De la resemnare la acceptare

[Yasmina]

În prealabil postat de Ioan_Cezar

Depinde în primul rând de însuşirile sufletului respectiv. Sunt suflete şi suflete...
Sufletul smerit (duhul umilit) acceptă multe, ba chiar dă mulţămită lui Dumnezeu pentru toate.
Sufletul de capră acceptă doar pe cele care îi gâdilă şi îi laudă râia.Aşadar problema nu e situaţia în sine, ci sufletul care o experiază şi care o interpretează într-un fel sau altul, potrivit însuşirilor şi înrâuririlor sale.

*
Singurătatea poate fi o binecuvântare sau un blestem. Atârnă de fiecare suflet în parte.

Perfect adevarat si imi place cum ai spus-o :)
Desi suflet de capra,hmmm? :)

In teorie se pot spune multe. Insa drumul de la teorie la practica, in special pentru oameni care trec prin incercari foarte grele, nu este deloc simplu. Este, intradevar, posibil dar sunt multi factori care actioneaza. Sunt oameni care trec prin incercari atat de dure de te cutremuri. Este foarte dificil sa-i dai un sfat unui asemenea om, mai ales cand nu ai trecut sau nu treci prin ce trece el.

[AGabriela]

În prealabil postat de Pelerin spre Rasarit

In teorie se pot spune multe. Insa drumul de la teorie la practica, in special pentru oameni care trec prin incercari foarte grele, nu este deloc simplu. Este, intradevar, posibil dar sunt multi factori care actioneaza. Sunt oameni care trec prin incercari atat de dure de te cutremuri. Este foarte dificil sa-i dai un sfat unui asemenea om, mai ales cand nu ai trecut sau nu treci prin ce trece el.

Drept ai grait, cu alte cuvinte trebuie sa te pui in pantofii celuilalt.
Cat in ceea ce ma.priveste cu.siguranta sunt multe alte cruci mai grele decat a mea si poatw mai sunt si altii care se confrunta cu framantarile pe care le am.si eu, de aceea tot vin pe.aici cu tot felulde "probleme" pe care unii cred ca.doar un "suflet de capra" le pot avea.

[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de AGabriela

Drept ai grait, cu alte cuvinte trebuie sa te pui in pantofii celuilalt.
Cat in ceea ce ma.priveste cu.siguranta sunt multe alte cruci mai grele decat a mea si poatw mai sunt si altii care se confrunta cu framantarile pe care le am.si eu, de aceea tot vin pe.aici cu tot felulde "probleme" pe care unii cred ca.doar un "suflet de capra" le pot avea.

Suflet de capră avem cam toţi, fii liniştită. De eram oi, vreunul, se simţea asta, răzbătea cumva pe undeva....
Ceea ce putem face, însă, din postura de capre, e să lăsăm coada mai jos şi să căutăm să nu ne mai lăudăm cu râia noastră. Asta însemană să renunţăm, pe cât putem, la jalnicele obiceiuri lumeşti de a percepe viaţa noastră şi a altora - de a ne lamenta dubios, de a face paradă cu necazurile noastre, de a ne preamări pe ocolite, viclean şi stupid etc. Să renunţăm la jocuri psihologice de doi bani, pe scurt spus. (Cu atât mai mult la orice altă formă şi nivel de joc psihologic.)

Ţi-am mai transmis şi cu alte prilejuri un anumit tip de mesaj pe care, îmi amintesc vag, l-ai călcat în picioare nu ca capra ci ca porcu. Aşa îmi amintesc, n-are rost s-o dăm în dulcegării şi prefăcătorie ieftină.
Mesajul nu era al meu, n-am inventat eu soluţii şi miracole ci, avînd habar despre ce vorbeşti, îţi dădeam mai departe darul pe care îl primisem eu însumi şi de care mă folosisem - cu nădejdea că îţi va fi de folos ori măcar că îl vei avea onest în vedere.

