Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

Rugăciunea dă cunoștință sufletului despre el însuși, prin faptul că se face oglindă în care el însuși se privește. Dar rugăciunea se face oglindă sufletului prin faptul că i-o ține în față Dumnezeu, sau harul Duhului. Sufletul singur nu și-o poate ține. Rugăciunea, ca și oglinda, are un suport obiectiv. De aceea sufletul, văzându-se pe sine în rugăciune, are totodată conștiința că e ținut în legătură cu Dumnezeu. Sufletul se cunoaște însă în rugăciune cu toate stările și pornirile lui bune și rele. Dar vede în același timp și simplitatea lui fără chip, dacă s-a ridicat la curăția de toate legăturile cu lucrurile. Absorbirea în vederea acestei taine negrăite a sale produce în el o tăcere despre toate, o tăcere despre el însuși și o copleșitoare uimire.”
Părintele Dumitru Stăniloae

[cristiboss56]

Aţi auzit de unii care se numesc vegetarieni. Ei nu sunt postitori, ei îşi îngrijesc în felul acesta sănătatea. Ar fi bine să mâncăm toţi numai verdeţuri, dar Dumnezeu nu a spus asta. Dumnezeu a spus să ne abţinem într-un anumit scop, căci măsura tuturor lucrurilor este Iisus Hristos. Pentru că El a venit şi a probat tot ce poate să facă firea omenească. A suferit, a luat asupra sa, a văzut, a verificat. De aceea, nu putem spune că El a putut posti 40 de zile pentru că era Dumnezeu şi nu ne-a depăşit pe noi, pentru că n-a depăşit cu firea ceea ce era firesc. Moise a postit 40 de zile, Hristos tot 40 de zile. Dumnezeu Iisus Hristos a postit cu firea omenească, nu cu firea dumnezeiască, firea dumnezeiască neavând nevoie de post, nici neputând posti sau suferi.
Preot Nicolae Tănase

[cristiboss56]

Rugăciunea este o puternică legătură între om şi Dumnezeu. Rugăciunea e un mare har dat omului de Dumnezeu. Rugăciunea este cap a toată bunătatea, e un mare folos duhovnicesc şi trupesc, e mântuire de tot ce-i rău, e scară la Împărăţia lui Dumnezeu, la Ceruri, e cale la viaţă, la fericirea vremelnică şi veşnică. Rugăciunea făcută în Duh şi adevăr înaripează şi înalţă sufletul nostru sus, sus, până la Dumnezeu, cu Care îl uneşte. Prin rugăciune, noi cerem de la Dumnezeu: iertare păcatelor, milă, pace şi har, ştiind că fără ajutorul lui Dumnezeu nu putem face nimic (Ioan 15, 1-5). Prin rugăciunea făcută în Duh şi adevăr, noi stăm de vorbă cu Dumnezeu. Aşa au vorbit: drepţii, patriarhii, proorocii, împăraţii în Vechiul Testament şi Mântuitorul cu sfinții Apostoli şi urmaşii lor în Noul Testament, până astăzi şi cât va fi lumea aceasta.
Protosinghel Nicodim Măndiță

[cristiboss56]

Calea creștinului este în felul următor: La început omul este atras de Dumnezeu cu Harul Său. După ce este deja atras, atunci începe lunga perioadă de încercare. Sunt puse la încercare libertatea omului și încrederea sa în Dumnezeu ‒ care este pusă la o probă „dură”.
La început, cererile către Dumnezeu, mici sau mari, chiar și rugămințile ce abia sunt formulate, sunt împlinite de obicei de către Dumnezeu într-un mod grabnic și minunat.
Însă atunci când vine perioada de încercare, atunci toate se schimbă și parcă Cerul se închide și devine surd la toate rugămințile. Pentru creștinul înflăcărat, toate în viața sa se fac cu greutate. Comportamentul oamenilor față de el se înrăutățește, încetează să-l mai cinstească. Ceea ce îngăduie la alții, la el nu îngăduie, munca sa este plătită, aproape totdeauna, cu mai puțin decât se cuvine, trupul său este predispus cu ușurință bolilor. Natura, oamenii, toate se întorc împotriva sa.
Cu toate că harismele sale firești nu sunt mai prejos decât harismele celorlalți, nu află condiții favorabile să le folosească. Pe lângă acestea, suferă multe atacuri de la puterile demonice, iar punctul culminant este nesuferita mâhnire pricinuită de dumnezeiasca părăsire. Atunci pătimirea (πάθος) sa ajunge la culme, pentru că omul în întregime este rănit pe toate planurile existenței sale.
Dumnezeu îl părăsește pe om? Este cu putință aceasta?
Și totuși, în locul trăirii apropierii lui Dumnezeu, vine în suflet sentimentul că Acela este infinit, inaccesibil, departe, dincolo de lumea astrală și toate invocările adresate Lui se pierd în imensitatea lumii spațiale. Sufletul își intensifică lăuntric strigătul său către El, dar nu vede încă nici ajutor, nici luare-aminte. Atunci toate devin împovărătoare.
Toate se izbutesc cu o osteneală nespus de mare. Viața se umple de chinuri și în om se naște simțământul că asupra sa lovește blestemul și mânia lui Dumnezeu.
Dar când vor trece aceste încercări, atunci va vedea cum purtarea de grijă minunată a lui Dumnezeu l-a păzit cu mare grijă în toate aspectele vieții sale.
Experiența milenară, care se predă din generație în generație, spune că atunci când Dumnezeu va vedea credința sufletului nevoitorului pe care o are pentru El, așa cum a văzut credința lui Iov, îl va povățui prin abisuri și la înălțimi, care nu sunt accesibile altora.
Cu cât mai deplină și mai puternică este credința și încrederea omului în Dumnezeu, cu atât mai mare este și măsura încercărilor, precum și deplinătatea experienței, care poate ajunge la o mare măsură.
Atunci i se arată limpede că a ajuns la limitele peste care nu poate trece omul.
(Arhimandrit Sofronie Saharov)

