GANDIREA PATRISTICA sau VIATA IN HRISTOS

http://www.crestinortodox.ro/credint...ut-150047.html

[forever...]

În prealabil postat de Pelerin spre Rasarit

http://www.crestinortodox.ro/credint...ut-150047.html

Mi se pare greu să urmez ceea ce ne învaţă părintele Serghie în articolul al cărui link l-aţi postat, în sensul că, cel puţin la serviciu, sunt implicată în proiecte care mă obligă să mă gândesc la ce am făcut ieri şi la ce trebuie sa fac mâine.
Vi se întâmplă să vă loviţi de astfel de piedici în păstrarea ... liniştii? Când colegii se agită, te vor şi pe tine "implicat" - ceea ce poate însemna o atitudine pătimaşă, de genul X sau Z e vinovat, trebuie să ne impunem părerea etc.?
Nu zic că nu se poate să fim şi conştiincioşi şi detaşaţi, în sensul sfaturilor de mai jos, dar mi se pare greu. Dumnezeu cu mila Lui ne poate ajuta!




Grija de a pune zi de zi bun inceput

Leapădă amintirea zilei de ieri şi grija zilei de maine. Trăieşte zi de zi. Incepe-ţi ziua neprivind în urmă şi negândind la ce va fi; ia-o de proaspătă şi nouă; crede că viaţa ta începe azi, şi azi se va sfârşi.

Nu te îngrijora de ce va fi. Poţi schimba ceva cu temerile tale? Ascultă-L pe Domnul, că zice: „Cine dintre voi, îngrijindu-se, poate să adauge staturii sale un cot?" (Lc 12, 25). Visând la mâine, lepezi clipa, şi viaţa-ţi trece fără rost.

Nu e aici îndemn la nepăsare. Că spune, „ziua de mâine găteşte-ţi-o de azi". Cum? Vieţuind duhovniceşte. Traiul bun de azi îţi face ziua de mâine bună. Nu-ţi croi planuri însă, că viaţa nu merge după planul tău şi adesea se întâmplă ce nici cu gândul n-ai gândit. „Inima omului gândeşte la calea lui, dar numai Domnul poartă paşii lui" (Pilde 16, 9). Inţelept lucru este, dar, să-ţi vezi de cele de azi, iar ziua de mâine s-o laşi în grija lui Dumnezeu.

Rupe-o cu trecutul, nu privi înapoi, uită cele întâmplate ieri. Ca să te izbăveşti de deznădejdea pentru vechile greşeli şi de robia vieţii de odinioară, şi liber s-o iei în fiecare clipă de la capăt, ducând o viaţă nouă în Hristos. Dă amintirea pierzătoare a relelor trecute pe căinţa cea mântuitoare.

Trăieşte-ţi, dar, creştineşte ziua, ne învaţă Părintele Serghie. Singură aievea şi de preţ. „Vezi de stai bine astăzi - spune el -, că astăzi vei sta poate în faţa lui Hristos".

Si pe mine ma framanta mult aceasta problema. Lucrez intr-un mediu concurential, in care azi poti castiga un salariu bun, cu multa munca si maine poti fi somer, desi ai muncit la fel de mult. Toti stim cat de greu este sa gasesti un loc de munca in ziua de azi. In plus ne apasa tot felul de griji: probleme personale, credite, grija familiei, boli, diverse necazuri. In alte situatii, precum cea mentionata de dvs, ne gandim la solutii, facem planuri, avem diverse atitudini, putem chiar intra in conflict cu altii, avem target-uri profesionale de atins, ceilalti nu ne menajeaza deloc, totul pare o jungla si de multe ori parca problemele par a ne sufoca. Oamenii devin foarte stresati, nervosi, duri, tristi, unii ajung chiar la depresie. Sunt realitati cu care ne ciocnim, prin care trecem.

