Am voie?

Ei da, se poartă, prin tot felul de medii ideea (prejudecata?) că e înţelept, cică, să îţi cunoşti cât mai bine (da bine de tot!) nevasta ori omu înainte să faci pasul căsătoriei. Mulţi credincioşi (ai acestei idei) procedează aşa şi nu se mai satură de cunoscut... După care se trezesc că plonjează într-un mare necunoscut.
E din pricina analfabetismului sufletesc de care nu suntem scutiţi mai nici unul.
După opinia mea de analfabet exersat în cunoaşteri din astea, oho, am ajuns la următoarea concluzie (şi ce n-aş da să mai am odată douăjdeani ca să pun în practică noua mea concepţiune): mai important (mai realist, benefic ori mântuitor ori cum i-om mai putea zice) decât să îţi cunoşti jumătatea este să îţi cunoşti propriile reacţii la convieţuirea cu jumătatea. Că în definitiv cu ele te războieşti toată viaţa înlăuntrul tău, iar nu cu omul ori femeia.
Nu ce însuşiri are nevastă-mea mă interesează pe mine când sunt adunat din risipirea nebună a impresiilor superficiale pe care le provoacă mereu viaţa (ori moartea) lumii de azi în care vieţuiesc şi eu împreună cu atâţia alţii,
ci cum devin eu ca urmare a relaţiei cu însuşirile nevesti-mii.
Că degeaba o fi ea frumoasă, să zicem, dacă pe mine chestia asta mă face, cu vremea, gelos şi beţiv (de obicei e la pachet). Şi degeaba are bărbatul bani şi minte sclipitoare dacă asta trezeşte în mine, femeia inocentă şi "educată frumos" de ieri, doar apucăturile atavice de ţaţă care nu ştie decât să pună gheara şi să strângă tare, apoi să se dea mare înaintea altor fetiţe de grădi ajunse uneori la vârsta pensionării dar cu aceleaşi apucături infantile.

Obişnuim să ne evaluăm fericirea şi împlinirea în raport cu însuşirile celuilalt, într-o dependenţă aproape totlă de acestea. Lăsăm puterea în totalitate pe mâna altuia (că aşa-i în iubire, cică, iubirea fiind aşa un fel de paralizant care îi face pe oameni să fie buni doar de cărat în braţe) şi ne mirăm că nu ne merge bine.

Din păcate aşa facem şi în relaţia cu Dumnezeu: degeaba Domnul e însuşi Dumnezeu, că io tot nemulţumit şi vai de capul meu. Degeaba are El toate calităţile imaginabile, la absolut ori dincolo de orice închipuire, dacă treaba asta nu trezeşte în mine nici un ecou ori trezeşte o viaţă cu complicaţii de rahat. În orice caz, una în care nu curge şi nici nu pică mai nimic substanţial nici între mine şi mine nici între mine şi nevastă nici între mine şi Dumnezeu (exceptînd harul Lui care picură neîncetat, de nu cumva se lasă chiar cu carul).
Problema care mă macină ori mă fericeşte pe mine nu e nici Dumnezeu nici consoarta. Problema sunt eu, modul meu de a fi în raport cu femeia, lumea, Dumnezeu.
Iar Dumnezeu prin soţ ori prin soţie nu voieşte decât să ne sfinţească. Oricum ar fi acesta ori aceasta.
Că Domnul a zis că nu e bine să fie omul singur. Că nu s-ar desăvârşi, adică, fără femeia lui. Şi viţeversa.

[DragosP]

Cam multe cuvinte măi frate...

În prealabil postat de DragosP

Cam multe cuvinte măi frate...

Mda..., cafeaua era cam slabă..:)

[daxaaa1]

În prealabil postat de ahilpterodactil

Ei da, se poartă, prin tot felul de medii ideea (prejudecata?) că e înţelept, cică, să îţi cunoşti cât mai bine (da bine de tot!) nevasta ori omu înainte să faci pasul căsătoriei. Mulţi credincioşi (ai acestei idei) procedează aşa şi nu se mai satură de cunoscut... După care se trezesc că plonjează într-un mare necunoscut.
E din pricina analfabetismului sufletesc de care nu suntem scutiţi mai nici unul.
După opinia mea de analfabet exersat în cunoaşteri din astea, oho, am ajuns la următoarea concluzie (şi ce n-aş da să mai am odată douăjdeani ca să pun în practică noua mea concepţiune): mai important (mai realist, benefic ori mântuitor ori cum i-om mai putea zice) decât să îţi cunoşti jumătatea este să îţi cunoşti propriile reacţii la convieţuirea cu jumătatea. Că în definitiv cu ele te războieşti toată viaţa înlăuntrul tău, iar nu cu omul ori femeia.
Nu ce însuşiri are nevastă-mea mă interesează pe mine când sunt adunat din risipirea nebună a impresiilor superficiale pe care le provoacă mereu viaţa (ori moartea) lumii de azi în care vieţuiesc şi eu împreună cu atâţia alţii,
ci cum devin eu ca urmare a relaţiei cu însuşirile nevesti-mii.
Că degeaba o fi ea frumoasă, să zicem, dacă pe mine chestia asta mă face, cu vremea, gelos şi beţiv (de obicei e la pachet). Şi degeaba are bărbatul bani şi minte sclipitoare dacă asta trezeşte în mine, femeia inocentă şi "educată frumos" de ieri, doar apucăturile atavice de ţaţă care nu ştie decât să pună gheara şi să strângă tare, apoi să se dea mare înaintea altor fetiţe de grădi ajunse uneori la vârsta pensionării dar cu aceleaşi apucături infantile.