Mai încerc încă o dată, chit că anticipez cam ce fel de reacţie vei avea (sau poate mă înşel?):
Orice întâmplare ori situaţie a vieţii noastre, fără excepţie, merită şi trebuie să fie pusă în raport cu voia lui Dumnezeu şi cu lucrarea Lui pentru mântuirea noastră. Dumnezeu iubeşte pe toţi oamenii şi voieşte să scăpăm din boală şi moarte, să ajungem cu bine Acasă, să fim fericiţi fiind sfinţi. Absolut toate intervenţiile Lui în viaţa noastră (şi intervine mereu, dar asta e altă discuţie) au ca scop pocăinţa noastră şi sporirea duhovnicească.
Discursul şi lucrarea Mântuitorului sunt duhovniceşti, nu lumeşti.
Necazurile, pierderile, suferinţele pot şi trebuie privite, aşadar, ca semn al proniei Tatălui nostru pentru noi. Ele comunică mereu un "ceva" salvator, sunt o tragere de mânecă, o atenţionare şi totodată un prilej, o "uşă" pentru a ne strecura din ograda caprei în Staulul Oilor. Prin Uşa Milostivirii. Iar pentru asta trebuie doar să lepădăm mândria de capră şi să luăm, fie şi ca încercare, apucăturile oii. Împrumutîndu-le o vreme, se întâmplă că ele încep să ne modeleze, să ne reconstituie. Dacă vrem! dacă ne lăsăm înmuiaţi şi modelaţi! Iar dacă intrăm ca o capră între oi, nu-i bai - se va vedea repede şi ne vom da singuri afară. Sau vom cere să devenim oaie, pentru a rămâne între oi - alegerea ne aparţine.

Privind o situaţie din viaţa noastră cu ochii celui ce caută pe Domnul, dintr-odată ea capătă alt sens, lasă deschisă calea către un rod neasemuit de bun, înţelepţeşte/luminează/sfinţeşte.
Un necaz este un dar neasemuit pentru om. Este prilejul ca, lepădînd ochelarii minciunii de pe ochii noştri (ochelari pe care poate nu i-am confecţionat noi dar sigur i-am acceptat cu încântare, o vreme, precum copiii, distraţi), să ne amintim de sfânta frică a lui Dumnezeu şi să deprindem ce înseamnă că tatăl iubeşte pe fiul pe care îl ceartă/îl bate.

Omul are de ales în necaz: se preamăreşte pe sine sau Îl preamăreşte pe Domnul.
În primul caz, reacţia lui e de revoltă, de neînţelegere, de scormonire, de suspiciune şi protest, de refuz al părtăşiei cu voia Domnului. Se lamentează, se preface că-i nevinovat ca porumbelu, se tânguie pentru, vai, ce i s-a întâmplat lui etc. Îi pare că păţaniile lui au un caracter excepţional, că nimeni sub soare nu a mai trecut prin aşa ceva etc. Reflexe de capră.
În al doilea caz, omul ia aminte la sine, se cercetează prin "grilele de lectură" a vieţii oferite de Biserică, tinde la rugăciune şi spovedanie deasă, cere sfat (nu cu iscodire ori cu preamărire/laudă de sine prin beteşug - ce perversiune!, ci sincer, cu nevoie mare, cu plâns), îşi urăşte sufletul, îşi simte inima ca pe un pietroi în ciuda emoţionalităţii expresive de suprafaţă.

De ce să Îl preamărească omul pe Domnul? Din nenumărate motive dar în primul şi în ultimul rând pentru a trăi. Pentru a reintra în Viaţă.

Iar toate acestea le găsim gătite nouă, slavă lui Dumnezeu, în Biserică. Ne aşteaptă, precum uneltele oricărui om lucrător, înclinat spre hărnicie, ca să ne desţelenim ogorul. Nu putem trăi, nenutriţi la nesfârşit, printre buruieni şi pietroaie. Avem nevoie de o plugărie bună, mai întâi!
Să facem deci pasul din tindă, înlăuntrul Bisericii, cât mai suntem pe cale.
E ceva "pragmatic", cu totul pragmatic!
Doamne ajută!

[RalucaG]

Scrie undeva să nu aruncăm cu pietre, ca nimeni nu e fără păcat.
Mai scrie și că uneori cunoaștem păcatul omului, dar nu și pocăința lui...
Foarte urâtă exprimarea de gen "suflet de capră", " ca porcu" etc.
Gabriela, un preot duhovnic vă poate ajuta mult, vă poate ajuta să plângeți, dacă acest lucru vă este acum imposibil, vă poate ajuta să dormiți noaptea dacă suferiți de insomnii, vă poate ajuta să iertați, să nu stați împotriva celui rău, să priviți lucrurile cu calm și să puteți accepta ceea ce pare de neacceptat, chiar și o pierdere, chiar și singurătatea. Singurătatea ne obligă să ne luptăm cu demonii personali și să dobândim o anume liniște. Dar pacea pe care o simțim după ce vorbim cu preotul duhovnic și după ce ascultăm Sfânta Liturghie este balsamul de care are nevoie sufletul nostru.