Cuvintele parintelui, plecand de la invatatura Mantuitorului, par dificil de aplicat. Totusi, oricat de paradoxal ar parea, sunt extrem de realiste si reprezinta cea mai buna solutie. S-a scris foarte mult pe aceasta tema, eu mi-as permite sa punctez scurt 3 opinii, apoi voi cauta ( sau poate cei care citesc acest thread)opinii cu adevarat intelepte. 1. ajuta foarte mult o viata de credinta disciplinata, participarea la viata de credinta. In fata invaziei zilnice a stresului disciplina este o stanca de mare ajutor. 2. Credinta si rugaciunea sunt esentiale pentru ca fara harul lui Dumnezeu ne prabusim. Si nu in ultimul rand studiul biblic ( sau al diverselor materiale duhovnicesti) este de un urias ajutor pt ca Biblia ofera foarte multe sfaturi in acest sens, extraordinar de realiste, si mai ales arata cum oameni ai credintei au depasit aceste probleme.

Ar fi enorm de discutat pe aceasta tema atat de actuala si care ne preocupa pe marea majoritate.In vine in minte un caz din comunitatea noastra de credinta, in care o doamna si -a pierdut serviciul (luni), si-a pierdut unicul fiul (joi in accident de masina) iar duminica sotul, internat in spital, a aflat ca are o boala in stadiu terminal. Doar dragostea lui Dumnezeu, care a mangaiat-o si prin credinciosii din jurul ei care i-au stat aproape, a tinut sa nu se prabuseasca cu totul. Astazi, desi a ramas fara sot si fiu, a ramas credincioasa si isi traieste viata impacata cu crucea pe care i-a hotarat-o Dumnezeu.

Nu spun ca este usor, de multe ori cadem intr-un fel sau altul, dar dupa cum spunea Apostolul Pavel : ,, uitand ce este in urma mea si aruncandu-ma spre ce este inainte, alerg spre tinta, pentru premiul chemarii ceresti a lui Dumnezeu in Hristos Iisus".

Dumnezeu sa va binecuvanteze, sa va fie stanca tare in furtuna, scut impotriva grijilor lumii si lumina in viata.

http://www.crestinortodox.ro/sfaturi...ea-141230.html

[forever...]

http://www.crestinortodox.ro/sfaturi...eu-150149.html

[cristiboss56]

Arată-mi postul tău prin lucruri
din “Omilii si cuvantari”
SFANTUL IOAN GURA DE AUR



