Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

Ispitele sunt îngăduite ca să ni se descopere patimile ascunse, ca să ne luptăm cu ele şi să ne tămăduim sufletele. Sunt şi ele un semn al milei dumnezeieşti. Pentru aceasta, lasă-te cu încredere înmâinile Lui şi cere ajutorul Lui, ca să te întărească în nevoinţa ta.
Nădejdea în Dumnezeu nu poate sfârşi niciodată în deznădejde. Ispitele aduc smerita cugetare. Dumnezeu ştie cât poate răbda fiecare dintre noi şi îngăduie ispitele după puterea noastră. Însă trebuie ca şi noi să fim cu luare-aminte, ca să nu intrăm singuri în ispită.
Încredinţaţi-vă lui Dumnezeu cel bun, cel tare, cel viu şi El vă va povăţui la odihnă. După încercări urmeazăbucuria duhovnicească. Domnul ia aminte la cei ce rabdă încercările şi întristările pentru dragostea Sa. Aşadar, nu vă împuţinaţi cu sufletul şi nu vă temeţi!
Sfântul Nectarie al Pentapolei

[cristiboss56]

Nu trebuie să ne înşelăm, Dumnezeu nu săvârşeşte minuni prin săraci, nici prin bogaţi, ci prin drepţi. El stă de partea celor care, pocăiţi fiind, se smeresc înaintea Lui: „Când a văzut Domnul că ei s-au smerit, atunci a fost cuvântul Domnului din nou către Şemaia şi a zis: S-au smerit; nu-i voi mai stârpi şi în curând le voi da şi izbăvire. Mânia Mea nu se va mai vărsa asupra Ierusalimului prin mâna lui Şişac” (II Paralipomena 12, 7), a spus Domnul conducătorului Ierusalimului, când i-a atacat conducătorul Şişac.
Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, ca şi ei faţă de Acesta, în timp ce smeriţilor le dă har, deoarece au duhul smereniei. Dumnezeu a săvârşit şi face minuni nenumărate, ca să-i smerească pe cei mândri şi să-i înalţe pe cei smeriţi.
Sfântul Nicolae Velimirovici

[cristiboss56]

Ce este slăbănogeala? Muşchii nu îşi mai fac datoria. Atunci, omul nu mai poate să-şi mişte degetele, gâtul, capul, picioarele, nu poate să vorbească, nu poate să mănânce. Şi ai lui îl poartă, îl duc, îl aduc. E o greutate... Toţi ştim că, atunci când cineva între noi este bolnav, este mai greu pentru familie, decât pentru bolnav.
De aceea şi unii dintre noi ne rugăm şi spunem: „Doamne, ajută-mă să nu cad la pat şi să fac supărare copiilor, nepoţilor mei, alor mei!”. Chiar şi Biserica se roagă mai întâi pentru sănătatea oamenilor, şi abia pe urmă pentru mântuirea lor.
Să fiţi atenţi şi să sesizaţi lucrul acesta: „Pentru sănătatea şi mântuirea lor”. Nu spunem: „Pentru mântuirea şi sănătatea lor”. De ce? Pentru să starea de sănătate este o stare de mulţumire şi dă posibilitatea acestor mădulare ale Bisericii, care suntem noi, să laude pe Dumnezeu, să facă voia Lui şi, în sfârşit, să fie plăcuţi lui Dumnezeu.
Preot Nicolae Tănase

[cristiboss56]

Cand ai sanatate si spor in treaba, inalta-ti inima si zi: ”Tie, Doamne!”
Cand oamenii tecinstesc si te lauda, spune-ti in sinea ta: ”Nu eu merit asta, asta nu se cuvine mie, ci – Tie, Doamne!”
Cand iti trimiti copiii la munca ori la scoala, ori in armata, binecuvanteaza-i din pragul casei tale si zi: ”Ii dau in grija – Tie, Doamne!”
Cand te lovesc invidia omeneasca si necredinta prietenilor, nu cadea cu duhul si nu tine amaraciune in inima ta, ci zi: ”Toate acestea le dau spre judecata si dreptate- Tie, Doamne!”
Cand mergi in urma sicriului ce poarta tot ce ai mai drag, paseste cu vitejie ca atunci cand duci un dar celui mai mare Prieten, si zi: ”Acest suflet drag Ti-l aduc in dar – Tie, Doamne!”
Cand se vor aduna asupra ta chipurile intunecate ale ispitelor dracesti, si suferintelor, si bolilor, nu deznadajdui, ci spune: ”Ajutor si mila cer – Tie, Doamne!”
Cand ingerul mortii va veni la patul tau, nu te speria – prieten este-, ci iarta-te cu aceasta lume si spune: ”Sufletul meu pocait il dau in maini – Tie, Doamne!”


