Dumnezeu, Patrie, Famile

[Igor_Paslusnik]

Corina, Cezarul poate să zică să apăr graniţele unei delimitări teritoriale, numite ţară, că dacă îmi spune să apăr cu arma, ucigând alţi "invadatori", Cezarul spune, Cezarul aude.

Creştinii nu trebuie să apere nicio ţară, căci ţara lor, nu e pe pământ, cum spune şi Hristos la Pilat: "Împărăţia Mea nu e din lumea aceasta, dacă era din lumea aceasta, crezi că nu m-ar fi apărat slujitorii Mei? Sau nu ar fi trimis Tatăl Meu, 12 legiuni de îngeri? Dar trebuie să se împlinească Scripturile."

Ţara creştinilor, nu necesită apărare, fiindcă e mereu deschisă, şi oricine poate să intre în ea, să o cucerească, cu cât mai mulţi, cu atât mai bine.
Împărăţia Cerurilor, nu are graniţe, nu are duşmani, nu are ură, nu are lacrimi, muritori de foame, nimic rău nu are, ci este mai presus de orice cuvinte şi idei şi gândire...

Iar dacă Cezarul îmi spune să ucid aici, alţi oameni, sub indiferent ce motiv, ei bine... peste legile lui Hristos, nu e nimeni şi nimic. "Cine ne va despărţi pe noi, de dragostea lui Hristos ?" Nimeni şi nimic, niciodată.

Dacă vrea să mă puşte Cezarul, că nu-l ascult, poftim, aici sunt, să mă puşte, dar să omor alţi oameni, că vezi Doamne, apăr un petec de pământ, asta-i o mare prostie şi aberaţie, ca să nu spun acţiune satanistă şi antihristică.

În prealabil postat de Igor_Paslusnik

Corina, Cezarul poate să zică să apăr graniţele unei delimitări teritoriale, numite ţară, că dacă îmi spune să apăr cu arma, ucigând alţi "invadatori", Cezarul spune, Cezarul aude.

Scenariu:

Te afli in Moldova secolului al 14-lea. Stefan cel Mare te cheama la razboi, deoarece amenintarea turceasca este imensa, iar daca acestea reusesc sa invadeze, este probabil ca familia ta, prietenii tai, etc, sa fie captivi, sclavi, sau chiar omorati cu sange rece. Ce faci in situatia asta? Te duci la razboi?

[iuliu46]

În prealabil postat de abaaaabbbb63

Scenariu:

Te afli in Moldova secolului al 14-lea. Stefan cel Mare te cheama la razboi, deoarece amenintarea turceasca este imensa, iar daca acestea reusesc sa invadeze, este probabil ca familia ta, prietenii tai, etc, sa fie captivi, sclavi, sau chiar omorati cu sange rece. Ce faci in situatia asta? Te duci la razboi?

La Podul Inalt sau la Razboieni ? :)

[Corinusha]

În prealabil postat de abaaaabbbb63

Scenariu:

Te afli in Moldova secolului al 14-lea. Stefan cel Mare te cheama la razboi, deoarece amenintarea turceasca este imensa, iar daca acestea reusesc sa invadeze, este probabil ca familia ta, prietenii tai, etc, sa fie captivi, sclavi, sau chiar omorati cu sange rece. Ce faci in situatia asta? Te duci la razboi?

sau pobabil nu, ca nu conteaza viata asta, si daca mor toti, macr vor fi in imparatia cerurilor...?!

Emilian, cate vreme esti pe pamant, in tara asta, delimitata de niste granite, si nu in imparatia cerurilor, cam tre' dai ezarului ce e al cezarului; aia include si mersul la razboi.
cand ajungi in imparaia cerurilor, atunci e alta poveste.
Pana la-alta, Dumnezeu te-a lsat intr-un teritoriu intre niste granite, care poate vor necesita apararea.

[Florinvs]

Pana a ajunge in imparatia cerurilor, fiecare om traieste intr-un anumit stat, si are o viata aici pe pamant, mai buna sau mai rea, insa cu tot ce presupune aceasta- si necazuri, si bucurii, si cu obligatii sociale sau fata de tara in care traieste- iar aceste obligatii fata de poporul si tara ta includ si apararea acesteia- inclusiv prin participarea la un razboi de aparare, daca acesta apare.
Fara suparare si fara a vrea sa jignesc pe nimeni- dar mi se pare cam idealist modul de a vedea lucrurile prezentat de colegul Igor.