Un alt suflet de capră

[AGabriela]

În prealabil postat de RalucaG

Scrie undeva să nu aruncăm cu pietre, ca nimeni nu e fără păcat.
Mai scrie și că uneori cunoaștem păcatul omului, dar nu și pocăința lui...
Foarte urâtă exprimarea de gen "suflet de capră", " ca porcu" etc.
Gabriela, un preot duhovnic vă poate ajuta mult, vă poate ajuta să plângeți, dacă acest lucru vă este acum imposibil, vă poate ajuta să dormiți noaptea dacă suferiți de insomnii, vă poate ajuta să iertați, să nu stați împotriva celui rău, să priviți lucrurile cu calm și să puteți accepta ceea ce pare de neacceptat, chiar și o pierdere, chiar și singurătatea. Singurătatea ne obligă să ne luptăm cu demonii personali și să dobândim o anume liniște. Dar pacea pe care o simțim după ce vorbim cu preotul duhovnic și după ce ascultăm Sfânta Liturghie este balsamul de care are nevoie sufletul nostru.

Un alt suflet de capră

Multumesc frumos, am parinte la care ma spovedesc, dar din pacate nu il pot numi si duhovnic, pentru ca nu il simt asa de apropiat. Merg si la Sf Liturghie cand am ocazia (duminica e un obicei bineinteles). Aceste lucruri ma mentin un pic pe linia de plutire, ca sa nu ma razvratesc totalmente. Pe unii singuratatea ii ajuta sa se lupte cu proprii demoni, pe mine ma face mai razvratita si mai egoista.
Am incredere ca va veni o zi cand Domnul va randui sa ma gasesc cu acea persoana care sa nu arunce neaparat cu pietre, ci sa ma ajute sa deblechez usa pentru a-i deschide lui Hristos. Ce va reprezenta aceasta persoana pentru mine in raportul relationarii pe pamant nu stiu, stiu doar ca am nevoie de a recapata increderea in oameni.si in Dumnezeu.
Multumesc frumos inca o data
Am reusit sa ma odihnesc un.pic sufleteste in aceste cuvinte

În prealabil postat de AGabriela

Am incredere ca va veni o zi cand Domnul va randui sa ma gasesc cu acea persoana care sa nu arunce neaparat cu pietre, ci sa ma ajute sa deblechez usa pentru a-i deschide lui Hristos. Ce va reprezenta aceasta persoana pentru mine in raportul relationarii pe pamant nu stiu, stiu doar ca am nevoie de a recapata increderea in oameni.si in Dumnezeu.

Gabriela, persoana aceea nu va veni niciodata.Daca nu vei gasi tu insati calea catre credinta, te vei simti singura in continuare.Cei din jur au rolul lor bine determinat in viata noastra, insa nu e bine sa asteptam de la ei ceea ce tine de datoria noastra.Si nevointa duhovniceasca continua e pentru cei pragmatici.Romantismul, razvratirea etc. sunt pentru lenesi(ma recunosc si eu aici de multe ori).

Si mai cred ca nu l-ati inteles bine pe domnul Ioan Cezar.Sa stii ca si eu ma simt de multe ori ca si "capra raioasa cu coada pe sus".Sau ma simt ca in povestea "Hainele cele noi ale imparatului", de Hans Christian Andersen.E o stare pe care o recunosc de multe ori si la cei din jur, nu numai la mine.Suntem atat de orgoliosi uneori(fara exceptie, fiecare trecand prin etapele astea), atat de mandri de noi...si atat de ridicoli.E un mecanism psihic compensatoriu, care in copilarie/adolescenta poate isi are rostul lui, insa pe masura ce ne maturizam avem nevoie sa il inlocuim, sa evoluam.La mine, de exemplu, vine dintr-un complex de inferioritate, niste nevoi afective nesatisfacute in copilarie.Pe mine nu m-a deranjat comparatia, ba din contra, ma ajuta sa constientizez si mai bine anumite lucruri si sa avansez un pic.
Pentru ca suntem praf in vant fara Dumnezeu.Nici o relatie, nici o mie de prieteni si nimic altceva nu ne poate ajuta si nu ne poate scapa de singuratate.

Cu prietenie.

[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de Yasmina

Desi suflet de capra,hmmm? :)

Păi, ce să fac şi eu, nu e de la mine - e de Sus!
Aşa că plângerea se poate depune în altă parte, la ghişeul meu livrîndu-se nimicuri, după obicei.

