Raspunsuri duhovnicesti +

În prealabil postat de cristiboss56

împărăţia lui dumnezeu este bunul nostru cel mai important şi mai înalt.
...
Din aceste cuvinte ale lui hristos se vede că bunurile pământeşti sunt inferioare sau nişte accesorii. Ele se vor adăuga nouă, rugându-ne, dacă mai întâi vom căuta împărăţia lui dumnezeu.
De aceea, vă doresc, iubiţilor întru hristos fraţi şi surori, toate bunătăţile de la domnul nostru iisus hristos, şi materiale şi duhovniceşti, care vin de la acelaşi dătător de daruri, mântuitorul nostru, din unirea cu el şi cu sfânta lui biserică ortodoxă. Să fiţi întotdeauna sub acoperământul plin de har şi dragoste al domnului, al maicii lui preacurate şi ale tuturor sfinţilor! Amin.

Amin! Amin! Amin!

O carte minunată, de mult folos pentru nevoile de a înţelege, atât cât ne e cu putinţă, ce înseamnă "Împărăţia lui Dumnezeu", a apărut în traducere şi la noi în anul 2003 cu binecuvântarea Patriarhului de atunci, Teoctist.
Lucrarea se numeşte "Împărăţia lui Dumnezeu - Tâlcuire duhovnicească la Predica de pe Munte", autor Arhiepiscopul Dmitri.

Îmi face deosebită plăcere să transcriu, acum în primele ore ale noului an pe care îl primim în dar de la Bunul Dumnezeu, un fragment din această prea frumoasă lucrare. Să ne fie, fraţilor, de mult folos, Doamne ajută!

*
Domnul şi-a început propovăduirea publică anunţînd apropierea Împărăţiei cerurilor.
"Împărăţia", aşa cum foloseşte El termenul, se referă la starea spirituală a omului atunci când experiază prezenţa lui Dumnezeu; la comunitatea (Biserica) pe care El a chemat-o special din sânul societăţii acestei lumi; la viaţa în Dumnezeu în lumea ce va să vină.
Există atitudini sau stări spirituale care sunt necesare pentru dobândirea Împărăţiei şi care sunt vădite la cei care devin părtaşi ai ei.
.........
Învăţăturile Lui sunt pline de surprize pentru punctul de vedere secularizat.
Lucrurile pe care le afirmă şi le dezvăluie El ca fiind virtuţi, au fost şi sunt încă respinse: pe cei pe care El îi numeşte binecuvântaţi (sau "fericiţi"), lumea îi numeşte nefericiţi. Probabil acesta este şi motivul pentru care cuvântul grec "makarios" ar putea fi tradus mai bine prin "binecuvântat", cuvântul "fericit" putînd fi înţeles şi într-un sens lumesc.
Acesta era şi cazul lumii în care S-a născut Iisus - lumea religioasă iudaică şi lumea politică romană. După câte se pare, mulţi iudei ajunseseră să înţeleagă nădejdea mesianică a propriei lor tradiţii în termeni seculari. Calitatea de membru formal al naţiunii religioase a lui Israel, cât şi respectarea formală a cerinţelor rituale şi morale erau suficiente. Adeseori condiţia de bunăstare era considerată dovadă a pietăţii personale şi a bunăvoinţei divine. Pentru romani, statul însuşi era zeu pentru popor, fiecare ins având ca primă îndatorire slujirea statului, ceea ce constituia o problemă personală. Puterea, vitejia, ambiţia, mândria şi înălţarea de sine erau virtuţi lăudabile, acceptate de cetăţeanul imperiului.
Adeseori Domnul i-a surprins pe ascultătorii Săi şi martorii faptelor Sale, chiar şi pe ucenicii Săi, atunci când a dezvăluit cerinţele divine privind viaţa umană şi relaţiile interpersonale. În mai multe rânduri, cei care Îl urmau au obiectat pentru că li se părea că El le jignea simţul de echitate şi dreptate.
(Cap. 4, pag. 20-21)

