Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

Miluiește pe cei săraci, ca printr-înșii să dobândești și tu milă. Ferește-te de cei gâlcevitori, ca să nu fii silit să ieși din liniștea ta. Rabdă fără îngrețoșare mirosul cel greu al bolnavilor și mai cu seamă al săracilor, că doar și tu tot cu trup ești îmbrăcat. Să nu înfrunți pe cei cu inima mâhnită, ca nu cumva, bătut fiind cu același toiag al mâhnirii, să cauți mângâierea și să n-o afli defel. (...) Iubește pe cei păcătoși, dar urăște păcatele lor, ca nu cumva vreodată și tu să cazi în ispită, cum au căzut ei.
Adu-ți aminte că și tu pământean ești, și fă bine tuturor. Nu certa pe cei ce trebuință au de rugăciune și de cuvinte moi (blânde), de mângâiere nu-i lipsi pe ei, ca nu cumva să piară și sufletele lor să fie cerute de la tine. Ci fă ca medicii, care vindecă răcelile cu căldură și fierbințelile cu leacuri reci.
Sfântul Isaac Sirul

[cristiboss56]

Cel ce nu se îndepărtează de bună voie de pricinile patimilor, acela fără voie este atras de păcat. Iar pricinile păcatului sunt: vinul, femeile, bogăția și sănătatea trupului. Nu că acestea sunt din fire păcate, ci că, din pricina lor, firea cu ușurință înclină spre patimile păcătoase. Și iată de ce omul trebuie să se păzească de acestea cu tot dinadinsul. Dacă mereu îți amintește de neputința ta, nu vei trece hotarul străjuirii.
Sfântul Isaac Sirul

[cristiboss56]

Racirea duhovnicească începe prin uitare. Omul uită binefacerile lui Dumnezeu, de Dumnezeu Însuși și de mântuire. Uită și primejdia de a rămâne fără Dumnezeu; pomenirea morții dispare. Într-un cuvânt, dispare întreaga noastră latură duhovnicească. Aceasta este pricinuită atât de vrăjmași, cât și de răspândirea gândurilor din pricina faptelor (deșarte) și îndeosebi a părtășiei cu lumea. Atunci, toate cele duhovnicești sunt trecute cu vederea, inima se răcește și simțirea celor duhovnicești este întreruptă. Inima se arată fără vreun simțământ.
Când se întâmplă una ca aceasta, împreună cu ea vin și tristețea și lipsa de grijă. Ca urmare a acestora, ocupațiile duhovnicești se amână pentru altă vreme, ori chiar dispar pe de-a-ntregul și începe vechea negrijă de dinainte și o viață plină de tristețe, prin uitarea de Dumnezeu și prin plăcerea de sine.
O astfel de viață este pustie! Dacă vreți să nu cădeți într-o asemenea prăpastie, păziți-vă de primul pas: uitarea. Pentru aceasta, amintiți-vă întotdeauna de Dumnezeu și de lucrurile Lui.
Arhimandritul Serafim Alexiev

[cristiboss56]