[Yasmina]

În prealabil postat de Ioan_Cezar

Păi, ce să fac şi eu, nu e de la mine - e de Sus!
Aşa că plângerea se poate depune în altă parte, la ghişeul meu livrîndu-se nimicuri, după obicei.

Am gresit o litera si iata intelesul s-a schimbat simtitor.

Eu una nu sunt de acord cu exprimarea "suflet de capra"sau"de porc"...
Am copilarit la tara,iar animalele astea sunt prea dragute si naïve pt a fi comparate cu abisul ,cu iadul din om(din unii oameni se intelege).
Am mai spus-o,un om poate fi mai bun sau mai rau decat un animal,o fiara. Depinde de el.
Asemanarea cu animalele ,le nedreptateste pe acestea din urma :)
Noi am fost "proiectati" pt mai mult(cu alte asteptari),insa situatiile nefericite arata ca nu ne putem ridica mai mult decat niste mamifere fioroase.
La fel cum existenta palpabila a Sfintilor ne arata cum ar trebui sa fim de fapt :)

scuze pt offtopic.

[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de Yasmina

Am gresit o litera si iata intelesul s-a schimbat simtitor.

Eu una nu sunt de acord cu exprimarea "suflet de capra"sau"de porc"...
Am copilarit la tara,iar animalele astea sunt prea dragute si naïve pt a fi comparate cu abisul ,cu iadul din om(din unii oameni se intelege).
Am mai spus-o,un om poate fi mai bun sau mai rau decat un animal,o fiara. Depinde de el.
Asemanarea cu animalele ,le nedreptateste pe acestea din urma :)
Noi am fost "proiectati" pt mai mult(cu alte asteptari),insa situatiile nefericite arata ca nu ne putem ridica mai mult decat niste mamifere fioroase.
La fel cum existenta palpabila a Sfintilor ne arata cum ar trebui sa fim de fapt :)

scuze pt offtopic.

Mi-am pus şi eu întrebarea, de multe ori, de ce folosim expresii metaforice care fac apel la diverse animale atunci când evaluăm un om: rău ca un câine, fioros ca tigrul, urât ca porcu, agitat ca o maimuţă, mut ca o lebădă, prost ca găina, curajos ca un leu, curat ca porumbelul, înţelept ca şarpele. Fiind iubitor de animale, şi încă unul pătimaş de-a dreptul, am avut uneori impresia că da, nedreptăţim animalele când le asociem cu omul...:)
Cu toate acestea, în limbajul cotidian expresiile acestea sunt atât de mult folosite încât s-a ajuns şi la prescurtări gen: câine!, porcule!, vaco!, şarpe!, respectiv gândăcelule..., iepuraşule..., piiisi, cocoşelule....:)
Ce să zic acum, ştiu şi eu ... E limpede că baza trimiterilor către fraţii noştri cu mai multe sau mai puţine picioare (chiar aşa, râma are picioare? melcul, parcă, n-are!) o constituie anumite însuşiri de caracter ale omului pe care ni se pare că le găsim exemplar ilustrate la animale.
Capra, de pildă, lasă impresia că are însuşirea de a fi rebelă, încăpăţânată, neascultătoare, mândră. Sau aşa ni se pare nouă când dăm de ea...:) Calul pare blând şi foarte muncitor, porcul înclinat spre murdărie şi lăcomie iar maimuţa spre agitaţie.

Cred că nu folosim analogia cu vreun animal în mod depreciativ pentru acesta din urmă, ca şi cum animalul ar fi inferior omului, ci pentru că însuşirea respectivă apare în mod exemplar, bine conturată, la animalul respectiv. Faţă de însuşirile caracteriale ale unui om, animalul pare un prototip, un exemplar care ilustrează cu tărie/cu pregnanţă însuşirea respectivă.
Şi totuşi, una e încăpăţânarea asinului, alta încăpăţânarea omului. Dacă primului nu avem ce-i reproşa, că aşa l-a lăsat pe el Dumnezeu, omului însă îi putem reproşa că nu e atent la însuşirile lui de personalitate, că nu caută să se automodeleze, să înveţe de la alţii etc.
Cât priveşte oaia şi capra aşa cum apar ele în Biblie, poate ne spune mai multe Pelerinul întrucât el a studiat mai aprofundat obiceiurile, cultura, credinţele iudeilor din vechime.