[TINERI PENTRU ROMANIA]

RÂNDURI PENTRU DOMNIŞOARE (13)

SOCIETATEA

Proprietatea

-I-

Tot ce posedăm, tot ce numim generic proprietate, e în corelaţie cu viaţa noastră fizică şi morală. Fie că e dobândită prin muncă sau prin moștenire, adică prin munca părinților noștri, proprietatea se cuvine respectată fiindcă e parte a existenței noastre. Bani sau pământ, mobile sau imobile societatea ne garantează deţinerea şi folosirea lor exclusivă. Faptul că putem dispune de ce am obţinut cinstit nu înseamnă că trebuie să fim egoişti.

Dreptul de a păstra ce a agonisit şi de a-şi transmite agoniseala copiilor îi asigură omului libertatea şi-l face activ, econom. Fără el fiecare ar munci doar atât cât să-şi asigure traiul zilnic şi ar cheltui tot ce ar câştiga. Nimeni nu ar mai avea nici motivele, nici mijloacele de a-şi depăşi condiţia. În mod paradoxal eliminarea dreptului de proprietate nu ne-ar face altruişti. Când nu ai nimic, nu poţi da nimic.

Cu siguranţă instinctul posesiei e inerent naturii umane. Ascultaţi-l pe un puşti cu câtă hotărâre spune despre un obiect „E al meu!”. Dar dacă mama îşi va învăţa copilul să fie generos, el se va ridica liber la o treaptă superioară, sacrificiul. Va învăţa aşadar să renunţe la un drept pentru o datorie.

-II-

Ne identificăm cu ce avem din obişnuinţă, din necesitate. De ce e atât de neplăcut să pierdem sau să ni se fure chiar şi un obiect lipsit de valoare? Fiindcă simţim că s-a înstrăinat o parte din noi. Proprietatea e de asemenea o asigurare împotriva nevoilor viitoare. Traiul de pe o zi pe alta, lipsa a ceva important care să le aparţină, salariul mic îi face pe muncitorii nevoiaşi apatici, pe când o locuinţă proprie cu ceva mobilier personal i-ar determina să vrea mai mult. Ar dori atunci să păstreze, să crească acest început de bunăstare. Femeia, la care instinctul economisirii şi al păstrării e foarte dezvoltat, capătă prin posesie arta gospodăririi resurselor şi a bunei lor folosiri.

Dreptul de proprietate are deci o utilitate socială. El favorizează sentimentele familiale grupând interesele comune, el poate fi moştenit de copii. Proprietatea dobândită cinstit e legitimă pentru că provine din economisirea câștigului realizat prin muncă. Averea, asigurând existenţa celui care o are, îi dă posibilitatea să se instruiască sau să se dedice binelui obștesc.

Bogăţia ajunsă pe mâna leneşilor se risipeşte repede. E necesar un efort permanent întâi pentru a câştiga, apoi pentru a păstra ce s-a câştigat. Dar un asemenea efort se impune făcut cu onestitate şi în spiritul solidarităţii umane. Bunăstarea cucerită prin nedreptate scapă uneori nesancţionată de lege. În asemenea cazuri reaua procurare a unor bunuri se ispăşeşte prin spaimele provocate de deţinerea lor sau prin oprobiu public.

-III-

Proprietatea asupra solului sau proprietatea funciară provine tot din muncă. Ogoarele au dat roade prin lucrarea unor generaţii succesive. În societăţile primitive dreptul primului ocupant prevala. Acela care defrişa o parcelă devenea stăpânul ei. Cucerit prin război, cumpărat, pământul a ajuns peste tot în mâna cuiva. La noi el e foarte fărâmiţat, adică aparţine unui număr mare de oameni, ceea ce nu e rău. Agricultorii sunt existenţial interesaţi să apere Ţara.

Azi nu mai poate invoca nimeni, nicăieri dreptul primului venit. Controlul autorităților s-a extins peste tot. Chiar în State puţin dezvoltate e nevoie să soliciţi o concesiune de la guvern. În Europa doar aerul e gratuit şi la dispoziţia tuturor.