[cristiboss56]

Multumim Ioane , pentru textul publicat :)
Din pacate am cautat cartea , dar stocul este momentan epuizat .
Iata coperta :

Da, aceasta este lucrarea!!
Credeţi-mă că merită citită ca prioritate, deoarece e scrisă magistral, simplu şi profund, duhovniceşte, de un om care se ţine pe firul cel de aur al tâlcuirilor fără a aluneca în nici o speculaţie, în nici o asperitate ori, dimpotrivă, în vreo dulcegărie.
Un text concentrat, dar nu greoi, în care sensurile şi implicaţiile "Împărăţiei" sunt foarte clar evidenţiate în ce au ele comunicabil pentru mintea noastră...
Un text curat, curăţitor, un bun îndrumător. M-aş bucura să o citim cât mai mulţi şi să o dezbatem, mai apoi.
Toate cele bune, Doamne ajută!

[cristiboss56]

Pus pe hârtie de Motovilov după conversaţia de la sfârşitul lui Noiembrie 1831, manuscrisul a fost găsit ascuns într-un pod, printre grămezi de hârtii, unde a zăcut aproape 70 de ani. Scrierea a fost găsită de autorul S.A. Nilus, care căuta informaţii despre viaţa Sfântului Serafim. Această conversaţie este o adevărată comoară pentru literatura ortodoxă, care s-a născut din dorinţa lui Nicolae Motovilov de a înţelege scopul vieţii creştine.
Sfântul Serafim ştia că Motovilov caută acest răspuns din tinereţe fără să găsească satisfacţie. Sfântul părinte i-a spus că ţelul vieţii creştine este dobândirea Duhului Sfânt: „Este nevoie să lăsăm Duhul Sfânt să pătrundă în inimile noastre. Toate cele bune, pe care le săvârşim în numele lui Hristos, ni s-au dat prin Duhul Sfânt şi le putem face mai ales prin rugăciune, care ne este tot timpul la îndemână”.
Motovilov a întrebat de unde putem şti dacă am dobândit sau nu Duhul Sfânt: „Părinte, cum aş putea vedea harul Sfântului Duh? Cum pot să-mi dau seama dacă este întru mine sau nu?”. Sfântul Serafim i-a vorbit despre cum ajung oamenii să aibă Sfântul Duh şi cum recunoaştem duhul lui Dumnezeu în noi, dar Motovilov nu înţelegea. Atunci părintele l-a luat de umeri, spunându-i: „Noi acum suntem amândoi întru Duhul Sfânt, fiule. De ce nu mă priveşti?”.
În acel moment, Motovilov a simţit că i se deschid ochii şi a văzut cum faţa bătrânului strălucea ca soarele. Sufletul i s-a umplut de pace şi linişte, desfătare şi bucurie, corpul i-a fost străbătut de căldură, iar în jurul lor se răspândea o mireasmă foarte plăcută. Motovilov s-a speriat de acea schimbare neobişnuită, dar mai ales de faţa sfântului, care strălucea: „Nu vă pot privi, părinte, pentru că ochii vă luminează ca fulgerul şi faţa vă este mai strălucitoare ca soarele!”.
Sfântul Serafim i-a răspuns: „Nu te teme, prietene al lui Dumnezeu, acum şi tu eşti la fel de strălucitor ca mine. Înseamnă că şi tu eşti în lumina Duhului Dumnezeiesc, altfel nu m-ai putea vedea că sunt aşa. Să mulţumim Domnului pentru mila Sa de negrăit faţă de noi!”
Atunci a înţeles Motovilov cu mintea şi cu inima ce înseamnă transfigurarea prin pogorârea Sfântului Duh asupra omului. Sfântul Serafim l-a asigurat că Domnul îi va permite să păstreze amintirea acestei experienţe toată viaţa lui.
Sfântul Serafim spunea: „Dobândirea Duhului Sfânt este adevăratul scop al vieţii creştine, în timp ce rugăciunea, postul, pomenile şi alte fapte bune făcute din dragoste de Hristos sunt doar mijloace pentru dobândirea Duhului Sfânt”.
„Dobândeşte harul Duhului Sfânt şi prin practicarea celorlalte virtuţi, de dragul lui Hristos. De pildă, dacă rugăciunea şi privegherea îţi dau mai mult har de la Dumnezeu, roagă-te şi priveghează; dacă postul îţi dă mult din duhul lui Dumnezeu, posteşte; dacă milostenia îţi dă mai mult, fă pomeni. Măsuraţi în acest fel fiecare virtute făcută din dragoste pentru Hristos”.

