Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

Originea suferinţei este păcatul, în înţelesul că suferinţa vine după păcat. Totuşi problema suferinţei este una delicată, încă nu o poate elucida nimeni dintre noi. Orice răspunsuri am da la această problemă ar fi insuficiente, nesatisfăcătoare. Se susţine, în general, că suferinţa este rezultatul păcatului, deşi nu în toate cazurile este aşa, pentru că au suferit şi oameni care au fost drepţi, ca, de pildă, Dreptul Iov, sau au suferit oameni care s-au curăţit de păcate, precum Sfântul Apostol Pavel. E o deosebire însă între suferinţa dreptului şi suferinţa păcătosului, există o cruce a tâlharului care s-a pocăit şi există o cruce a tâlharului care nu s-a pocăit. Cu toate că şi unul şi altul sufereau, rezultatul suferinţei lor nu a fost acelaşi. Ceea ce este important în legătură cu suferinţa nu e să ştim teoretic ce este şi ce rost are, ci să ştim cum să o folosim spre binele nostru. Creştinismul presupunând crucea, iar suferinţa fiind o cruce, important este cum ne ducem această cruce. Pentru mulţi, suferinţa este desfiinţată prin credinţă, adică, dacă o suferinţă nu este atât de chinuitoare încât să fie copleşitoare, în cazul acesta ea poate să fie un ajutor pentru îmbunătăţirea omului.
Un medic de prin părţile Ardealului, Ioan Suciu Sibianul - Dumnezeu să-l odihnească - spunea că mai ales două lucruri nu le poţi face fără credinţa în Dumnezeu, şi anume să suporţi o suferinţă grea şi să creşti copii buni.
Arhimandrit Teofil Părăian

[cristiboss56]

Unii creștini se plâng de faptul că, străduindu-se să se roage regulat, nu reușesc totuși să ajungă la o rugăciune plină de căldură duhovnicească. Rugăciunea lor se răspândește în permanență, inima lor rămâne rece, împietrită, fără simțire și rugăciunea se arată astfel nelucrătoare. Și ei se întreabă: are rost o asemenea rugăciune? Cu nedumeriri precum acestea, unii creștini au mers la cunoscutul stareț de la Optina, Sfântul ieroschimonah Iosif, urmaș al vestitului Sfânt Ambrozie de la Optina și au primit următorul răspuns adânc și ziditor: „Să nu ne răspândim deloc în timpul rugăciunii e cu neputință pentru noi, oamenii păcătoși, însă, totuși, trebuie să ne străduim după puterile noastre să ne adunăm mintea, zăvorând-o în cuvintele rugăciunii, adică să pătrundă aceasta fiecare cuvânt de rugăciune. De răcire duhovnicească și împietrire nu trebuie să ne tulburăm prea mult, ci trebuie să ne silim spre rugăciune, socotindu-ne nevrednici de mângâiere și umilință.
Dacă rugăciunea este rece, nu trebuie să conchidem că ea nu e plăcută lui Dumnezeu. Uneori, o asemenea rugăciune se socotește chiar ca nevoință omului, dacă el se smerește și se ocărăște pe sine întru toate înaintea lui Dumnezeu”.
(Arhimandritul Serafim Alexiev, Călăuza rugătorului ortodox, traducere de Gheorghiță Ciocioi, Editura Sophia, București, 2015, pp. 12-13)

[cristiboss56]

Dumnezeu ne învaţă să ne rugăm neîncetat. „Rugaţi-vă neîncetat“ (I Tesaloniceni 5, 17). Iar Cuviosul Isaac Sirul spune: „Fără rugăciunea neîncetată noi nu ne putem apropia de Dumnezeu“. De aceea, nu sunt de ajuns respectarea pravilelor acasă şi asistarea la slujbele bisericeşti. Ci, aşa cum spune Mântuitorul, trebuie să învăţăm să ne rugăm neîncetat. Însă cum?
Iată ce sfat ne dă episcopul Teofan Zăvorâtul: „În timpul zilei să ne rugăm lui Dumnezeu cât mai des, cu cuvinte puţine, în funcţie de starea sufletească şi de lucrul pe care îl facem. De exemplu, la începutul unei activităţi spune: «Binecuvântează, Doamne», iar la sfârşitul ei: «Slavă Ţie, Doamne», şi nu numai cu gura, ci şi cu inima... Şi aşa, la orice lucru. Sau repetă cât mai des: «Doamne miluieşte», «Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-mă», «Îngere al lui Dumnezeu, apărătorul meu sfânt, ocroteşte-mă», ori roagă-te cu alte cuvinte, dar cât mai des şi străduieşte-te ca ele să vină din adâncul inimii...“
Nikolaj Evgrafovich Pestov

[cristiboss56]