De vei vedea sărac, miluieşte-l; de vei avea vrăşmaş, împacă-te cu el ; de vei vedea pe prietenul tău sporind, nu-l zavistui ; de vei vedea femeie frumoasă, trece-o cu vederea.
Şi nu numai gura să postească, ci şi ochiul, şi auzul şi picioarele, şi mâinile şi toate mădularele trupului nostru.
Să postească mâinile curăţindu-se de răpire şi de lăcomie.
Să postească picioarele, depărtându-se din căile ce duc la priveliştile fărădelegii.
Să postească ochii, învăţându-se să nu caute niciodată la feţe frumoase, nici să iscodească cele străine. Că hrană a ochilor este privirea. Dacă privirea va fi păcătoasă, vatămă postul şi răstoarnă toată mântuirea sufletului, iar de va fi după lege, împodobeşte postul.
Foarte necuviincios este, ca prin post, să ne oprim de bucate şi chiar de cele îngăduite, iar cu ochii să ne înfruptăm şi de cele oprite.
Nu mănânci carne ? Să nu mănânci nici, dar nici cu ochii să nu pofteşti.
Să postească şi auzul. Iar post al auzului este a nu primi grăiri de rău şi clevetiri, că zice: „Auz deşert să nu primeşti”.
Să postească şi gura de cuvinte de ruşine şi de ocară. Că ce folos este când ne depărtăm de carne de pasăre şi de peşte, iar pe fraţi îi mâncăm şi îi muşcăm.
Cel ce grăieşte de rău a mâncat carnea fratelui şi a muşcat trupul vecinului.
Pentru aceasta şi Pavel a îngrozit, zicând : „Iar dacă vă muşcaţi unul pe altul şi vă mâncaţi, vedeţi să nu vă nimiciţi voi între voi” (Galat 5, 15).
Nu ai înfipt dinţii în carne, dar ai înfipt grăirea de rău în suflet, stricând numele cel bun al aproapelui. Nenumărate rele ţi-ai pricinuit şi ţie şi aceluia, şi multor altora. Că şi pe cel ce a auzit l-ai făcut mai rău, clevetind pe aproapele. Şi de va fi păcătos, se face mai trândav, aflându-te tovarăş al păcatului. Iar de va fi cu fapte bune se ridică spre mândrie şi se trufeşte, pentru căderea altora, nălucind lucruri mari pentru sine. Şi pe lângă toate acestea a vătămat obştea Bisericii, că cei ce aud nu clevetesc pe cel ce a greşit, ci ocările lor se îndreaptă asupra tuturor creştinilor.
Nu vei auzi pe cei necredincioşi când zic : Cutare este desfrânat ! Ci lăsând pe ai lor, pe toţi creştinii îi clevetesc. Şi astfel ai adus pricină de a se huil numele lui Dumnezeu. Că precum de vom petrece lăudat, se slăveşte numele lui Dumnezeu, tot aşa de vom petrece în păcate se huleşte şi se ocărăşte numele Lui.
Apoi pe cel ce l-ai clevetit l-ai ruşinat, şi în acest chip mai neruşinat l-ai făcut, vrăşmaş şi pizmiaş făcându-ţi-l. Iar pe tine te-ai făcut vinovat pedepsei, căci ai vorbit lucruri care nu te privesc.
Şi să nu-mi spună cineva că atunci grăiesc de rău când spun minciuni, iar nu când grăiesc adevărul.
Chiar de vei spune adevărul prin clevetire, vei avea vină. Că şi fariseul acela a clevetit pe vameş spunând adevărul, dar aceasta nu l-a îndreptat. Spune-mi oare vameşul nu era vameş şi păcătos ? Arătat este tuturor că da. Dar pentru că fariseul l-a prihănit, a pierdut toate.
Voieşti să îndreptezi pe fratele tău ? Lăcrimează, roagă-te lui Dumnezeu pentru el, ia-l deosebit şi îndeamnă-l, sfătuieşte-l, roagă-l.
