Cuvant pentru suflet !

[cristiboss56]

– Maică Stareţă, i-ai scris urări lui Dimitrie, care acum se căsătoreşte?
– I-am scris, Părinte.
– Adu-mi felicitarea să completez şi eu ceva: „Hristos şi Maica Domnului să fie cu voi. Dimitrie, îți dau binecuvântare să te cerţi cu toată lumea, în afară de Maria. La fel şi Mariei”. Ia să văd dacă vor înţelege la ce mă refer?
Cineva m-a întrebat: „Ce uneşte mai mult pe bărbat cu femeia?”. „Recunoştinţa”, îi răspund. Unul iubeşte pe celălalt pentru ceea ce îi dăruieşte. Femeia îi dă bărbatului ei încrederea, devotamentul şi ascultarea sa. Iar bărbatul îi dă femeii siguranţa că o poate proteja. Femeia este doamna casei, dar şi o mare servitoare, iar bărbatul este stăpânul casei, dar şi hamalul ei. Soţii trebuie să aibă dragoste curată între ei pentru ca, existând un climat paşnic în familie, să-şi poată îndeplini îndatoririle lor duhovniceşti.
Pentru a trăi în chip armonios, soţii trebuie dintru început să pună ca temelie a vieţii lor dragostea, dragostea cea scumpă, care se află în nobleţea duhovnicească, în jertfirea de sine, iar nu în dragostea cea mincinoasă, lumească şi trupească. Atunci când există dragoste şi jertfire de sine, întotdeauna unul se pune în situaţia celuilalt, îl înţelege şi-l doare. Iar atunci când cineva îl primeşte pe aproapele său în inima sa îndurerată, Îl primeşte pe însuşi Hristos, Care îl umple cu şi mai multă veselie duhovnicească.
Atunci când există dragoste, chiar şi departe de s-ar afla unul de celălalt, siliţi fiind de împrejurări, totuși se află aproape, pentru că dragostea lui Hristos nu poate fi limitată prin distanțe. Însă atunci când, Doamne fereşte!, soţii nu au dragoste între ei, chiar de s-ar afla aproape din punct de vedere spațial, în realitate se află departe anul de celălalt. De aceea, soții trebuie să se străduiască să păstreze dragostea în toată viața lor şi să se jertfească unul pentru celălalt.
(Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovniceşti. Volumul IV. Viața de familie, Editura Evanghelismos, București, 2003, pp. 43-45)

[Ioan_Cezar]

În furtuna vieţii se întâmplă nu de puţine ori ca soţul şi soaţa să uite legământul dintre ei, aşa cum în general oamenii uită Legământul pe care Dumnezeu l-a reînnoit cu omul şi pe care omul L-a primit cu recunoştinţă şi bucurie, măcar o dată în viaţă.
Toate trec...
Iar unde este iubire (şi în majoritatea căminelor ea este, deşi la prima vedere pare a lipsi cu desăvârşire, sub spuma tulbure a întâmplărilor dintre noi) se petrece din când în când o minune care nu constă în altceva decât în faptul că mai întâi unul, apoi amândoi îşi amintesc legământul şi Legământul. E tare bine atunci.... Şi iar şi iarăşi apar uitarea, sila, cearta, ura....
Apoi iubirea îşi flutură batista, lăsînd locul urii, iar viaţa îşi îngână ceasul cu moartea... Şi aşa mai departe.
E ca şi cum pe un fluviu etern ies mereu la suprafaţă conţinuturi tainice, abia bănuite: bulboane de mâl, hoituri groteşti, ierburi şi flori neştiute şi multe alte dovezi că râul, dincolo de jocul nesfârşit al valurilor, îşi poartă propria poveste şi sensul.
Cei care se iubesc îşi vor aminti întotdeauna, la timpul potrivit, aceasta. Ceilalţi îşi vor aminti mereu orice altceva. Ca un făcut, parcă!

