Hristos, pelicanul si ziua pacalelilor

[delia31]

În prealabil postat de Ioan_Cezar

formularea "ca un porumbel" (s.m.)

P.P.S. Atunci când se coboară, porumbelul are un fel de a se apropia diferit de cel, să zicem, al uliului/şoimului/vulturului. Aş numi modul în care se aşază porumbelul cu termeni ca "delicat", "gingaş", "grijuliu"... Şi, totodată, e în aşezarea porumbelului ceva nelămurit, care m-a fascinat din copilărie (când creşteam porumbei) - în timp ce se aşază îţi lasă impresia că totodată ... se ridică...:) Această ambiguitate este una dintre deliciile mele poetice oferite de natură. Văd în ea o dublă taină... Elementul ascensional pe care îl sesizez în coborârea porumbelului se asociază în mintea mea, nu ştiu de ce, cu puterea potolită şi nemanifestă, cu o bărbăţie/virilitate tainică....:)

O, ce fineturi! Ce adancimi! Ce inaltimi!
Mi-ai amintit de Inaltul Bartolomeu. Avea darul acesta poetic (ca si tine) de
a-ti sesiza o taina, de-a te imbia sa i te deschizi, sa-i dai tarcoale prin taramuri rarefiate, invaluindu-te in subtilitati kalokamistikos ( frumos si mistic. nespus de frumos), dar te lasa intr-un dulce suspans..opera aperta...deschis plinirii si plinatatii, dupa cum ii dadea fiecaruia Duhul a intelege.

Duhul Sfant pogorandu-Se ca un porumbel...

Pogorare si coborare. Cred ca nu-s tocmai tot una. E o distinctia poate insesizabila intre ele. Pogorarea, cred ca e ceva mai subtil decat coborarea.
"A (te) cobori" e a veni de undeva de sus si a te lasa apartinut de cele de jos. A te da pe tine jos(ului), ca sa zic asa. A nu mai fi (mai) sus.

In timp ce, in "a (se) pogori" se simte un nedeslusit "coincidentia oppositorum". Pogorare inseamna si "a fi sus" si "a fi jos" simultan, e si inaltime si adancime deodata, fiindca pogorarea presupune coborare, fara insa desprinderea de cele de sus.

De aceea in Crez spunem ca Logosul S-a pogorat, nu S-a coborat, facandu-Se adica, ce nu era, dar ramanand si ceea ce era. Despre Duhul Sfant, la fel, spunem ca se pogoara, nu ca se coboara.

Duhul Sfant pogorandu-Se ca un porumbel... As fi tentata sa zic invers. Poate porumbelul pogorandu-se ca Duhul Sfant. Creatura imitandu-si Creatorul. Delicat, gingas, fara sa se desprinda de cele de sus. "Coborand ridicandu-se", asa cum ai sesizat tu la porumbeii copilariei tale.

Interesanta comparatie a evanghelistului, nu! Duhul Sfant ca un porumbel! Creatorul, ca una din creaturi! Cred ca prin exprimarea asta, evanghelistul, folosindu-se de ceea ce stim, incerca sa ne spuna ceea ce nu stim.

În prealabil postat de Ioan_Cezar

E ceea ce m-a preocupat adeseori, în alt plan, când citeam traducerile şi notele Părintelui Stăniloae la paragrafele (din Filocalia) privind smerenia, cufundarea înlăuntrul inimii etc. Părintele se exprimă adeseori (voit?) ambiguu, prin succesiune analitică şi antitetică, în genul "a coborî sau, totodată, a urca..."...........:)

Taina inaltarii prin coborare. Fiindca, paradoxal, a cobori (mintea/nous-ul/duhul in inima) e de fapt a urca ( in cele ale Duhului).

Nota. Paradoxal - pentru alde mine, si pentru cei cu mintea ne(a)dusa in inima.
Pentru isihasti si poeti insa, paradoxul e un mod de viata. Ei/voi pot/puteti talcui fara sa epuizeze/epuizati acel ceva nelamurit din asezarea porumbeilor, coborare si ridicare deodata, adancime si inaltime laolalta..
„Ma porti prin tot adancul si inaltul / Si-mi pare ca in mine e un Altul” (citat din memorie dintr-un poet al adancurilor inalte. Sau al inaltimilor adanci... Cine poate sti ? unde se sfarseste cerul oglindit in ape?)