Aşa şi Pavel făcea, căci zice : „Mă tem ca nu cumva, venind iarăşi, să mă smerească Dumnezeul meu la voi şi să plâng pe mulţi care au păcătuit înainte şi nu s-au pocăit de necurăţia şi de desfrânarea şi de necumpătarea pe care le-au făcut” (II Cor. 12, 21). Arată dragoste către cel ce a greşit încredinţează-l că, aducându-i aminte de păcat, porţi grijă de el, iar nu-l vădeşti.
Apucă-i picioarele şi sărută-i-le, nu te ruşina dacă voieşti cu adevărat să-l vindeci. Asemenea şi doctorii fac, căci de multe ori roagă şi sărută pe bolnavi, ca să primească doctoria cea mântuitoare. Fă şi tu aşa. Arată preotului rana ; lucrul acesta este a celui ce poartă grijă, a celui ce are milă.
Şi nu numai pe cei ce grăiesc de rău, ci şi pe cei ce aud pe alţii grăind de rău, îi sfătuiesc să-şi astupe urechile şi să urmeze proorocului care zice : „Pe cel ce clevetea în ascuns pe vecinul său, pe acela l-am izgonit” (Ps. 100, 6).
Zi către vecinul tău : De ai pe cineva ca să-l lauzi şi să-l vorbeşti de bine, deschid urechile ca să primesc laudele, iar de voieşti să vorbeşti de rău, închid intrarea cuvintelor, căci nu sufăr să primesc gunoi şi noroi.
Ce dobândă primesc să ştiu că cutare este rău ?
Dimpotrivă, mare vătămare este lucrul acesta şi paguba cea mai de pe urmă.
Zi către vecinul tău : Să purtăm grijă de cele ale noastre, cum vom da seamă de greşalele noastre, iar iscodirea aceasta s-o folosim la viaţa noastră. Ce îndreptare şi iertare vom avea, când pe cele ale noastre niciodată nu le luăm în minte, iar pe cele străine aşa cum de-adinsul le iscodim ? Şi dacă ar trece cineva şi s-ar uita în casa ta, cercetând cele dinlăuntru, face un lucru urât şi plin de ruşine, aşa şi cercetarea celor străine este un lucru al mojiciei celei mai de jos.
Şi lucru de râs este că astfel de viaţă având clevetitorul şi nepurtând grijă de ale sale, când spune cuiva ceva din cele ascunse, îl roagă pe acela şi îl jură ca nimănui să nu mai spună, prin aceasta arătând că a făcut un lucru vrednic de prihană. Şi dacă-l rogi şi-l juri pe acela căruia i-ai spus cuvântul, să nu-l mai spună la altul, dovedit este că nu ai încredere în el şi mai bine era să nu-l fi spus lui. De ţineai cuvântul erai în siguranţă. După ce l-ai vândut, de ce mai porţi de grijă să nu se răspândească. De voieşti să nu iasă cuvântul la altul, nu-l spune la nimeni. Iar după ce ai vândut altuia păzirea cuvântului, de prisos mai juri pe cel căruia i l-ai spus ca să-l păzească.
Dulce este a grăi de rău, vei zice. Cu adevărat dulce este a nu grăi de rău. Cel ce a grăit de rău, este îngrijorat, presupune, se teme, se căleşte, îşi muşcă limba şi tremură ca nu cumva să audă alţii cuvântul şi să-i vină vreo primejdie, pentru că a pricinuit vrajbă.
Iar cel ce ţine cuvântul, este fără de grijă şi cu multă dulceaţă trăieşte, căci zice : „Auzit-ai cuvânt? Să moară la tine” (Înţ. Is. Sirah 19, 10).
Ce înseamnă „să moară la tine” ? Să-l stingi, să-l bagi înlăuntru şi să nu-l laşi să iasă afară, nici puţin măcar. Iar mai bine este să te sileşti ca nici să superi pe cei ce grăiesc de rău pe alţii. Şi dacă vei primi cândva, bagă-l înlăuntru, omoară ceea ce ai auzit, dă uitării, ca să fii asemenea cu cei ce nu au auzit şi cu multă pace şi linişte vei petrece viaţa aceasta.