[cristiboss56]

În prealabil postat de Ioan_Cezar

În furtuna vieţii se întâmplă nu de puţine ori ca soţul şi soaţa să uite legământul dintre ei, aşa cum în general oamenii uită Legământul pe care Dumnezeu l-a reînnoit cu omul şi pe care omul L-a primit cu recunoştinţă şi bucurie, măcar o dată în viaţă.
Toate trec...
Iar unde este iubire (şi în majoritatea căminelor ea este, deşi la prima vedere pare a lipsi cu desăvârşire, sub spuma tulbure a întâmplărilor dintre noi) se petrece din când în când o minune care nu constă în altceva decât în faptul că mai întâi unul, apoi amândoi îşi amintesc legământul şi Legământul. E tare bine atunci.... Şi iar şi iarăşi apar uitarea, sila, cearta, ura....
Apoi iubirea îşi flutură batista, lăsînd locul urii, iar viaţa îşi îngână ceasul cu moartea... Şi aşa mai departe.
E ca şi cum pe un fluviu etern ies mereu la suprafaţă conţinuturi tainice, abia bănuite: bulboane de mâl, hoituri groteşti, ierburi şi flori neştiute şi multe alte dovezi că râul, dincolo de jocul nesfârşit al valurilor, îşi poartă propria poveste şi sensul.
Cei care se iubesc îşi vor aminti întotdeauna, la timpul potrivit, aceasta. Ceilalţi îşi vor aminti mereu orice altceva. Ca un făcut, parcă!

Asa-i , iubirea pe toate le învinge , iar spusele Sf.Apostol Pavel , cunoscute si arhicunoscute , sunt atât si atât de actuale . . . !
Doamne ajută!

[cristiboss56]

Eu sunt căsătorită. Vă rog să-mi explicaţi mai bine cum trebuie să mă supun sau să-l ascult pe soţul meu.

Din firea noastră păcătoasă, nimănui nu-i place ideea de supunere. În mentalitatea noastră, astăzi înţelegem că a te supune înseamnă a te înjosi, a te umili, a te reduce la inferioritate, a pierde din valoare. Pentru firea noastră noi vrem să fim independenţi, adică nimeni să nu fie deasupra noastră, ci noi să ne fim stăpâni şi, dacă se poate, noi să stăpânim peste alţii şi să-i dominăm şi să-i manipulăm pe alţii. Aşa-i? Observaţi că am subliniat din firea noastră şi pentru firea noastră. Aceasta caracterizează pe omul păcătos, el trăieşte numai pentru sine. Ei bine, aici, în domeniul acesta, se întâmplă cea mai profundă şi mai radicală schimbare, când cineva se întâlneşte cu Mântuitorul şi ajunge să înţeleagă cine este Iisus şi ce a făcut pentru el. Când înţelegi că Iisus ţi S-a supus ţie, adică S-a aşezat în locul tău, S-a încărcat cu păcatele tale şi a murit în locul tău, reacţia ta este să te dăruieşti Lui, aşa cum El ţi S-a dăruit ţie. Aşa zice şi Sfântul Apostol Pavel: „Iisus Hristos a murit pentru toţi, ca cei ce viază să nu mai vieze loruşi, ci Aceluia care pentru ei, a murit şi a înviat” (II Corinteni 5, 15). Şi mai zice: „Dacă este cineva în Hristos este făptură nouă” (II Corinteni 5, 17).
Când cineva se uneşte cu Hristos, el a înviat şi este o nouă creaţie. Diferenţa este că înainte trăia pentru sine, iar acum se bucură în adâncul său pentru altul, pentru Iisus. Lucrul esenţial pentru mine este faptul acesta: am răspuns la moartea Domnului pentru mine, supunându-mă Lui, dăruindu-mă Lui.
Acum, dacă eu m-am supus lui Iisus şi, prin El, m-am supus lui Dumnezeu, de acum nu mă mai iau după ce îmi dictează firea mea păcătoasă sau instinctul meu, ci încep să-l întreb pe Dumnezeu cum vrea El să fiu şi unde mă vrea El să stau, şi El îţi va spune că trebuie să te dăruieşti soţului tău şi să fii supusă soţului tău. Supunerea ta faţă de soţul tău este, în primul rând, o problemă între tine şi Dumnezeu. Dumnezeu este Cel ce-ţi fixează locul sub autoritatea soţului tău şi tu accepţi acest loc de supunere faţă de soţul tău, în primul rând pentru că acesta este aranjamentul lui Dumnezeu, este ordinea gândită de Dumnezeu. De vreme ce tu eşti o creaţie nouă, o fiinţă care trăieşte pentru Dumnezeu, tu accepţi locul pe care ţi l-a fixat El în ierarhia cosmică şi acest loc este sub autoritatea soţului tău.
În al doilea rând, supunerea ta faţă de soţul tău este o problemă de dragoste. Când iubeşti cu adevărat, te dăruieşti celui pe care îl iubeşti şi dăruirea de sine înseamnă şi ascultare, supunere şi subordonare.
Aţi auzit că această supunere înseamnă să te uiţi mai întâi la interesele celuilalt şi să-l vezi pe celălalt mai sus ca tine. Acest lucru nu este uşor dacă nu iubeşti dar, dacă iubeşti, tocmai aceasta faci, te uiţi pe tine şi trăieşti pentru cel pe care îl iubeşti.

