Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

Un adevăr dintre cele mai simple este că viața trebuie trăită în adevăr. Cei care nu trăiesc în adevăr sunt considerați de către Mântuitorul Hristos a fi fii celui rău:
„Voi sunteţi din tatăl vostru diavolul şi vreţi să faceţi poftele tatălui vostru. El, de la început, a fost ucigător de oameni şi nu a stat întru adevăr, pentru că nu este adevăr întru el. Când grăieşte minciuna, grăieşte dintru ale sale, căci este mincinos şi tatăl minciunii” (Ioan 8.44).
O viață trăită în minciună este mai rea chiar decât moartea însăși și, de aceea, o condiție sine qua non pentru salvarea noastră este lupta pentru adevăr – luptă necruțătoare împotriva minciunii, din noi și din afara noastră.
Suntem asaltați de mincinoși și de oameni ce spun adevăruri doar pe jumătate. Suntem asaltați de oameni ce vorbesc cu două înțelesuri și, din păcate, numărul acestora crește, de la zi la zi. Minciuna ajunge a fi la rang de cinste și, cu cât este folosită de către mai mulți, cu atâta ni se pare a fi un păcat mult mai puțin grav decât este în realitate.
Minciuna păgubește mulțime mare de suflete, tocmai pornind de la considerentul că este un păcat mic. Mergem la duhovnic și, de multe ori, ne înveselim când mărturisim acest păcat, în loc să ne pară rău.
Minciuna este rea prin ea însăși și trebuie evitată cu orice preț, deoarece aproape întotdeauna provoacă efecte negative.
J. J. Rousseau spunea că: „a minți spre folosul tău e o înșelăciune, a minți spre folosul cuiva e o fraudă, a minți pentru a dăuna e calomnie; dintre toate soiurile de minciună, acesta e cel mai josnic”, iar Rabindranath Tagoreafirmă: „Dacă nu poți să accepți adevărul din exterior, ai să te împaci cu minciuna din interior”.
Cine închide ochii în fața adevărului și, cu inima vicleană, prin minciuni face pe cineva să fure, se canonisește ca hoții; dacă duce la desfrânare, ca desfrânații; dacă a stricat numele bun și cinstea cuiva, ca un defăimător; dacă a adus pe alții la erezie, să-i convertească la adevăr. Fără canonisire îndelungată și îndreptare deplină, mincinoșii nu se pot ierta la spovedanie și nu pot fi împărtășiți.
Mântuitorul Hristos se definește prin Adevăr: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine” (Ioan 14.6). Cum am putea să afirmăm că suntem creștini adevărați și iubitori de Hristos, atâta vreme cât mințim sau ascultăm minciunile altora?
Așadar, trebuie să fim cu luare aminte la paguba sufletească pe care o poate face minciuna și să căutăm, ca la următoarea spovedanie, să nu mai zâmbim când mărturisim acest păcat. Cu frângere de inimă să-l mărturisim și să ne hotărâm să nu-l mai săvârșim. Doar asfel putem să spunem că ne curățim sufletește, devenind următori ai lui Hristos – și că nu ne amăgim pe noi înșine.

[cristiboss56]

Omul este din fire neputincios ca să străbată viaţa fără durere şi suferinţă. Aceste două stări îl însoţesc toată viaţa pe orice muritor. Cine n-a simţit durerea şi cine n-a plâns în viaţă? De când este prunc, din momentul în care se naşte, omul începe să respire cu plânsete aerul vieţii de aici. Şi cu plânsete şi lacrimi părăseşte prezenta viaţă! Aşa cum vedem în cazul morţilor, când sufletul omului urmează să iasă, o lacrimă mică i se scurge din ochi. Şi nu numai la oameni, despre care socotim că sunt maturi şi cu păcate, ci şi la prunci, şi la copiii de vârstă mică vei vedea lacrimi curgându-le din ochi. Durerea este un lucru rău, dar în spatele acesteia, în spatele suferinţei, al încercării, se ascunde binecuvântarea lui Dumnezeu, renaşterea, replăsmuirea omului, a familiei. Aproape toţi oamenii datorează acesteia întoarcerea lor. În spatele oricărei încercări se ascunde voia lui Dumnezeu şi fireşte că în acel timp nu poate să vadă folosul, dar cu vremea îl va cunoaşte. Avem în această privinţă atât de multe exemple!
Avva Efrem Filotheitul

[cristiboss56]

Miluiește pe cei săraci, ca printr-înșii să dobândești și tu milă. Ferește-te de cei gâlcevitori, ca să nu fii silit să ieși din liniștea ta. Rabdă fără îngrețoșare mirosul cel greu al bolnavilor și mai cu seamă al săracilor, că doar și tu tot cu trup ești îmbrăcat. Să nu înfrunți pe cei cu inima mâhnită, ca nu cumva, bătut fiind cu același toiag al mâhnirii, să cauți mângâierea și să n-o afli defel. (...) Iubește pe cei păcătoși, dar urăște păcatele lor, ca nu cumva vreodată și tu să cazi în ispită, cum au căzut ei.
Adu-ți aminte că și tu pământean ești, și fă bine tuturor. Nu certa pe cei ce trebuință au de rugăciune și de cuvinte moi (blânde), de mângâiere nu-i lipsi pe ei, ca nu cumva să piară și sufletele lor să fie cerute de la tine. Ci fă ca medicii, care vindecă răcelile cu căldură și fierbințelile cu leacuri reci.
Sfântul Isaac Sirul