Sf. Nicolae Velimirovici

[cristiboss56]

Nu apăraţi desfrânarea că nu are nicio apărare. Ea nu întreţine, ci mai curând sau mai târziu macină dragostea dintre soţi şi duce la ură şi răzbunare, ca orice păcat. Iată cu ce rânduială să fie soţii de un înţeles. De ce aşa? Iată lămuriri: O căsătorie creştină nu este cu putinţă decât între creştini convinşi. Tot ce este sănătos în părinţi înclină spre Dumnezeu, iar tot ce este păcătos sau bolnav înclină spre începătorul răutăţii iar în copil se bat cap în cap aceste înclinări potrivnice.
Necredincioşii în Dumnezeu nu pot avea parte de Taina lui Dumnezeu, în care nu cred. Până când cineva este înafara credinţei creştine dreptmăritoare, tot ce face e păcat şi păcatul îi este lege. Cu necredincioşii nu e cu putinţă viaţă curată. Prin răbdarea chinuirii de la ei, pot fi biruiţi de Dumnezeu şi înviaţi din moartea în care trăiesc. Ajutaţi-le, răbdând toate de la ei, dar împotrivindu-vă păcatului, chiar dacă ar fi aceasta o mucenicie continuă, neîntreruptă.
Deci: „Femeia să se teamă de bărbat” când Hristos este capul bărbatului (Efeseni 5, 22-24; 1 Corinteni 11, 3), dar când capul lui este păcatul şi “dumnezeul lui e stomacul”, nu are ce sfat de mântuire lua de la dânsul. Fără Hristos e mort, iar sfatul morţilor duce sigur la moarte; acolo să nu mergeţi. De morţi să nu aveţi frică. De cei ce nu se tem de Dumnezeu, nici vouă să nu vă fie teamă. Toată teama să vă fie de păcat, căci pe aceasta au avut-o şi Sfinţii.

Pr. Arsenie Boca

[cristiboss56]

Părintele Iachint era un bun cunoscător al mecanismelor de pervertire a sufletului. El spunea:
– Poftele trupului apar ca urmare a nesatisfacerii unor cerinţe sufleteşti. Apare un gol în suflet, care trebuie umplut cu ceva. Astfel, dacă dorinţa sufletului de rugăciune, de cugetare sfântă, de smerenie, de ascultare, de lepădare de sine nu este satisfăcută prin citirea de cărţi sfinte, prin rugăciune şi înfrânare, prin nevoinţă şi ascultare, apar nelinişti, nemulţumiri care sunt preluate de trup şi de suflet.
Astfel apare nevoia de a mânca şi de a bea, în loc de a posti; de a cleveti şi a judeca pe alţii, în loc de a ne ruga şi a ne smeri; slavă deşartă, în loc de a ne vedea neputinţele şi păcatele noastre; iubire de avuţii, de bunuri, în loc de sărăcie; iuţime, în loc de blândeţe şi bunătate; cugetări deşarte, în loc de cugetări sfinte. Până nu ne trezim din rătăcire, suntem asediaţi de fel de fel de patimi cu care vom avea de luptat după ce vom afla calea de întoarcere.
Odată, Părintele Iachint le-a vorbit ucenicilor săi şi despre pofte, zicând:
– Să ştiţi că nu orice poftă este viciu. Numai poftele repetate, întreţinute şi alimentate cu plăceri, care se transformă în obişnuinţe, în deprinderi, care ne obligă să le săvârşim, numai astfel de pofte devin vicii. Orice poftă, dacă este alungată şi nu este alimentată, cu timpul slăbeşte, se usucă şi dispare.
Un frate l-a întrebat pe Părintele Iachint: „De ce facem atât de uşor păcatul?”. Iar părintele i-a răspuns:
– Păcatul presupune întotdeauna o plăcere aparentă, apare ca un trandafir care ascunde mulţi ghimpi. Totul este iluzie, care mai apoi se transformă în amar şi plângere. Pe când urmarea virtuţilor cere multă osteneală. Binele se face greu, pentru că presupune multă înfrânare, abstinenţă, mergerea pe calea cea strâmtă, lacrimi, răbdare, suferinţă, renunţare la propria voinţă.
Părintele Iachint mai spunea:
– Satana iese la luptă deschisă atunci când vede că omul părăseşte păcatul; aruncă toată oastea iadului asupra bietului suflet, numai să-l apuce.
Arhimandrit Ioanichie Bălan

[cristiboss56]

Te tulburi văzând în tine însuţi desăvârşita neîmplinire a tuturor poruncilor, şi te temi că toată viaţa ta va trece doar în intenţii sterpe, şi care va fi sfârşitul?... Citeşte la Sfântul Isaac Sirul: „Răsplata se dă nu pentru împlinirea poruncilor, ci pentru smerenie, şi când puterea celor dintâi slăbeşte, smerenia place lui Dumnezeu în locul acestora”. Oricum, acesta nu trebuie să fie un prilej pentru nepăsare şi moleşire, ci pentru a nu ne tulbura, ci a ne smeri; când împlinim ceva, să nu ne îngâmfăm, iar când ne vedem neajunsurile, să nu cădem cu duhul, ci să ţinem calea de mijloc. Când Dumnezeu va vedea în noi chezăşia smereniei, ne va şi ajuta în lucrarea faptelor bune – iar atâta timp cât această chezăşie nu se află în noi, prin înseşi poticnirile şi neputinţele noastre dobândim smerenia şi suntem nevoiţi să ne vedem răutatea şi sărăcia.
Trebuie ştiut însă şi că suntem ostaşi duhovniceşti şi ne aflăm totdeauna în luptă cu vrăjmaşii cei nevăzuţi; când ne luptă cu felurite patimi, dacă nu reuşesc să ne biruie prin lucrarea acestora, ne aruncă în semeaţa cugetare şi în părerea de sine: de aceea, trebuie să avem ca armă împotriva lor smerenia.
Sfântul Macarie de la Optina