Să prezentăm lucrurile dintr-o altă perspectivă. Cineva seamănă arbitrar pepeni pe lotul altuia. Evident că acela care deţine lotul va distruge ce s-a semănat fără acordul său. Nu poţi dispune cum vrei de roadele țarinii pe care ai lucrat-o, dacă nu eşti stăpânul ei. Există, e adevărat, o modalitate de a reglementa plata unei astfel de munci. E vorba de arendă, contract în virtutea căruia cultivatorul împarte recolta pe din două cu proprietarul. Dar conflictele de muncă sau de capital apar şi aici. Aşa au ajuns irlandezii în secolul al XIX-lea să moară de foame din cauza celor deveniţi posesori prin cucerire ai terenurilor lor arabile.

-IV-

Sărăcia, diferenţele de avere sunt marele argument împotriva dreptului de proprietate. Omul muncitor şi inteligent e firesc să fie mai bogat decât leneşul. Însă situaţia materială a cuiva nu e întotdeauna în raport cu meritul său din cauza unor factori imposibil de prevenit cum ar fi hazardul, calamităţile, accidentele sau consecinţele greşelilor altora. De exemplu seceta, inundaţiile, crizele financiare produc mari necazuri. Familii înstărite, chiar bogate, pot ajunge din cauza lor în sapă de lemn. Dar şi aici curajul, munca limitează consecinţele răului. În această inegalitate criticată uneori, voinţa îşi are prin urmare rolul ei.

Ar fi incorect să-i lipsim de proprietăți pe cei care muncesc în folosul celorlalţi. Singurii în drept să decidă deposedarea de averi sunt deţinătorii lor de drept. Au existat oameni pe care credinţa în Dumnezeu şi bunătatea i-au făcut să-şi dea avuția săracilor. Milostenia e cea mai nobilă formă a libertăţii personale. Dar să constrângem pe cineva să renunţe la ce are, ar fi şi absurd şi revoltător. Sub pretextul suprimării inegalităţii de avere, am institui egalitatea pauperității, iar comerţul şi producţia le-am face imposibile pentru că ambele decurg din dreptul de proprietate. Recurgerea la o himerică folosire în comun a bunurilor nu-şi are efectiv rostul. Când Ţara e prosperă ne e bine la toţi. De altfel în societatea modernă numărul marilor averi tinde să scadă şi numărul celor mici să crească, ceea ce va duce în viitor la generalizarea bunăstării. Până atunci, avem datoria de a înlesni tuturor, prin instruire, prin condiţii de muncă mai bune, realizarea unor câştiguri care să asigure fiecăruia un trai îndestulat.

Atentatul contra dreptului de proprietate e furt şi dispreţul pe care-l exprimă acest cuvânt dovedeşte cât de mult e respectată idea de posesie. Fără îndoială, în unele cazuri, atentarea la dreptul de proprietate e aproape scuzabilă. Pe amărâtul flămând care șterpelește o pâine pentru sine şi copiii săi îl privim cu compasiune. În schimb femeia care sustrage dintr-un magazin un obiect pe care-l poate plăti ne provoacă indignare.

-V-

Să te îmbogăţeşti repede şi uşor nu e posibil fără să-i păgubeşti pe alţii. Există şi un mod extrem de banal de a face aşa ceva: neplata datoriilor. Pe lângă faptul că din punct de vedere economic e cel mai rău sistem, nedreptatea sa e evidentă. Unele femei se cred milostive dând pentru binefacere banii datoraţi angajatelor lor. Se gândesc ele că vânzătoarele, croitoresele, etc. cărora le întârzie plata salariului se vor împrumuta pentru a-şi plăti utilităţile sau pentru a-şi hrăni copiii? Prima obligaţie e să-ţi cunoşti resursele şi să nu faci nicio cheltuială, dacă nu ai cu ce plăti pe loc. Toţi ar trebui să înţelegem aceasta.

S-ar cădea de asemenea să roşim, când abuzăm de situaţia noastră pentru a reduce un salariu sub valoarea sa reală. Nu există mici economii. Singurul mod de a economisi corect e de a-ţi impune privaţiuni ţie şi nu altora prin refuzul preţului corect al muncii lor. Multe femei se laudă când obţin astfel totul pe nimic, ignorând nedreptatea pe care o fac speculând sărăcia aproapelui. În schimb salariatul îşi fură banii, dacă nu-şi îndeplineşte conştiincios îndatoririle de servici.