[cristiboss56]

Cel ce nu se îndepărtează de bună voie de pricinile patimilor, acela fără voie este atras de păcat. Iar pricinile păcatului sunt: vinul, femeile, bogăția și sănătatea trupului. Nu că acestea sunt din fire păcate, ci că, din pricina lor, firea cu ușurință înclină spre patimile păcătoase. Și iată de ce omul trebuie să se păzească de acestea cu tot dinadinsul. Dacă mereu îți amintește de neputința ta, nu vei trece hotarul străjuirii.
Sfântul Isaac Sirul

[cristiboss56]

Racirea duhovnicească începe prin uitare. Omul uită binefacerile lui Dumnezeu, de Dumnezeu Însuși și de mântuire. Uită și primejdia de a rămâne fără Dumnezeu; pomenirea morții dispare. Într-un cuvânt, dispare întreaga noastră latură duhovnicească. Aceasta este pricinuită atât de vrăjmași, cât și de răspândirea gândurilor din pricina faptelor (deșarte) și îndeosebi a părtășiei cu lumea. Atunci, toate cele duhovnicești sunt trecute cu vederea, inima se răcește și simțirea celor duhovnicești este întreruptă. Inima se arată fără vreun simțământ.
Când se întâmplă una ca aceasta, împreună cu ea vin și tristețea și lipsa de grijă. Ca urmare a acestora, ocupațiile duhovnicești se amână pentru altă vreme, ori chiar dispar pe de-a-ntregul și începe vechea negrijă de dinainte și o viață plină de tristețe, prin uitarea de Dumnezeu și prin plăcerea de sine.
O astfel de viață este pustie! Dacă vreți să nu cădeți într-o asemenea prăpastie, păziți-vă de primul pas: uitarea. Pentru aceasta, amintiți-vă întotdeauna de Dumnezeu și de lucrurile Lui.
Arhimandritul Serafim Alexiev

[cristiboss56]

