De la resemnare la acceptare

[AGabriela]

În prealabil postat de oitza ratacita

AGabriela, am urmarit cu interes subiectul propus spre discutie de dvs.
In concluzie, dupa atatea pagini de discutat discutii, va rog sa va indreptati atentia si spre conceptul de „complacere” pentru ca e posibil ca acesta sa fie momentan dominant in viata dvs. Multi dintre noi credem ca acceptarea inseamna a sta si a privi spre cer fara a face nimic. Asta este doar complacere intr-o situatie deoarece cerul nu ne poate darui nimic din ceea ce noi nu facem si nu ne oferim activ aici pe pamant, chiar si din cea mai adanca mlastina.
S-a amintit in paginile anterioare si despre singuratate sau insingurare. Parintele Cleopa spunea ca „este cu neputinta ca omul sa lucreze la desavarsirea lui daca nu iubeste insingurarea“. Permanenta raportare la Hristos transforma singuratatea intr-un moment de intoarcere autentica spre sine. Folosita corect, aceasta insingurare devine una sanatoasa, fiind esentiala pentru a ne pune in contact cu ceea ce suntem cu adevarat.
Invatand sa fim cu Dumnezeu in fiecare clipa, invatam sa fim cu noi insine.

Adevarat, insa aceasta complacere vine dupa un timp in care am simtit ca m-am fortat sa fiu o "crestina" dupa tipic, cu rugaciuni lungi citite, cu mers la toate slujbele si unde am ajuns?...aproape de pragul disperarii pentru ca aveam asteptari prea mari: de la sfinti si Dumnezeu pe de o parte si de la mine pe de alta parte. Sigur ca incurajez pe cei ce pot face si pot fi prezenti la toate tipicurile, dar mai ales prezenta duminica la Sf Liturghie este obligatorie pentru cine poate. Dar pe de alta am ajuns la concluzia ca fiecare face cat poate si ce poate, de aceea fac si eu cat si ce pot, cam putin ce-i drept sau poate mai nimic...iar pentru restul mai vorbesc cu parintele la care ma spovedesc sau cu prietenii sau mai pun cate un post aici pe forum :)
Multumesc frumos oricum pentru parerea dvs. sincera. Sper sa mai recitesc aceste randuri din cand in cand