De vor vedea vorbitorii de rău că ne întoarcem de la ei, vor înceta şi ei acest obicei rău, îşi vor îndrepta greşala şi apoi vor petrece viaţă lăudată, iar pe noi ne vor avea ca pe nişte mântuitori ai lor şi ca pe nişte făcători de bine.
Precum a grăit de bine şi a lăuda este începutul prieteniei, aşa şi vorbirea de rău şi cleveteala este începutul şi pricina vrajbei, a urâciunei şi a nenumărate rele. Nu din altă pricină am căzut în nepurtarea de grijă de cele ale noastre, ci din a iscodi şi a cerceta cele străine. Este cu neputinţă omului grăitor de rău şi iscoditor al vieţilor altora, să poarte grijă vreodată de petrecerea sa. Şi fiindcă toată osârdia lui o cheltuieşte la iscodirea altora, de nevoie este ca toate cele ale lui să rămână fără cercetare şi fără de nici o purtare de grijă.
Plăcut lucru este când toată stăruinţa noastră o cheltuim la purtarea de grijă de cele ale noastre şi la judecata păcatelor noastre. Şi numai astfel vom putea spori, Iar când totdeauna grijeşti de cele străine, când vei purta de grijă de răutăţile tale ?
Deci să fugim, iubiţilor, să fugim de vorbirile de rău, cunoscând că acestea sunt prăpastie diavolească şi pânditură a vicleşugului, diavolesc. Diavolul ne îndeamnă ca să nu purtăm griiă de cele ale noastre pentru ca să ne facem mai cumplite răspunsurile şi învinuirile la înfricoşata judecată. Şi nu numai lucru acesta este cel mai rău, că vom da seamă atunci pentru cele ce am vorbit, ci şi păcatele noastre în acest fel mai grele le facem, lipsindu-ne astfel de orice cuvânt de îndreptare.
Şi cel ce cercetează cu de-amănuntul cele străine, nu va dobândi niciodată iertare.
Nu pentru păcatele sale, numai pentru greşalele noastre ne va hotărâ Dumnezeu pedeapsă, ci şi pentru cele străine, adică când vorbim de rău pe fratele nostru. De aceea a sfătuit Dumnezeu, zicând : „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi” (Mt. 7, 1).
Şi precum omul cel blând, iubitor de semeni şi iertător îşi micşorează păcatele sale, aşa cel mânios, crud şi neiertător îşi măreşte păcatele sale. Deci să izgonim din gura noastră toată grăirea de rău, ştiind că şi cenuşă de vom mânca, nici un folos nu vom dobândi din această aspră petrecere, dacă nu ne vom depărta de acest obicei.
Că nu cele ce intră în gură spurcă pe om, ci cele ce ies. De va mesteca cineva noroi, fiind tu de faţă, oare nu ocărăşti şi cerţi pe cel ce face unele ca acestea ? Fă la fel şi cu grăitorul de rău.
Că mirosul cel urât ce iese din mestecarea noroiului nu împunge aşa tare membrana creierului celor ce aud, precum împunge putoarea păcatelor străine şi viaţa necurată, mâhnind şi tulburând sufletul celor ce aud.
Să ne depărtăm dar, de grăirea de rău, de cuvintele de ocară, de hulă şi nici pe vecinul, nici pe Dumnezeu să nu-L vorbim de rău.
Că mulţi din vorbitorii de rău la atâta turbare au ajuns, încât de la clevetirea semenilor şi-au ridicat limba lor asupra Stăpânului. Şi cât de mare este răul acesta, vedem din lucrurile cele ce acum ne-au ajuns.