Este final de lună şi avem datoria, asumată încă de la începutul acestui an omagial euharistic, de a reflecta, din perspectiva spovedaniei şi a împărtăşaniei, asupra pericopelor evanghelice din cele patru duminici.
În prima duminică, a răsunat la Sfânta Liturghie, în bisericile ortodoxe, pericopa despre iubirea vrăjmaşilor (v. Luca 6, 31-36), din consistenta predică de pe munte. A ne întoarce către Dumnezeu cu toată fiinţa noastră - căci asta implică
pocăinţa - înseamnă, în mod aparent paradoxal, a ne întoarce cu o inimă iubitoare către... vrăjmaşii noştri! E poate partea cea mai grea a creştinismului şi ceea ce-l diferenţiază de acele religii care propovăduiesc toleranţa, răbdarea, refuzul de a riposta în faţa vrăjmaşilor, dar la care cu anevoie găseşti îndemnul de a iubi , nu doar de a-l răbda , pe cel ce te urăşte şi te prigoneşte! Adesea, în dialogul de la scaunul de spovedanie, această poruncă se vădeşte a fi o adevărată piatră de poticneală. Sigur că ne este greu să iubim pe vrăjmaşii noştri, că nu putem, cu puteri omeneşti, pune iubire într-o relaţie în care primim, din partea celuilalt, ură şi chin. Dar nu ne putem apropia de sfintele taine şi împărtăşi dacă nu spunem măcar:
„Doamne, tu vezi că inima mea nu poate iubi, că mă tulbură cei ce mă vrăjmăşesc. Dar vreau să iert şi să binecuvintez pe cel ce-mi face rău; dă-mi Tu puterea aceasta, pe care eu nu o am, aceea de a-l iubi nesmintit" .
În a doua duminică a lunii lui brumărel, am aflat care sunt opţiunile noastre în viaţă, cum ne putem raporta la „cuvintele vieţii veşnice" , conform pildei semănătorului (v. Luca 8, 5-15). În
Stromate , Sf. Clement Alexandrinul ne arată că Domnul este „cultivatorul pământului din oameni" . Ultimul cuvânt spus lui Adam, înainte de a-l izgoni din rai, a fost: „căci pământ eşti şi în pământ te vei întoarce" (Facerea 3, 19). Avem, aşadar, mergând pe firul parabolei, nevoie să împlinim trei lucruri: 1) să nu mai rătăcim pe „lângă drum" , lăsându-ne călcaţi în picioare de diavol şi de cele ale lui (cf. Luca 8, 5), ci să venim pe Cale, în Biserică; 2) să ne ţinem de rugăciune, care este „plugăria sufletului" şi de împlinirea poruncilor, ca să se înmoaie inima de piatră şi „fără umezeală" (cf. Luca 8, 6); 3) să curăţăm câmpul fiinţei noastre de spinii patimilor care ne înăbuşă (cf. Luca 8, 7), prin spovedanie şi pocăinţă sinceră. Apoi vom putea primi toată sămânţa cea bună care se seamănă de Sus, precum şi bobul de grâu ascuns în prescura ce se preface în Trupul Domnului. Devenim, astfel, mlădiţe ale lui Hristos, primind şi bobul de strugure ascuns în vinul ce devine, la Sfânta Liturghie, Sângele Domnului.
Într-o lume în care suferinţa şi moartea ne sunt familiare, nu putem să nu ne întâlnim (ca în a treia duminică a acestei luni), cu un cortegiu funerar precum cel ce însoţea pe văduva din Nain, al cărei fiu a fost înviat de Domnul (v. Luca 7, 11-16). Vedem, pe de o parte, că ceea ce L-a „atras" pe Domnul a fost tânguirea acelei femei, care-şi plângea „singurul copil" (Luca 7, 12). Tot aşa, omul care se tânguie/ se pocăieşte de păcatele sale, plângându-şi sufletul mort - singurul suflet, nu? -, atrage prezenţa Domnului. Sau, mai exact, Îl lasă pe Dumnezeu să Se aplece asupra sa, să intre în viaţa (sau mai degrabă moartea!) sa. La întrebarea:
de ce a trebuit să se şi „atingă de sicriu" (cf. Luca 7, 14), nu putea să facă minunea învierii doar rostind un cuvânt? , Sf. Chiril al Alexandriei răspunde: pentru ca noi să învăţăm că „Trupul Sfânt al lui Hristos mântuieşte oamenii" , căci „Trupul lui Hristos are puterea de a da viaţă şi de a birui moartea şi stricăciunea", fiind
„Trupul Cuvântului, dătător de viaţă" . Găsesc răspuns aici şi cei ce cred că doar rugăciunea, nevoinţa, împărtăşirea de cuvintele Domnului ar fi suficiente spre mântuire, nefiind nevoie şi de împărtăşirea din Trupul şi Sângele Său (desigur, cu bună rânduială, cu dezlegarea şi cu binecuvântarea duhovnicului).
Ultima duminică a lunii octombrie, cea de mâine, ne vorbeşte despre vindecarea demonizatului din ţinutul gherghesenilor (Luca 8, 26, 39). Dumnezeu ne eliberează de sub tirania diavolilor, dezlegând pe cei ce, tot făcând voia lor, au ajuns să fie chiar şi posedaţi, cu manifestări specifice. Dar această ieşire de sub influenţa satanei a unui om atrage o serie de efecte împrejurul său. Gherghesenii au fost scoşi din casele lor, deşi se sfătuiseră nici să nu primească pe Iisus la ei, nici să iasă din cetatea lor ca să vadă minunile Lui. Dar paguba produsă prin înecarea porcilor în mare i-a scos din ale lor... Aşa se întâmplă şi când omul se pocăieşte sincer, împlineşte poruncile Domnului, se spovedeşte şi se împărtăşeşte, eliberându-se de sub tirania diavolului: devine epicentrul unor adevărate seisme spirituale în comunitatea/ familia din care face parte. Unii pot alege, în urma şocului, să urmeze lui Hristos; alţii Îl vor alunga şi se vor ţine, în continuare, departe de El. Dar nimeni nu va putea să susţină că nu L-a întâlnit şi că nu a avut dreptul de a alege