-VI-

O altă formă de necinste constă în a încerca să-i iei locul cuiva, în a-l lipsi de situaţia pe care şi-a creat-o. Concurenţa actuală e atât de mare că un avantaj, chiar meritat, se obţine aproape întotdeauna în detrimentul altuia. Dar când calomniem premeditat un profesor pentru a-i lua o lecţie, un comerciant pentru a-i lua clientela, când concediem o persoană cu Familie pentru a pune în locul ei un protejat, ar fi cazul să avem mustrări severe de conștiință.

Pe scurt, oricum ar fi însușit ce aparţine altora, orice vătămare voită a dreptului de proprietate e condamnabilă. Dacă răul a fost făcut, despăgubirea se impune. Nu există scrupulozitate prea mare în combaterea înșelătoriei sub orice formă s-ar prezenta: șarlatanism, duplicitate, trișare, expediente diverse. Niciun scop, chiar lăudabil, nu justifică folosirea unor mijloace necinstite.

Popescu Angela

[TINERI PENTRU ROMANIA]

[Florinvs]

Penes Curcanul, de Vasile Alecsandri

Plecat-am noua din Vaslui,
Si cu sergentul, zece,
Si nu-i era, zau, nimanui
In pept inima rece.
Voiosi ca soimul cel usor
Ce zboara de pe munte,
Aveam chiar pene la picior,
S-aveam si pene-n frunte.

Toti dorobanti, toti căciulari,
Romani de vita veche,
Purtind opinci, suman, itari
Si cusma pe-o ureche.
Ne dase nume de Curcani
Un hitru bun de glume,
Noi am schimbat linga Balcani
Porecla în renume !

Din cimp, de-acasa, de la plug
Plecat-am asta-vara
Ca să scapam de turci, de jug
Sarmana, scumpa tara.
Asa ne spuse-n graiul sau
Sergentul Matraguna,
Si noi ne-am dus cu Dumnezeu,
Ne-am dus cu voie buna.

Oricine-n cale ne-ntilnea
Cîntînd în gura mare,
Statea pe loc, s-adimenea
Cuprins de admirare;
Apoi în treacat ne-ntreba
De mergem la vro nunta ?
Noi raspundeam în hohot: ,,Ba,
Zburam la lupta crunta !"

,,Cu zile mergeti, dragii mei,
Si să veniti cu zile !"
Ziceau atunci batrini, femei,
Si preoti, si copile;
Dar cel sergent far' de musteti
Racnea: ,,Să n-aveti teama,
Romanul are septe vieti
In pieptu-i de arama !"

Ah ! cui ar fi trecut prin gînd
S-ar fi crezut vrodata
Ca multi lipsi-vor în curind
Din mindra noastra ceata !
Priviti ! Din noua cîti cram,
Si cu sergentul, zece,
Ramas-am singur eu... si am
In piept inima rece !

Crud e cînd intra prin stejari
Naprasnica secure,
De-abate toti copacii mari
Din falnica padure !
Dar vai de-a lumei neagra stea
Când moartea nemiloasa
Ca-n codru viu patrunde-n ea
Si cînd securea-i coasa !

Copii ! aduceti un ulcior
De ape de sub stinca,
Să sting pojarul meu de dor
Si jalea mea adinca.
Ah ! ochii-mi sint plini de scântei
Si mult cumplit mă doare
Când mă î la fratii mei,
Cu toti periti în floare.

Cobuz ciobanu-n Calafat
Cinta voios din fluter,
Iar noi jucam hora din sat,
Rîzînd de-a boambei suier.
Deodat-o schija de obuz
Trasnind... minca-o-ar focul !
Reteaza capul lui Cobuz
S-astfel ne curma jocul.

Trei zile-n urma am razbit
Prin Dunarea umilata,
Si nu departe-am tabarit
De Plevna blestemata.
In fata noastra se-nalta
A Grivitei reduta,
Balaur crunt ce-ameninta
Cu gheara-i nevazuta.