[cristiboss56]

Sarcina cea mai înaltă și mai sfântă a vieții omenești este împărtășirea de Duhul Sfânt și obținerea unei permanente comuniuni cu El.
Cum să dobândești această comuniune cu Duhul lui Dumnezeu? Cum să primești această măreață mângâiere – mângâierea Duhului Sfânt? În ce și când avem comuniune cu Duhul lui Dumnezeu?
Întâi de toate, în rugăciune. Orice om care a avut comuniune cu Duhul Sfânt a fost întotdeauna nevoitor al rugăciunii. Un exemplu poate fi Cuviosul Serafim de Sarov, care 1000 de zile și nopți le-a petrecut îngenunchiat pe o piatră, rugându-se lui Dumnezeu.
Doar cel care se roagă astfel poate avea comuniune deplină cu Dumnezeu. Prin rugăciune neîncetată și prin îndeplinirea poruncilor lui Dumnezeu atingeau sfinții curăția inimii, eliberarea ei prin Duhul Sfânt de orice întinăciune. De aceea, este mare însemnătatea ultimelor cuvinte ale rugăciunii Sfântului Duh: „Vino și Te sălășluiește întru noi și ne curățește de toată întinăciunea”.
Sfântul Luca al Crimeii

[cristiboss56]

Sfântul Marcu Monahul (sec. V-VI) scrie: „Nimeni nu este mai bun şi mai milostiv ca Dumnezeu, dar, cu toate acestea, n-o să-l ierte pe cel ce nu se căieşte de păcatele sale. (…) Toate poruncile se reduc la una singură: cea a pocăinţei. (…) Căci nu vom fi osândiţi pentru mulţimea păcatelor, ci pentru că n-am voit să ne pocăim. (…) Pocăinţa nu se sfârşeşte până la moarte, nici pentru cei mici, nici pentru cei mari”. Cum spune Avva Isaia (sec. IV-V): „Cunoscând de la început Domnul nostru Iisus Hristos cât de mare este răutatea vrăjmaşului, ne-a dăruit pocăinţa până la ultima noastră suflare. Că de n-ar fi pocăinţă, nimeni nu s-ar mântui”. Iar Sfântul Isaac Sirul (sec. VII) ne învaţă, la rândul său: „Avem nevoie de căinţă în fiecare clipă a celor douăzeci şi patru de ore ale zilei şi nopţii”. Îndrumătorii duhovniceşti contemporani acordă şi ei o la fel de mare importanţă pocăinţei. Astfel, Sfântul Serafim de la Sarov (1759-1833) afirma: „Unde nu sunt lacrimi, nu este mântuire”. Iar părintele Serafim Papakostas, conducătorul mişcării greceşti „Zoe”,din 1927 până în 1954, îşi începe opera cea mai cunoscută cu aceste cuvinte: „În fiecare epocă, dar mai ales într-a noastră, atât de profund neliniştită, obosită şi agitată, nimic nu este mai important ca pocăinţa. Nu există ceva la care omul să aspire mai profund. Singura problemă este că nu avem o idee prea clară despre ea”. Este momentul să menţionăm că rugăciunea lui Iisus, care este mult mai practicată astăzi decât acum cincizeci de ani, este o rugăciune specifică pocăinţei:„Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”.
Episcop Kallistos Ware