[cristiboss56]

Părintele îşi povăţuia fiii duhovniceşti conform Tradiţiei Apostolice şi Patristice şi le cultiva sufletele, astfel încât ei să poată participa des Ia Taina Dumnezeieştii Euharistii, fiindcă ştia că Dumnezeiasca împărtăşanie este medicamentul nemuririi, secretul sfinţirii şi arvuna împărăţiei ce va să vină.
Spusese odată într-o predică de a sa: „Cred că viaţa noastră, dacă nu se încadrează şi nu se desfăşoară continuu în acest mod al vieţii mistice şi al Cinei celei Mari este seacă. Viaţa noastră este foarte îndurerată şi lipsită de conţinut... Domnul să ne dea de putere şi har, astfel încât cu adevărat să ne cultivăm pe noi înşine, conform Legii lui Dumnezeu, iar Marea Cină să fie pe primul loc în viaţa noastră.
Vie să ne fie credinţa, astfel încât vrăjmaşul să nu ne poată convinge uşor să neglijăm Dumnezeiasca Liturghie şi să ne depărtăm de la Paharul Vieţii, care este piscul! Şi o voi spune şi o voi accentua întotdeauna: cine Îl ia pe Hristos, învie, cine ÎI ia pe Hristos, nu mai ţine cont nici de boală, nici de încercare, nici de o altă greutate. Tot timpul se simte sub harul Domnului”.
Părintele Eusebiu Giannakakis-

[cristiboss56]

Un proverb spune: „Prin răbdare ajungi să iubeşti”. Dar cum putem să acceptăm să ne căsătorim fără dragoste?
Dragostea adevărată se dobândeşte pe parcursul întregii vieţi. Ea este un dar dumnezeiesc care se dă după har. Pentru a ajunge la o astfel de dragoste, este nevoie să dobândim acest har şi să îl păstrăm, căsătoria cinstită fiind calea dobândirii acestui har şi a dragostei. Desigur că asemenea căsătorii, în care unul îl urăşte pe celălălt, nu sunt fireşti. Acelaşi lucru spunem şi despre pasiuni. Pasiunea trece, iar ceea ce rămâne constituie temelia unei căsnicii.
De aceea, trebuie să existe simpatie reciprocă, interese comune. Este de dorit să fie şi acelaşi nivel de cultură şi poziţie socială, iar diferenţa de vârstă să nu fie prea mare. Cât despre dragoste, ea trebuie meritată ca, după 10-15 ani, soţul să spună: „Ce fericire că m-am căsătorit anume cu ea”, iar soţia să poată spune la fel.
A înţelege că persoana de lângă tine este jumătatea ta şi că nu îţi imaginezi existenţa alături de alta se numeşte dragoste. Ea vine doar după ce corabia vieţii a supravieţuit mai multor furtuni.
Preot Evghenie Şestun