Dar si noi inca o pindeam
Cum se pindeste-o fiara
Si tot chiteam si ne gindeam
Cum să ne cada-n gheara ?
Din ziori în ziori si turci si noi
Zvirleam în aer plumbii
Cum zvirli graunti de popusoi
Ca să hranesti porumbii.

Si tunuri sute bubuiau...
Se clatina pamintul !
Si mii de boambe vîjîiau
Trecînd în zbor ca vintul.
Sedea ascuns turcu-n ocol
Ca ursu-n vizunie.
Pe când trageam noi tot în gol,
El tot în carne vie

Tintes era dibaci tunar,
Căci toate-a lui ghiulele
Loveau turcescul furnicar,
Ducind moartea cu ele.
Dar intr-o zi veni din fort
Un glonte, numai unul,
Si bietul Tintes cazu mort,
Imbratisindu-si tunul.

Pe-o noapte oarba, Bran si Vlad
Erau în sentinele.
Ferbea vazduhul ca un iad
De boambe, de srapnele.
In ziori gasit-am pe-amindoi
Taiati de iatagane,
Alature c-un moviloi
De lesuri musulmane.

Sarmanii ! bine s-au luptat
Cu litfa cea pagina
Si chiar murind ei n-au lasat
Să cad-arma din mâna.
Dar ce folos ! ceata scadea !
S-acuma ramasese
Cinci numai, cinci flacai din ea.
Si cu sergentul, sese !...

Veni si ziua de asalt,
Cea zi de sânge uda !
Parea tot omul mai inalt
Fata cu moartea cruda.
Sergentul nostru, pui de zmeu,
Ne zis-aste cuvinte:
,,Cit n-om fi morti, voi cinci si eu
Copii, tot inainte !"

Facind trei cruci, noi am raspuns:
,,Amin ! si Doamne-ajuta !"
Apoi la fuga am impuns
Spre-a turcilor reduta.
Alelei ! Doamne, cum zburau
Voinicii toti cu mine !
Si cum la santuri alergau
Cu scari si cu fasine !

Iata-ne-ajunsi !... inca un pas
,,Ura !-nainte, ura !..."
Dar multi ramin fara de glas.
Le-nchide moartea gura !
Reduta-n noi rapede-un foc
Cit nu-1 incape gindul.
Un sir intreg s-abate-n loc,
Dar altul ii ia rindul.

Burcel în sant moare zdrobind
O tidva pagîneasca.
Soimu-n redan cade racnind
,,Moldova să traiasca !"
Doi frati Calini, ciuntiti de vii,
Se zvircolesc în sânge;
Nici unul insa, dragi copii,
Nici unul nu se plânge.

Atunci viteazul capitan
Cu-o larga brazda-n frunte,
Striga voios: ,,Cine-i Curcan,
Si fie soim de munte !"
Cu steagu-n mini, el sprintenel
Viu suie-o scara-nalta.
Eu cu sergentul dupa el
Sarim delaolalta.

Prin foc, prin spangi, prin glonti, prinfum,
Prin mii de baionete,
Urcam, luptam... iata-ne-acum
Sus, sus, la parapete.
,,Allah ! Allah !" turcii racnesc,
Sarind pe noi o suta.
Noi punem steagul romanesc
Pe crincena reduta.

Ura ! maret se-nalta-n vint
Stindardul Romaniei !
Noi insa zacem la pământ
Cazuti prada urgiei !
Sergentul moare suierind
Pe turci în risipire,
Iar capitanul admirind
Stindardu-n fîlfîire !

Si eu, când ochii am inchis,
Când mi-am luat osinda:
,,Ah ! pot să mor de-acum, am zis,
A noastra e izbinda !"
Apoi, când iarasi m-am trezit
Din noaptea cea amara,
Colea pe rani eu am gasit
,,Virtutea militara !..."

Ah ! da-o-ar Domnul să-mi indrept
Aceasta mâna rupta,
Să-mi vindec ranile din pept,
Iar să mă-ntorc la lupta,
Căci nu-i mai scamp nimica az
Pe lumea paminteasca
Decit un nume de viteaz
Si moartea vitejeasca !

In memoria sergentului Constantin Turcanu (1854-1932) din Vaslui, participant la razboiul de independenta, al doilea razboi balcanic si primul razboi mondial.

[TINERI PENTRU ROMANIA]