[Mihailc]

În legătura cu aceasta, să cercetăm cele ce urmează. Dacă sfintele Daruri pe de o parte sunt aduse lui Dumnezeu, iar pe de alta sfinţesc pe cei ce au trebuinţă de sfinţire, de ce credem că, prin aducerea lor, cinstim şi pe cei deja sfinţiţi şi întru totul desăvârşiţi (adică Sfinţi)? Şi de ce...
Atunci când îi chemăm într-ajutor, rugându-ne lor pentru vreun lucru, le făgăduim Liturghia acestor Daruri, ca şi cum am vrea sa le închinăm lor sau să le aducem pentru ei, ca să-i îmbunăm? - Pentru că, după cum am spus mai înainte, aducerea Darurilor are şi alt rost, potrivit căruia Darurile devin ale Sfinţilor atunci când ele sunt aduse lui Dumnezeu ca mulţumire pentru slava cu care El i-a slăvit şi pentru desăvârşirea cu care i-a fericit. Darurile sunt într-adevăr, ale lui Dumnezeu, ca unele ce sunt aduse Lui; ele sunt şi ale credincioşilor care au nevoie de ajutor, ca unele ce sunt ajutătoare; dar totodată sunt şi ale Sfinţilor, deoarece sunt aduse lui Dumnezeu din pricina lor. Într-adevăr, darul hărăzit mie este al meu, oricare ar fi primitorul (chiar daca îl primeşte altul). Căci nu toate darurile le primim chiar în mâinile noastre, ci pe unele le primim şi prin prieteni, prin ai casei, sau, într-un cuvânt, prin orice persoana căreia dăruitorul le încredinţează, ca să ne facă plăcere. De aceea Mântuitorul zice ca El însuşi e Acela Care primeşte când dăm ceva săracilor, pentru că cei ce dau de pomană la sărmani, pentru Domnul fac aceasta. Asemenea şi Sfinţii primesc Darurile noastre, pentru ca datorită lor se aduc lui Dumnezeu; adică după cum pomana la săraci se face din iubirea pentru Hristos, tot aşa şi aducerea Darurilor se face din iubirea pentru Sfinţi. Deoarece îi iubim peste măsura de mult, noi socotim bunurile lor ca ale noastre şi ne bucurăm împreună cu ei de fericirea lor, ca şi cum noi înşine am fi părtaşi ai acestei fericiri. Bucurându-ne astfel pentru bunătăţile ce le-a dat lor Domnul, mulţumim Dătătorului să-i aducem daruri în semn de recunoştinţă. Dar Sfinţii primesc Darurile, nu numai pentru ca aducerea Darurilor se face din iubire pentru ei, ci şi pentru că ei se bucura şi se veselesc foarte, când noi aducem lui Dumnezeu mulţumire şi slavă prin aceste Daruri. Căci, după cum cel mai greu păcat al nelegiuiţilor e ca, din pricina lor, Dumnezeu e hulit între neamuri, tot aşa cea mai mare bucurie şi dorinţă a Sfinţilor este ca, printr-înşii să fie slăvit Dumnezeu. Pentru aceasta s-au nevoit fără încetare cât au trăit în trup şi tot aceasta le este îndeletnicirea necurmată, pricină de desfătare şi cea mai mare fericire după ce s-au mutat de pe pământ la cer. Căci dacă petrecem mulţumind necontenit lui Dumnezeu şi făcând toate numai spre slava Lui chiar şi atunci când abia nădăjduim la această fericire, cu atât mai mult acum, când recunoştinţa le e cu mult mai mare, cand sunt deja desăvârşiţi, când nu mai nădăjduiesc bunurile ci simt dărnicia lui Dumnezeu chiar în chip nemijlocit, când au ajuns luminători ca soarele din simpli pământeni ce erau, fii măriţi şi locuitori ai Împărăţiei cerurilor din robi netrebnici, mijlocitori (ocrotitori) ai noştri, din pârâţi vinovaţi, prin trecerea pe care o au înaintea Judecătorului! Aşa se face că Sfinţii nu se mai satură slăvind pe Dumnezeu şi li se pare că singuri nu-I mulţumesc deajuns; de aceea ei doresc ca toţi îngerii şi oamenii sa ia parte la imnul lor de laudă, pentru ca datoria lor de recunoştinţă să fie plătita lui Dumnezeu într-un chip mai vrednic de măreţia Lui, fiind ea sporită prin înmulţirea lăudătorilor.
Mărturii pentru aceasta sunt sfinţii tineri cei dimpreună cu Azaria care au ieşit nevătămaţi din cuptorul cel de foc; simţindu-se datori să aducă mulţumire Izbăvitorului lor şi să-L laude pentru minunea pe care o făcuse cu ei, nu s-au mulţumit să cânte numai ei singuri şi au socotit că glasul lor nu e deajuns pentru aceasta; ei chemau într-ajutor pe îngeri, pe tot neamul omenesc şi chiar cerul cu soarele şi cu stelele, pământul, munţii şi toate lucrurile necuvântătoare şi neînsufleţite, cu un cuvânt toată făptura. Iată cât de mare era râvna Sfinţilor de a lăuda pe Dumnezeu încă de pe când trăiau pe pămând şi deci cu atât mai mult acum, când sunt eliberaţi de trupul păcatului. De aceea, dacă cineva, aducându-şi aminte de Sfinţi, de cinstea, de fericirea şi de slava lor, laudă pe Dumnezeu, Cel ce i-a încununat pe dânşii, acela le pricinuieşte bucuria şi desfătarea cea mai curată decât toate bucuriile, mai cu seamă atunci când laudă pe Dumnezeu nu numai prin simple cuvinte, ci aducându-I şi daruri şi mulţumire şi încă nişte daruri care-I plac aşa de mult şi care sunt preţuite cu cea mai înaltă cinste. Căci atunci, Mântuitorul Însuşi, primind Darurile noastre cu bunăvoinţă, ne da în schimb mult mai mult decât se cuvine, adică chiar Trupul şi Sângele Său; iar Sfinţii bucurându-se de Daruri mai mult decât de orice alt lucru cu care i-am putea cinsti pe ei, se oferă cu totul să ne dea ajutorul lor la orice nevoie avem. Căci ei imită întru toate pe Stăpânul lor.(Sfântul Nicolae Cabasila - Explicări la dumnezeiasca Liturghie)
http://edituradeisis.ro/opencart/ind...product_id=203