Este final de lună şi avem datoria, asumată încă de la începutul acestui an omagial euharistic, de a reflecta, din perspectiva spovedaniei şi a împărtăşaniei, asupra pericopelor evanghelice din cele patru duminici.
În prima duminică, a răsunat la Sfânta Liturghie, în bisericile ortodoxe, pericopa despre iubirea vrăjmaşilor (v. Luca 6, 31-36), din consistenta predică de pe munte. A ne întoarce către Dumnezeu cu toată fiinţa noastră - căci asta implică
pocăinţa - înseamnă, în mod aparent paradoxal, a ne întoarce cu o inimă iubitoare către... vrăjmaşii noştri! E poate partea cea mai grea a creştinismului şi ceea ce-l diferenţiază de acele religii care propovăduiesc toleranţa, răbdarea, refuzul de a riposta în faţa vrăjmaşilor, dar la care cu anevoie găseşti îndemnul de a iubi , nu doar de a-l răbda , pe cel ce te urăşte şi te prigoneşte! Adesea, în dialogul de la scaunul de spovedanie, această poruncă se vădeşte a fi o adevărată piatră de poticneală. Sigur că ne este greu să iubim pe vrăjmaşii noştri, că nu putem, cu puteri omeneşti, pune iubire într-o relaţie în care primim, din partea celuilalt, ură şi chin. Dar nu ne putem apropia de sfintele taine şi împărtăşi dacă nu spunem măcar:
„Doamne, tu vezi că inima mea nu poate iubi, că mă tulbură cei ce mă vrăjmăşesc. Dar vreau să iert şi să binecuvintez pe cel ce-mi face rău; dă-mi Tu puterea aceasta, pe care eu nu o am, aceea de a-l iubi nesmintit" .
În a doua duminică a lunii lui brumărel, am aflat care sunt opţiunile noastre în viaţă, cum ne putem raporta la „cuvintele vieţii veşnice" , conform pildei semănătorului (v. Luca 8, 5-15). În
Stromate , Sf. Clement Alexandrinul ne arată că Domnul este „cultivatorul pământului din oameni" . Ultimul cuvânt spus lui Adam, înainte de a-l izgoni din rai, a fost: „căci pământ eşti şi în pământ te vei întoarce" (Facerea 3, 19). Avem, aşadar, mergând pe firul parabolei, nevoie să împlinim trei lucruri: 1) să nu mai rătăcim pe „lângă drum" , lăsându-ne călcaţi în picioare de diavol şi de cele ale lui (cf. Luca 8, 5), ci să venim pe Cale, în Biserică; 2) să ne ţinem de rugăciune, care este „plugăria sufletului" şi de împlinirea poruncilor, ca să se înmoaie inima de piatră şi „fără umezeală" (cf. Luca 8, 6); 3) să curăţăm câmpul fiinţei noastre de spinii patimilor care ne înăbuşă (cf. Luca 8, 7), prin spovedanie şi pocăinţă sinceră. Apoi vom putea primi toată sămânţa cea bună care se seamănă de Sus, precum şi bobul de grâu ascuns în prescura ce se preface în Trupul Domnului. Devenim, astfel, mlădiţe ale lui Hristos, primind şi bobul de strugure ascuns în vinul ce devine, la Sfânta Liturghie, Sângele Domnului.
Într-o lume în care suferinţa şi moartea ne sunt familiare, nu putem să nu ne întâlnim (ca în a treia duminică a acestei luni), cu un cortegiu funerar precum cel ce însoţea pe văduva din Nain, al cărei fiu a fost înviat de Domnul (v. Luca 7, 11-16). Vedem, pe de o parte, că ceea ce L-a „atras" pe Domnul a fost tânguirea acelei femei, care-şi plângea „singurul copil" (Luca 7, 12). Tot aşa, omul care se tânguie/ se pocăieşte de păcatele sale, plângându-şi sufletul mort - singurul suflet, nu? -, atrage prezenţa Domnului. Sau, mai exact, Îl lasă pe Dumnezeu să Se aplece asupra sa, să intre în viaţa (sau mai degrabă moartea!) sa. La întrebarea:
de ce a trebuit să se şi „atingă de sicriu" (cf. Luca 7, 14), nu putea să facă minunea învierii doar rostind un cuvânt? , Sf. Chiril al Alexandriei răspunde: pentru ca noi să învăţăm că „Trupul Sfânt al lui Hristos mântuieşte oamenii" , căci „Trupul lui Hristos are puterea de a da viaţă şi de a birui moartea şi stricăciunea", fiind
„Trupul Cuvântului, dătător de viaţă" . Găsesc răspuns aici şi cei ce cred că doar rugăciunea, nevoinţa, împărtăşirea de cuvintele Domnului ar fi suficiente spre mântuire, nefiind nevoie şi de împărtăşirea din Trupul şi Sângele Său (desigur, cu bună rânduială, cu dezlegarea şi cu binecuvântarea duhovnicului).
Ultima duminică a lunii octombrie, cea de mâine, ne vorbeşte despre vindecarea demonizatului din ţinutul gherghesenilor (Luca 8, 26, 39). Dumnezeu ne eliberează de sub tirania diavolilor, dezlegând pe cei ce, tot făcând voia lor, au ajuns să fie chiar şi posedaţi, cu manifestări specifice. Dar această ieşire de sub influenţa satanei a unui om atrage o serie de efecte împrejurul său. Gherghesenii au fost scoşi din casele lor, deşi se sfătuiseră nici să nu primească pe Iisus la ei, nici să iasă din cetatea lor ca să vadă minunile Lui. Dar paguba produsă prin înecarea porcilor în mare i-a scos din ale lor... Aşa se întâmplă şi când omul se pocăieşte sincer, împlineşte poruncile Domnului, se spovedeşte şi se împărtăşeşte, eliberându-se de sub tirania diavolului: devine epicentrul unor adevărate seisme spirituale în comunitatea/ familia din care face parte. Unii pot alege, în urma şocului, să urmeze lui Hristos; alţii Îl vor alunga şi se vor ţine, în continuare, departe de El. Dar nimeni nu va putea să susţină că nu L-a întâlnit şi că nu a avut dreptul de a alege

[cristiboss56]

Părintele îşi povăţuia fiii duhovniceşti conform Tradiţiei Apostolice şi Patristice şi le cultiva sufletele, astfel încât ei să poată participa des Ia Taina Dumnezeieştii Euharistii, fiindcă ştia că Dumnezeiasca împărtăşanie este medicamentul nemuririi, secretul sfinţirii şi arvuna împărăţiei ce va să vină.
Spusese odată într-o predică de a sa: „Cred că viaţa noastră, dacă nu se încadrează şi nu se desfăşoară continuu în acest mod al vieţii mistice şi al Cinei celei Mari este seacă. Viaţa noastră este foarte îndurerată şi lipsită de conţinut... Domnul să ne dea de putere şi har, astfel încât cu adevărat să ne cultivăm pe noi înşine, conform Legii lui Dumnezeu, iar Marea Cină să fie pe primul loc în viaţa noastră.
Vie să ne fie credinţa, astfel încât vrăjmaşul să nu ne poată convinge uşor să neglijăm Dumnezeiasca Liturghie şi să ne depărtăm de la Paharul Vieţii, care este piscul! Şi o voi spune şi o voi accentua întotdeauna: cine Îl ia pe Hristos, învie, cine ÎI ia pe Hristos, nu mai ţine cont nici de boală, nici de încercare, nici de o altă greutate. Tot timpul se simte sub harul Domnului”.
Părintele Eusebiu Giannakakis-