Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

Noi avem un vrăjmaș neîmpăcat - diavolul. Nu ne este el îndeajuns, încât ne mai facem vrăjmași și din frații de credință și sânge? Când ne câștigă spre vrajbă, diavolul ne face parcă mai răi chiar decât el. Niciodată un diavol nu va vrăjmăși alt diavol. Iar aici - sub apăsarea urii diavolești - om cu om se vrăjmășesc, Creștin cu Creștin, frate cu frate.
Tâlharii, de îndată ce s-au aliat, ajung tovarăși. Țelurile și interesele lor comune îi leagă. Împart aceeași masă, de aceea se respectă unii pe alții ca frații. Iar noi, Creștinii, chipurile, urmărim cel mai înalt țel comun - mântuirea sufletelor noastre - și părelnic ne așezăm la una și aceeași masă duhovnicească - ne împărtășim din același potir cu Trupul și Sângele Domnului, chipurile suntem frați întru Hristos, când de fapt ne mâncăm unii pe alții precum fiarele sălbatice și suntem mult mai răi decât tâlharii. Lucrurile stau astfel deoarece ne-am întovărășit cu diavolul. Când diavolul ni se face prieten, începem să ne certăm cu oamenii. Dacă vrem însă să ne împăcăm cu vrăjmașii noștri, trebuie să ne certăm cu diavolul.
În viață, așa complicată cum este ea, nu putem, bineînțeles, să avem pace deplină și trainică. Din pricina păcătoșeniei noastre este firesc să se ivească neînțelegeri și certuri între oameni. Dar aceasta nu înseamnă ca o dată ce ne-am certat cu cineva să rămânem dușmani pentru totdeauna. Am greșit! Ne-am certat. Acum, să ne împăcăm!
Din păcate, puțini oameni se mai împacă după ce s-au certat, puțini trăiesc mai departe, ca frații. Și mai puțini sunt aceia care îi iartă, în inima lor, pe dușmanii lor neîmpăcați și îi rabdă. Cel mai adesea, vrăjmășia rămâne între oameni, ca să crească și să se întăreească spre veșnica lor pierzanie. De aici putem vedea că între oameni sunt cu putință trei feluri de relații: 1. vrăjmășia, 2. împăcarea și 3. răbdarea și iertarea vrăjmașului, în situația în care el este neîmpăcat.
(Arhimandritul Serafim Alexiev )

[cristiboss56]

R og şi poftesc stăruitor pe fiecare creştin în parte, să ne mărturisim scăderile, neputinţele şi păcatele zilnic, adeseori înaintea lui Dumnezeu. Eu nu silesc, nici aduc pe cineva în priveliştea celor împreună robi ai păcatului, nici nu silesc pe cineva să-şi descopere oamenilor păcatele sale; ci îndemn conştiinţa fiecăruia să şi-o desfacă şi să şi-o descopere înaintea lui Dumnezeu. Arată-i Lui, omule, rănile tale şi-I cere să-ţi dea doctoriile tămăduitoare.
Arată-ţi, creştine, rănile tale Celui ce nu te ocărăşte, ci te tămăduieşte. Nu uita că, deşi îţi vei tăinui tu păcatele tale, dar El le ştie pe toate: unde, când şi cum le-ai făcut. Deci, spune-i Lui păcatele tale, ca să câştigi iertare, spune-i, ca lepădând păcatele, să te duci acolo curat de greşeli.
(Protosinghel Nicodim Măndiță )

[cristiboss56]

Impotrivirea adolescenţilor, coroborată cu ignoranţa şi cu particularităţile de caracter ale părinţilor, are drept consecinţă tulburarea, cu rezultatul că un individ se poate afla în două situaţii extreme: unii părinţi devin foarte autoritari faţă de adolescenţii care sunt „prost crescuţi şi le au pe toate, contrar situaţiei pe care am avut-o noi”, în timp ce alţi părinţi spun „da” la orice care-i va face plăcuţi în ochii copiilor şi-i va scoate din conul de umbră. Adică unii cred că copiii de astăzi îşi permit luxul să sufere, iar alţii îşi amintesc de propria lor stare apăsătoare din adolescenţă şi de aceea refuză să-i apese cu ceva pe copiii lor. Cu siguranţă, adevărul se află la mijloc, între aceste două extreme. În general, adevărul despre lucrurile omeneşti este cu mult mai complex decât frazele pilduitoare pe care le putem emite în saloane, la întruniri şi în cafenele. Pentru a ne apropia de adevărul acesta este nevoie de un studiu şi de o cunoaştere sistematică, de o adâncire serioasă a experienţei, de progres şi de autocunoaştere. De obicei, nu-l putem înţelege pe altul mai bine decât ne putem înţelege pe noi înşine.
Dincolo de toate acestea, este nevoie ca cititorul să aibă neîncetat în vedere faptul că fiecare adolescent este unic, aşa cum fiecare om este unic, şi că abordarea lui nu va fi eficientă prin stereotipuri şi reţete.Precum subliniază şi psihiatrul Philip Graham: „Căutaţi ceva tipic adolescenţilor? Uitaţi de asta!”.
(Pr. Vasilios Thermos, Primăvară înnegurată: pentru o înţelegere a adolescenţei )

[cristiboss56]

