Ei m-au mintit toata viata

[delia31]

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Daca am priceput bine, el crede, dar nu in dumnezeul care exista. Ci in unul mai drept si mai bun.

Stiti, desigur, domnule MihaiG, cum se numea pomul acela din care au gustat Adam si Eva si nu trebuia sa guste. Era pomul cunosterii binelui si raului. Problema dv e problema multora. E problema oamenilor din toate timpurile. Ei gusta in continuare din pomul acela. Si, de cate ori definesc ei cum e cu binele si cu raul, mai apare o catastrofa. Pentru care, desigur, Dumnezeu e de vina.

Am o senzatie de déja vu. Dostoievski. Sevilla. Lumea Marelui Inchizitor, in care nu exista suferinta si nici raul. Dar nici libertatea. O lume a armoniei coercitive.

Pe langa asta, dialogul dl. avocat cu Pelerinul seamana izbitor de tare, ca paradigma si pledoarie, cu anumite scene din Fratii Karamazov. Conversatii dintre Aliosa si Ivan.

Ivan Karamazov ii marturiseste fratelui sau ca e gata sa admita existenta lui Dumnezeu si a unui sens care va fi revelat la sfarsitul veacurilor, dar nu poate admite lumea creata de Dumnezeu: "Asadar, cum spuneam, admit existenta lui Dumnezeu; o admit cu draga inima, dupa cum admit deopotriva intelepciunea, care ne este cu desavarsire necunoscuta; cred in armonia eterna, cu care - zice-se - ne vom contopi candva, cred in cuvantul spre care tinde intregul univers si care, fiind el însusi dumnezeu, este în acelasi timp aspiratia catre dumnezeire, cred in toate cate mai sunt, chiar si în infinit. Ce puzderie de cuvinte s-au faurit ca sa exprime toate astea! Pe cat se pare, sunt pe calea cea buna, nu-i asa? Si acum inchipuieste-ti ca, in ultima instanţa, totuşi, eu nu accept lumea asta a lui dumnezeu, in finalitatea ei, n-o accept, desi stiu ca exista; pur si simplu n-o admit. Nu spun ca nu-l accept pe dumnezeu, intelege-ma, ci nu accept lumea plasmuita de el, aceasta creatie divina. Si nici prin gand nu mi-ar trece c-am s-o pot accepta vreodata".

Refuzul lui Ivan Karamazov este motivat (cum altfel?) de prezenta raului în lume, acest punct nevralgic al creatiei divine.

Pledoaria forte, argumentul imbatabil al celor doi, dl. avocat si Ivan Karamazov, si lovitura de gratie data acestui Dumnezeu arbitrar si crud care nu se opune ororilor indurate de mii de copii, este suferinta inocentilor. Si aici, si acolo, fiecare din cei doi revoltati are o multime de exemple in acest sens plus o retorica (aproape) infailibila.

Daca suferinta adultilor este dispus s-o accepte intr-o anumita masura ("treaba lor, daca au muscat din marul oprit, dracu sa-i ia"), suferinta copiilor i se pare inacceptabila lui Ivan: "€žAsculta - i se adreseaza el lui Aliosa - daca lumea trebuie sa sufere pentru a rascumpara prin suferinta acea nepieritoare armonie, ce cauta aici copilasii, explica-mi si mie, te rog?".

Mai departe, traseul spiritual al lui Ivan Karamazov duce la lepadarea totala si defintiva de acel Dumnezeu crestin, inacceptabil pt. el.
Si, evident, din dragoste pentru oameni si empatie cu nevinovatii copii, refuza oferta armoniei post-mortem a acestui Dumnezeu crestin. "€žNu vreau sa primesc deci armonia. Din dragoste pentru omenire nu vreau s-o accept. Mai bine sa raman cu suferintele nerazbunate. Prefer sa raman nerazbunat, chiar daca nu am dreptate, fara a fi apucat sa gasesc impacarea sufletului mistuit de revolta. Si apoi, cred ca s-a pus pret exagerat pe aceasta armonie, biletul de intrare e prea scump pentru punga noastra. De aceea ma si grabesc sa-l restitui. Si, daca vreau sa fiu un om intr-adevar cinstit, sunt dator sa-l restitui cat mai curand. Ceea ce şi fac. Asta nu inseamnă ca nu accept existenta lui Dumnezeu, Aliosa, ma multumesc doar sa-i dau inapoi cu tot respectul biletul meu de intrare".

In fine, fundatura in care a ajuns Ivan, l-a dus in final la pierderea mintii. Previzibil, din nefericire. Dumnezeul lui Karamazov este o plasmuire eretica a mintii lui. Umanismul lui e miscator doar pentru cei dispusi sa-si dea libertatea pe o ideologie despre libertate si pe o lume armonioasa prin coercitie in care raul nu exista, dar care e doar imaginara si nu se va intampla niciodata in conditiile lumii cazute, de aici si acum.

Tulburarea pe care o naste in sufletul lui Ivan duce la perplexitate si paroxism si se consuma in deznadejde. Cum de altfel e previzibil pentru orice spirit luciferic care ar fi facut o lume perfecta. Fara libertate, evident!