Precum lumânarea stinsă dobândeşte, prin apropierea şi atingerea de lumânarea aprinsă, lumină din lumina ei; cărbunii şi fierul, foc din focul în care se bagă, sau o vargă rece de fier, curent, prin atingere de firul încărcat cu curent de la uzina electrică, etc. Cel ce n-are, primeşte de la cel ce are cele trebuincioase, de care este lipsit. Tot astfel primesc şi se împodobesc cu felurite şi multe daruri dumnezeieşti toţi creştinii - oricât de săraci, simpli şi păcătoşi ar fi ei - care se roagă lui Dumnezeu în Duh şi în adevăr; toţi cei ce se ostenesc şi se învrednicesc a sta prin rugăciune, de vorbă cu Dumnezeu. Rugăciunea împuterniceşte pe cei slăbănogiţi şi aduce în staulul Mântuitorului pe cei rătăciţi. Fără rugăciune, nicio faptă bună nu este care să ducă pe om la buna credinţă, la împărăţia luminii, la Dumnezeu. Multă înţelepciune, virtuţi creştineşti şi lucrări duhovniceşti aduce creştinului rugăciunea, vorbirea cu Dumnezeu!
Protosinghel Nicodim Măndiță

[cristiboss56]

Nu sunt lipsite de importanță păcatele mărunte la chip, dacă de ele atârnă nu doar comportarea omului aici, pe pământ, ci și veșnica lui stare de dincolo, de după moarte. Germenii celor mai înalți copaci, embrionii celor mai mari animale sunt foarte mici, chiar uimitor de mici. Însă asemenea mici germeni se arată mai apoi în giganții arbori sequoia, care ajung până la o sută de metri înălțime, și în balenele cele uriașe, care cântăresc până la o sută de mii de kilograme. Păcatele cele mici sunt asemenea firelor de nisip, care adunate în traistă, prin mulțimea lor, pot să ajungă la greutatea unei pietre de moară, ce poate să-l scufunde pe om în adâncurile mării (vezi Matei 18, 6).
Arhimandrit Serafim Alexiev

[cristiboss56]

Lucrurile cu neputinţă de priceput şi de cuprins nu le poate face decât dragostea, doar dragostea este aceea care le poate face pe toate! Fiindcă singură ea poate să acopere totul, să creadă totul, să nădăjduiască totul, să sufere totul (I Corinteni 13, 7). Ceea ce nu ai face pentru nici un preţ din lume eşti în stare să faci, fără să aştepţi nimic în schimb, când ai o adevărată iubire. Orice părinte adevărat este în stare să vegheze zile şi nopţi în şir la un căpătâi preaiubit, chinuit de febră; să aştepte zile şi nopţi fără număr un chip plecat departe; să plângă zile şi nopţi fără număr o fiinţă neuitată, pe care nimic pe lume nu o mai poate înlocui. Aceasta este dragostea adevărată!
Preotul Constantin Sârbu

[cristiboss56]

Să-ţi stabileşti o oră pe zi sau pe noapte în care să spui rugăciunea cuvânt cu cuvânt, pătrunzându-o cu mintea: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă! Doamne, Iisuse Hristoase, miluişte-mă! Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!”. Aşa să spui rugăciunea. Iar cu timpul, în funcţie de curăţia ta, în funcţie de râvna ta, primul lucru pe care îl vei întâlni va fi bucuria. Bucuria îţi va da şi mai multă râvnă să spui de şi mai multe ori rugăciunea. Mai multa rugăciune îţi va aduce o şi mai mare bucurie. Înlăuntrul tău va străluci o altă bucurie pe care nu o cunoşteai până atunci; altă strălucire, altă frumuseţe, altă dulceaţă, altă fericire. Vei vedea întreaga natură îmbibată în frumuseţe, în dulceaţă. Vei vedea întreaga natură ca fiind creaţia Dumnezeului Celui Nevăzut, Celui de Necuprins cu mintea. Dar acestea nu reprezintă mai nimic. Sunt foarte mici. Sunt ca un fir de nisip de pe malul mării.
Sunt altele mult mai măreţe pe care le vei trăi dacă vei spune rugăciunea. După aceea, vei simţi un alt orizont duhovnicesc, o altă hrană duhovnicească, o altă îmbrăcăminte duhovnicească, pe care acum nici măcar nu le poţi concepe. Când Dumnezeu va vedea râvna și evlavia ta pe care le ceri de la El prin rugăciune, atunci și tu vei vedea ce înseamnă acele lucruri duhovniceşti, acele bunătăţi de negrăit, ce este raiul, care, încă de aici, încă din această viaţă, îl vei trăi, îl vei pregusta, îl vei vedea. Bunătăţile cele veşnice încă de aici se trăiesc și îţi vor da multă râvnă ca să-L slujești şi mai mult pe Hristos.