați bine de la început și să vă precizați poziția sufletească față de roadele binecuvântate de Biserică ale cununiei — copiii. Ei sunt roadele dragostei; evitarea nu e dragoste, ci crimă. Căutarea plăcerii numai, cu evitarea rostului firesc al instinctului, e viciu și păcat, și se pedepsește de Legea care vede toate ale omului. (Arhimandrit Arsenie Boca, Tinerii, familia și copii născuți în lanțuri, Editura Credința strămoșească, 2005, p. 33)