[cristiboss56]

Sfinţii Părinţi ne spun că, după cum nu putem opri vântul, la fel nu putem opri nici gândurile care ne vin. Gândurile rele care ne pot veni pot fi pentru orice păcat posibil, însă vicleanul diavol încearcă să ne câştige încrederea şi prin aparente gânduri bune, care de fapt ne pot duce într-o direcţie greşită. Asemenea înşelări le putem evita cultivându-ne smerenia, care ne face să ne dăm seama de greşelile pe care le facem. Gândurile care-l luptă adesea pe om, sunt cele de desfrâu şi de mândrie, apoi cele de întristare, iar la unii pot veni şi gânduri de hulă. Sfinţii Părinţi ne spun că dacă ne rugăm şi ne vin gânduri de hulă la adresa lui Dumnezeu, sau a altor sfinţi, nici să nu le luăm în seamă, căci nu de la noi sunt acestea, ci de la vrăjmaşul, care vrea să ne tulbure.Pentru celelalte feluri de gânduri, care vin asupra noastră, avem două posibilităţi: sau să ne luptăm cu ele, sau să fugim de ele. Cum ne putem lupta cu gândurile? De exemplu, dacă ne vin gânduri de desfrânare, ne putem lupta cu ele gândindu-ne cât de urât poate să miroasă un om, cât de repede trece fapta păcatului, şi faptul că după ce am săvârşit păcatul nici nu ne-am săturat, pofta reîntorcându-se repede la noi. Ba mai şi rămânem cu un gust amar de pe urma păcatului.
Cum putem fugi de asemenea gânduri? Cu rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!”, pe care o putem spune în orice caz, iar când suntem așa de tulburaţi, încât nici nu ne putem ruga, schimbându-o cu altceva. Putem da drumul la un film cuminte, să ne găsim ceva de făcut, să vorbim cu cineva, orice altceva, doar să ne distragem atenţia de la gândurile necurate. Dacă nu putem să ne rugăm, atunci putem face orice altceva, până ne trece fierbinţeala războiului, apoi vom fi fericiţi că nu am dat curs gândului pătimaş, şi poate am luat şi o cunună.
(Singhel Ioan Buliga, Provocările creștinului ortodox în zilele de astăzi, Editura Egumenița, Galați, 2012, pp. 305-307)

[cristiboss56]

Lauda este un mare duşman al omului, deoarece poate arunca omul în mândrie, şi din cauza mândriei acesta să-şi piardă sufletul. „Muiatu-s-au cuvintele lor mai mult decât untdelemnul, dar ele sunt săgeţi”; „cu gura lor mă binecuvântau şi cu inima lor mă blestemau” (Psalmii 54, 24; 61, 4), ne spune Proorocul David despre buzele viclene care pot rătăci sufletul nostru. Însuşi diavolul, în multe arătări ale sale, îl lăuda pe cel căruia i se arăta în chip de înger, iar dacă cel în cauză nu se smerea, căderea era mare. Săgeţi şi blesteme să fíe pentru noi laudele, însă felul în care ne comportăm când le auzim poate fi diferit în funcţie de gravitatea cazului. Astfel, putem să dăm un răspuns cu smerenie, când aceasta întrece măsura, dar putem şi să nu răspundem nimic în alte cazuri, gândindu-ne, cu smerenie, că nici nu suntem în stare să dăm un răspuns potrivit şi sigur, necrezând nici noi ceea ce spune cel care ne aduce laude.
În rest, faptele vorbesc, iar cuvintele sunt de prisos, iar ca să lauzi pe cineva în faţă, de multe ori este nepotrivit. Mai bine ar fi să certăm cu blândeţe, iar după ce cel în cauză nu mai este, atunci să-i aducem cuvinte de laudă.
(Singhel Ioan Buliga, Provocările creștinului ortodox în zilele de astăzi, Editura Egumenița, Galați, 2012, p. 76)

[cristiboss56]

Iar la Sfânta Evanghelie zice Domnul către toţi: „Luaţi aminte de sinea voastră, ca nu cândva să se îngreuneze inimile voastre cu mâncarea şi băutura!” (Luca 21, 34). Trebuie să amintim şi aceasta, că tot păcătosul poate să-şi ascundă păcatul său. Aşa zavisnicul îşi ascunde zavistia, vicleanul îşi ascunde vicleşugul, cel mândru îşi ascunde mândria, la fel şi pomenitorul de rău, însă beţivul se vădeşte ori de câte ori se îmbată. Pentru aceasta şi sminteala este mai mare la oamenii care se robesc de băutură. În ţara aceasta mai ales, unde necredincioşii (adică păgânii) nu prea folosesc vinul şi rachiul, se face mai mare sminteală când se îmbată creştinii. Căci văzând păgânii cum se îmbată creştinii, se smintesc şi hulesc credinţa Domnului nostru Iisus Hristos.
Căci iată ce zic păgânii: După cum este viaţa creştinilor, aşa este şi credinţa lor! Aceasta este hulă înfricoşată împotriva adevărului sfânt care se cuprinde în credinţa noastră. Aici se adeveresc cuvintele Apostolului, care răsună în cartea către romani: „Că numele lui Dumnezeu pentru voi se huleşte între neamuri!”.
Sfântul Ioan Iacob de la Neamț - Hozevitul