[cristiboss56]

Maică, este îngăduit tinerilor să se sărute în Post? Oare acest lucru ne poate afecta în mod negativ relaţia? Cum ne sfătuiţi?

- Îmi pare rău copiii mei să vă întristez, dar sărutul de*spre care vorbiţi nu e bun nici în afara Postului, d-apoi în Post... Părintele Savatie Baştovoi vă lămureşte dar cu sărutul. Nu vreau eu să mă repet. Pentru mine a fost minunat când am citit ce zice părintele.
Măi, copii, dragostea dintre un băiat şi o fată e atât de frumoasă şi felurile de a vă manifesta tandreţea sunt atât de multe şi de minunate!
Aţi încercat vreodată să îm*brăţişaţi pe cineva cu privirea? Dar cu atenţia? Să-l priveşti mult, să-i dai atenţie îndelungată şi de bună calitate? Cea mai minunată îmbrăţişare este atenţia. Nici o îmbrăţişare trupească nu va putea satisface dorul omului de apro*piere şi de prezenţă. Doar atenţia! Ea asta şi este: suflet care îmbrăţişează alt suflet. Profitaţi măcar de Post să vă daţi multă atenţie. Multă atenţie şi când sunteţi de faţă, şi când sunteţi plecaţi, şi la rugăciune! Şi-aşa veţi birui păcatul şi relaţia voastră va fi plină de bucurie şi dragoste.
Sărutul, îmbrăţişările şi jocurile mai mult sau mai puţin vinovate, rănesc relaţia, rănesc dragostea, creează depen*denţe şi sunt păcate. Pentru că, în momentul în care cineva care iubeşte, îl sărută sau îl mângâie pe cel iubit fără acea atenţie plină de rugăciune, îl transformă cumva în obiect, în obiectul care-i dă plăcere. Şi, dacă nu veţi exersa cât sunteţi prieteni dragostea dezinteresată, nu o veţi avea după nuntă, când veţi avea griji şi necazuri şi când pofta trupului nu va mai fi exacerbată de păcat.
Ştiţi, eu aş numi iubirea dinainte de căsătorie postul Nunţii. Acest minunat post vă va pregăti pentru primirea harului ne*cesar hrănirii, întreţinerii şi creşterii adevăratei iubiri şi a veselirii chipurilor făgăduite de Praznicul Nunţii. Şi aşa, şi postul rânduit de Sfânta Biserică în intimitatea căminului nu va mai fi greu, nu va mai fi privit ca o „interdicţie”, ci ca un loc, timp şi mod special de iubire dătătoare de iubire care nu e din lumea aceasta. Altfel totul se va stinge, se va consuma...

[cristiboss56]

Sfinţind căsătoria şi patul mirilor („nuntă cinstită şi viaţă neîntinată”), Biserica învaţă şi înfrânarea de la relaţiile intime. Înainte de masă, creştinul ortodox rosteşte rugăciunea, dar dacă alături este un preot, acesta se roagă: „Doamne, binecuvântează mâncarea şi băutura robului Tău”, însă ştim că Biserica condamnă lăcomia şi beţia, şi le numeşte păcate. La fel, binecuvântând căsătoria, Biserica condamnă soţii care îşi întemeiază relaţiile exclusiv pe cele intime. Când într-o căsnicie predomină sexul, putem vorbi despre desfrânare; când bărbatul, după ce a strigat la soţie, cere de la ea satisfacerea propriilor pofte trupeşti, vorbim la fel, despre desfrânare. Adresându-se creştinilor căsătoriţi, Clement Alexandrinul spunea: „Omul trebuie să se abţină de la voluptate, în toate trebuie să se cunoască limita şi măsura”. Neputinţa înfrânării alungă perceperea deplinătăţii caracterului treimic al persoanei soţilor - locul dragostei este ocupat de voluptate. Înfrânarea joacă un rol important în viaţa de familie. La fel, se cere şi călugărilor să se înfrâneze. Noi ne considerăm oameni fericiţi pentru că „toate ne sunt îngăduite, dar nu ne vom lăsa biruiţi de ceva” (1 Corinteni 6, 12).
Pr. Prof. Gleb Kaleda