Copiii noştri sunt viitorul nostru. Să formăm copiii, să postim împreună cu copiii noştri; dacă murim acum, copiii noştri să aibă un exemplu de la noi, oameni tineri: tatăl meu postea, mama mea postea, mama mea făcea mâncare aşa, bunica mea aşa prepara mâncare în post, aşa făceau ei. Şi atunci, chiar dacă în timp copilul mai alunecă, într-o parte sau în alta, îşi aduce aminte, are exemplu. Copiii noştri sunt ramuri din rădăcină, din tulpină. Copiii noştri vor fi ceea ce suntem noi, de aceea noi nu ne permitem să facem nedreptate, să facem desfrânare, să facem înşelătorie.
De ce? Pentru că acestea toate le trag din noi şi copiii noştri. Adică rădăcina întotdeauna dă sevă şi la ramuri.
(Preot Nicolae Tănase, Să nu-L răstignim iarăşi pe Hristos )

[cristiboss56]

- Având un prieten sau o prietenă pentru care Biserica şi tot ce ţine de viaţa duhovnicească nu-l interesează, cum ar fi de dorit să lucrezi cu el?
- Eu cred că prin „teatru”, faci teatru cu el. Îl atragi în diverse conjuncturi şi faci ca un scenariu cu el. Nu ştiu ce exemplu să dau, dar cred că este un aspect prea particular. De exemplu, poţi să-i spui că ai visat noaptea trecută că mâncai varză. La următoarea întâlnire îi spui că mâncai varză-salată verde şi tot aşa. „Dar ce-i cu atâtea vise?” „Nu ştiu ce-i cu atâtea vise, dar mă duc să mă spovedesc să-mi spună părintele ce-i cu visele astea.” Şi apoi te duci la spovedit ca să nu minţi de data aceasta şi-i spui că ai fost la spovedit. „Ei, ce ţi-a spus duhovnicul?” „Mi-a spus că aceste vise le am pentru că tu nu posteşti.” În momentul acela se creează o discuţie despre post, la care se răspunde că dacă posteşti, o să slăbeşti şi nu mai arăţi bine. „Mai bine să nu posteşti.” „Dar ce fac cu visele?” şi aşa mai departe. Deci, totul este să se creeze discuţie, pentru că nu poţi să-i spui: „Posteşte!” Dacă îi spui aşa, îi porunceşti şi apoi n-o să postească niciodată.
Îi spui: „Uite, am auzit că Mihai Eminescu postea”. Aşa scria duhovnicul lui în ziua de 8 noiembrie într-un Minei care se află la mănăstirea Neamţ, că după ce a postit s-a spovedit şi şi-a exprimat dorinţa să-i cânte maicile de la Văratec Lumină lină şi să fie îngropat pe malul mării”. Când el te aude aşa, îşi pune problema; încet, încet îşi pune problema. Este o modalitate, însă dacă te iubeşte, cedează imediat şi posteşte. Cum să nu postească, că altfel te duci la pizza, tu pizza de post, el cu carne, te duci la cofetărie, tu ceri prăjitură de post, el de dulce. Încet, încet se lucrează. Este o lucrare foarte puternică de schimbare a omului, nu este aşa simplu. Oamenii nu se schimbă imediat, sunt crescuţi într-o anumită mentalitate, cine ştie ce a fost în familia lor şi aşa mai departe.
(Părintele Nicolae Tănase )

[cristiboss56]

Cel mândru nu umblă în căi simple şi drepte, ci în căi strâmbe, pline de spini şi tâlhari. „Certat-ai pe cei mândri: blestemaţi sunt cei ce se abat de la poruncile Tale” (Psalm 118, 21). Mândria e rătăcire nebună şi cea mai mare călcare de lege, iar îngâmfarea se naşte din necunoaşterea propriei neputinţe. Prin nimic altceva nu se cade şi nu se greşeşte, precum prin mândrie; nici îndreptarea inimii nu se face decât prin smerenie şi simplitate. Oricând şi oriunde s-a întâmplat căderea, înaintea acesteia a stat mândria.
Pentru mândrie a fost alungat Satanail din Cer; prin mândrie fariseul a păgubit toate virtuţile; pentru mândrie, Nabucodonosor a fost lipsit de împărăţie şi s-a făcut asemenea dobitoacelor şi dimpreună cu vitele a mâncat iarbă şapte ani. Şi mii şi mii de căderi – toate se nasc din mândrie. Aşadar, fii mereu smerit şi păzit şi acoperit de harul lui Dumnezeu, şi vei fi fără de prihană – vei petrece fără căderi, fără poticnire.
(Sfântul Dimitrie al Rostovului, Alfabetul duhovnicesc, Editura Sophia, București, 2007, p. 73)

[cristiboss56]

Intrebare: Un oarecare preot mi-a spus că trebuie să primim lucrurile în mod fatalist, aşa cum vin, deoarece nu putem să schimbăm voia lui Dumnezeu. Este corect acest lucru?

Răspuns: Aşa a spus acela? Şi nu l-ai întrebat atunci el ce motiv mai are de a exista? De ce poartă rasa dacă nu schimbăm prin rugăciune voia lui Dumnezeu? Vai, vai, vai!... Acestea îţi dau dureri de cap! Să iei aspirine, nu alta! Roagă-te, iar Hristos vine şi ia totul asupra Sa, atunci când, fireşte, vede că cererea noastră nu intră în opoziţie cu interesul nostru duhovnicesc. Nu intră El singur la mijloc. Ca să vezi nobleţea lui Dumnezeu, care nu vrea nici ca să atingă liberul nostru arbitru, şi nici ca diavolul să se plângă!...


(Nikolas A. Zournatzoglou, Mărturii ale închinătorilor. Cuviosul Paisie Aghioriotul. vol II, Editura Egumeniţa, p. 119)