[cristiboss56]

Despre tainele gândurilor

Din “Staretul Tadei de la Vitovnita”


Din gânduri izvorăsc toate, şi bine şi rău. La fel se împlinesc şi gândurile noastre. Şi astăzi vedem, cum tot ceea ce este creat aici pe pământ şi în cosmos, este gândul lui Dumnezeu înfăptuit în timp şi în spaţiu.
Şi noi suntem creaţi după chipul lui Dumnezeu. Mare dar a primit neamul omenesc, iar noi nu înţelegem aceasta. În noi este energie dumnezeiască, viaţă dumnezeiască şi noi nu înţelegem asta. Şi nu înţelegem că prin gândurile noastre îi influenţăm pe ceilalţi. Poate fi un bine mare sau un rău mare: totul depinde de gândurile şi de dorinţele noastre.
Prin gândurile noastre virtuoase, paşnice, liniştite şi desăvârşit bune, ne influenţăm şi pe noi înşine, şi răspândim această pace pretutindeni în jur, şi în familii, şi în societate, şi oriunde. Acestea lucrează nu numai pe pământ, ci şi în univers.
Aşadar, aici suntem lucrători pe ţarina Domnului, şi înfăptuim armonia cerească, armonia dumnezeiască, iar acolo pacea şi liniştea domnesc pretutindeni.
Dacă ne preocupă gânduri negative, acela ne este un mare rău. Când în noi este sălăşluit răul, el se răspândeşte şi în jur, în familie, în mediul în care ne aflăm.
Iată, putem fi un bine mare sau un rău mare. Şi cât e de bine să fii om bun, pentru binele tău, omule! Căci gândurile nimicitoare, rele ne nimicesc pacea, şi atunci numai avem pace şi nici linişte.
Noi întotdeauna începem greşit. În loc să începem de la noi înşine, noi dorim întotdeauna să-i îndreptăm pe ceilalţi, iar pe noi ne lăsăm mai la urmă. Când fiecare va începe cu sine, atunci va fi pace pretutindeni! Iar Sfântul Ioan Gură de Aur , spune: „Dacă omul nu se va vătăma pe sine însuşi, nimeni nu-i poate face nici un rău, nici măcar diavolul. Vedeţi, noi suntem cei care ne croim viitorul.
Neamul nostru omenesc prin gândurile sale strică (tulbură) întreaga ordine (a lucrurilor).
Neamul omenesc dintâi a şi fost nimicit prin potop pentru gândurile şi dorinţele sale rele. Iată, şi acum avem la fel gânduri rele şi nu avem roade bune, trebuie deci să ne schimbăm.
De fapt, fiecare persoană trebuie să se schimbe, dar este mare păcat că nu am avut un exemplu în viaţă, nici în familie, nici în societate.
***
Domnul se află pretutindeni. El locuieşte în inimă şi de aceea a spus că trebuie să trăim totul din inimă, şi să lucrăm cu voie deplină.
Când îl căutăm pe Domnul din inimă: Iată-L, e aici! Căci, El este părintele nostru. Părinţii noştri pământeşti, cer de la noi multă atenţie, caută să le dăm înapoi iubirea pe care ei ne-au dat-o, iar noi adesea îi mâhnim foarte mult. Aşadar, trebuie să-L căutăm pe Domnul din inimă.
Atunci când ne deprindem să lucrăm totul din inimă, atunci ne este rugăciunea sinceră şi dragostea faţă de părinţi, şi faţă de aproapele, şi Dumnezeu este aici.
Fiecare lucrare este în acelaşi timp şi rugăciune. Gândurile ne sunt legate atunci de acea lucrare, şi când lucrăm din inimă, înseamnă că pentru Dumnezeu lucrăm. Dacă ne gândim că lucrăm pentru oameni, atunci greşim.