[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de cristiboss56

Supunerea ta faţă de soţul tău este, în primul rând, o problemă între tine şi Dumnezeu. Dumnezeu este Cel ce-ţi fixează locul sub autoritatea soţului tău şi tu accepţi acest loc de supunere faţă de soţul tău, în primul rând pentru că acesta este aranjamentul lui Dumnezeu, este ordinea gândită de Dumnezeu. De vreme ce tu eşti o creaţie nouă, o fiinţă care trăieşte pentru Dumnezeu, tu accepţi locul pe care ţi l-a fixat El în ierarhia cosmică şi acest loc este sub autoritatea soţului tău.
În al doilea rând, supunerea ta faţă de soţul tău este o problemă de dragoste. Când iubeşti cu adevărat, te dăruieşti celui pe care îl iubeşti şi dăruirea de sine înseamnă şi ascultare, supunere şi subordonare.
Aţi auzit că această supunere înseamnă să te uiţi mai întâi la interesele celuilalt şi să-l vezi pe celălalt mai sus ca tine. Acest lucru nu este uşor dacă nu iubeşti dar, dacă iubeşti, tocmai aceasta faci, te uiţi pe tine şi trăieşti pentru cel pe care îl iubeşti.

Ehe, când vor începe isteţii şi isteţele să spună "da, daaaar....", cu tot ce poate fi imaginat (sau chiar întrece imaginaţia) că urmează, nu mai rămâne nimic din postarea aceasta. Deşi textul e fără echivoc şi cât se poate de luminos, de hrănitor pentru fericirea familiei.
Mie îmi place cel mai tare faza (clişeu des întâlnit pe aici) cu pusul condiţiilor de tipul: da, dar numai dacă şi bărbatul e credincios adevărat (ca noi, fetele şi nevestele cuminţi-foc, se lasă de înţeles) şi ascultă de Hristos! Poftim....
Asta seamănă cu condiţia pe care o pun unii creştini "adevăraţi" care justifică faptul că nu merg la biserică prin aceea că popa a furat nu ştiu ce, s-a îmbătat nu ştiu când, a tras un pârţ nu ştiu cum ş.a.m.d.... Când vom avea un preot adevărat, un sfânt nu altceva (ca noi, se subînţelege), atunci vom cinsti şi noi biata biserică, sfinţind-o cu prezenţa noastră....
Şi ne mirăm că lumea se plânge de copii - că sunt, chipurile, răi şi neascultători... Păi de unde să fi învăţat ei altceva?

[cristiboss56]

De cele mai multe ori, pasiunea orbeşte. Astfel, orbit de ea, omul începe să idealizeze mult obiectul închinării sale, iar când pasiunea trece, el ajunge la concluzia: „Cum de am putut fi atât de orb şi să nu văd care este, de fapt, adevărul?”. Apoi, imediat urmează dezamăgirea totală. Iată de ce este bine să nu ne grăbim. Mai întâi, ne vom împrieteni şi ne vom cunoaşte mai bine. Cu alte cuvinte, să conştientizăm ce ne asumăm. Familia este o cruce. Prin ea vom cunoaşte multe bucurii, dar şi multe greutăţi. Ne vom strădui să procedăm înţelept şi vom privi lucrurile real. În niciun caz nu vom lua căsnicia ca pe o loterie: va merge sau nu. Este un pas hotărâtor, pentru că avem în vedere mântuirea noastră. Prin familie ne putem mântui, dar putem şi să cădem. Plăcerea trupească va trece repede, pe când unirea duhovnicească este veşnică. Iată cum ar trebui să gândim.
(Pr. Evgheni Şestun, „Familia ortodoxă”, Editura Sophia, Bucureşti, 2005, p.35)

[cristiboss56]

Lacrima care cade câteodată, chiar și cu laudă de sine, este un mic dar din oceanul îndurărilor cerești. Fie ea și necurată, de va cădea mai des, însoțită cu suspinarea pentru necurăția ei, în curând se va lumina. Știți cât de nearătos a fost Cel care nu avea nici chip, nici frumusețe, ci a fost tot rănit, scuipat, însângerat (Isaiah 53, 2-4)? Și, totuși, a fost tot dragoste, tot dorință! Și dragostea noastră față de El trebuie să fie mai tare ca moartea.
Vărsați cat mai des fie și o singură lacrimă: lacrimile se adună ca niște mărgăritare, ca să alcătuiască podoabă sufletului dumneavoastră. Ele sunt o minunată doctorie împotriva nestatorniciei care se naște din visarea omului despre sine însuși și din împrăștiere.
Sfântul Inochentie al Penzei