Obişnuim să ne evaluăm fericirea şi împlinirea în raport cu însuşirile celuilalt, într-o dependenţă aproape totlă de acestea. Lăsăm puterea în totalitate pe mâna altuia (că aşa-i în iubire, cică, iubirea fiind aşa un fel de paralizant care îi face pe oameni să fie buni doar de cărat în braţe) şi ne mirăm că nu ne merge bine.

Din păcate aşa facem şi în relaţia cu Dumnezeu: degeaba Domnul e însuşi Dumnezeu, că io tot nemulţumit şi vai de capul meu. Degeaba are El toate calităţile imaginabile, la absolut ori dincolo de orice închipuire, dacă treaba asta nu trezeşte în mine nici un ecou ori trezeşte o viaţă cu complicaţii de rahat. În orice caz, una în care nu curge şi nici nu pică mai nimic substanţial nici între mine şi mine nici între mine şi nevastă nici între mine şi Dumnezeu (exceptînd harul Lui care picură neîncetat, de nu cumva se lasă chiar cu carul).
Problema care mă macină ori mă fericeşte pe mine nu e nici Dumnezeu nici consoarta. Problema sunt eu, modul meu de a fi în raport cu femeia, lumea, Dumnezeu.
Iar Dumnezeu prin soţ ori prin soţie nu voieşte decât să ne sfinţească. Oricum ar fi acesta ori aceasta.
Că Domnul a zis că nu e bine să fie omul singur. Că nu s-ar desăvârşi, adică, fără femeia lui. Şi viţeversa.

Nu am inteles prea multe de aici :)

[iuliu46]

În prealabil postat de daxaaa1

Nu am inteles prea multe de aici :)

Daca tot nu conteaza ce crede Biserica Ortodoxa despre treaba asta, de ce ar mai conta pentru tine faptul ca-i sora, verisoara, cumnata sau fata finilor parintilor tai ? Ce te opreste sa faci ceea ce iti doresti ?

[daxaaa1]

În prealabil postat de iuliu46

Daca tot nu conteaza ce crede Biserica Ortodoxa despre treaba asta, de ce ar mai conta pentru tine faptul ca-i sora, verisoara, cumnata sau fata finilor parintilor tai ? Ce te opreste sa faci ceea ce iti doresti ?

Cred ca ai inteles gresit.

[iuliu46]

În prealabil postat de daxaaa1

Cred ca ai inteles gresit.

Pai ce am inteles gresit ? Ti-au explicat toti ca ortodoxia nu incurajeaza "relatiile", si cu atat mai mult o relatie cu o ruda spirituala. Dar se pare ca ori nu pricepi asta ori faci pe prostul.

Daca nu respecti regulile unui cult, nu faci parte din cultul respectiv. Si esti liber sa alegi asta.
Ce atatea intrebari ? Du-te traieste-ti viata asa cum vrei si spera ca atunci cand se va trage linia nu te vei afla de partea gresita a liniei. :)

[DragosP]

În prealabil postat de DragosP

Cam multe cuvinte măi frate...

În prealabil postat de daxaaa1

Nu am inteles prea multe de aici :)

Ai văzut frate?

În prealabil postat de daxaaa1

Nu am inteles prea multe de aici :)

Şi eu care credeam că am spus aproape totul...:)

*
Reformulez: nu există certitudine în alegerea partenerului de viaţă, ci în cel mai bun caz obişnuirea cu faptul că ne-am înşelat în aşteptări. Viaţa în căsnicie e plină de surprize: bune şi rele. (Unele, ce-i drept, sunt bulversante şi tocmai asta e mai minunat pentru un anumit tip de om!)
Şi cred că-i important nu atât cum e nevasta ori ce face ea din tine - asta e doar punctul de start. Lucrarea e ce faci tu cu ceea ce a făcut nevasta cu tine şi din tine. Existenţialism casnic.

*
Dacă un om trage la Dumnezeu nu are nevoie de o nevastă anume. E bună oricare, absolut orice femeie e foarte bună de nevastă.
Ştiu că nu mă crede prea multă lume dar mai ştiu şi că aşa stau lucrurile. Aş putea oferi mii de argumente, dacă mi s-ar cere măcar o sută...:)

În prealabil postat de ahilpterodactil

Dacă un om trage la Dumnezeu nu are nevoie de o nevastă anume. E bună oricare, absolut orice femeie e foarte bună de nevastă.
Ştiu că nu mă crede prea multă lume dar mai ştiu şi că aşa stau lucrurile. Aş putea oferi mii de argumente, dacă mi s-ar cere măcar o sută...:)

Doar daca unul dintre parteneri este vreun sfant, celalalt poate fi oricum ca tot va fi iubit de acela. Nu sunt insa sigura de schimbarea in bine a celui iubit. Cel mai probabil, el va ramane doar mijlocul prin care "sfantul" primeste cununa muceniciei. :) Trist, dar adevarat caci iubirea transforma, in masura in care acceptam transformarea, altfel se ajunge la indracire.

Dar cum iubirea duhovniceasca pe termen lung, indiferent de feedback, pare atipica muritorilor de rand iar sfintenia se dobandeste greu, ramane sa cautam sa avem o relatie bazata pe prietenie, preocupari comune, atractie trupeasca, respect, incredere... Si de ce sa nu recunoastem, o astfel de relatie este mai mult decat multumitoare, poate chiar ideala pentru starea duhovniceasca a multora dintre noi.