Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

Există o judecată particulară și una universală? De ce?
Există. Cea particulară e pentru judecarea omului, așa cum se prezintă la moarte, și cea universală este și pentru judecarea consecințelor faptelor lui rele, după ce el nu mai este în această lume.
De exemplu, cineva a scris o carte care derutează de la credință, cartea se răspândește și după moartea scriitorului și-atunci face multe victime. La Judecata de Apoi se vor ști și consecințele faptelor omului în societatea în care a trăit, dacă au fost bune sau rele.
Părintele Teofil Părăian

[cristiboss56]

Văduva a aruncat în vistieria Templului doi bănuţi, iar Domnul a zis că ea a pus mai mult decât toţi, chiar dacă ceilalţi aruncau bani cu nemiluita. Deci, ce a dat preţ bănuţilor ei? Starea sufletească cu care şi-a adus ea prinosul. Vezi ce deosebire e între fapta bună lipsită de suflet, făcută pentru că „aşa e obiceiul” şi fapta bună în care omul pune suflet şi inimă?
Nu felul în care se arată pe dinafară îi dă unei fapte preţ, ci starea sufletească a făptuitorului. Aşa se întâmplă că o faptă minunată în toate privinţele poate să nu aibă nici un preţ înaintea lui Dumnezeu, iar alta, neînsemnată la arătare, să afle la El înaltă preţuire. Ce reiese de aici, poate vedea oricine. Totuşi, să nu cugete nimeni că poate lepăda cele din afară, mărginindu-se doar la cele lăuntrice. Acea văduvă n-ar fi fost lăudată dacă şi-ar fi zis: „Aş vrea şi eu să dau, dar ce să fac? N-am decât doi bănuţi. Dacă îi dau, rămân fără o leţcaie”. Însă ea, precum a dorit, aşa a şi făcut, încredinţându-şi viaţa în mâinile lui Dumnezeu. Şi dacă n-ar fi dat nimic, nimeni nu ar fi osândit-o: nici oamenii, nici Dumnezeu; însă atunci nu ar fi dat dovadă de acea întocmire sufletească ce a deosebit-o de ceilalţi şi a făcut-o slăvită în întreaga lume creştină.
Sfântul Teofan Zăvorâtul

[cristiboss56]

Dragostea Starețului Paisie pentru semenul său era atât de mare, cugetarea sa jertfelnică avea o astfel de putere, încât atunci când se ruga pentru cei bolnavi de cancer, se ruga ca să „ia” el însuși cancerul.
Într-un caz asemănător, voind să-l imit și eu pe Stareț, m-am rugat lui Dumnezeu nu să-mi dea cancerul care chinuia trupul unei persoane iubite, ci, dacă ar fi fost cu putință, să-i dau în dar viața mea. Greșeală și puținătate de suflet.
Și știți de ce? Pentru că în aceste cazuri, de multe ori moartea lucrează în chip izbăvitor, eliberator, chiar și pentru manifestarea „jertfitoare” a egoismului nostru, dacă se poate spune așa ceva.
Cancerul, precum și orice altă boală asemănătoare, nu aduce numai moartea, ci înainte de ea premerg multe altele. Premerg durerea multă, lacrimile, mâhnirea, agonia, lupta lăuntrică cu disperarea și deznădejdea, împăcarea și acceptarea sfârșitului vieții pământești.
Așadar, chiar dacă poți primi moartea, omule păcătos, cine va primi însă cele amintite mai sus, care nu au limită de vreme? Cum va primi cineva mucenicia care sângerează și rănește sufletul și trupul? Numai unul sfânt sau unul nebun. Mai degrabă un nebun pentru Hristos, un crestin autentic și adevărat, care a stabilit ca rațiune a vieții sale cele mai presus de cuvânt, cele mai presus de fire, cele mai presus de înțelegere. Pentru că unul ca acesta nu nădăjduiește în veșnicia pe care o dăruiește Hristos, nu așteaptă în chip simplu învierea morților, ci el trăiește încă de acum și de aici Raiul, ca un alt înger trupesc și om ceresc.
Știți ce este cancerul pentru unul ca acesta? Floare bine mirositoare, care răspândește mireasma Cerului, revărsare de veșnicie, suflare de viață.
Dumnezeul meu, dăruiește putere și credință fiecăruia care se luptă zilnic pentru binele vieții și umple cu nădejde sufletele lor, că „Tu ești Viața și Învierea noastră”. (Papadopulos Theologos, biolog)
Sursa: http://www.marturieathonita.ro

[cristiboss56]

Faptul că fratele A. iarăşi a venit la voi şi vă necăjeşte mă face să vă compătimesc. Dar, pentru că toate ne vin din Iconomie (purtarea de grijă a lui Dumnezeu), trebuie ca toate acestea să le întoarcem spre folosul nostru. Ce folos ar avea ostaşul fără luptă? Unul ca acesta este neiscusit şi fără bărbăţie. Tot astfel, monahul nu-şi poate căli sufletul întru răbdare şi să fie încununat de începătorul nevoinţelor. Să nu te împuţinezi cu duhul şi să nu lâncezeşti în împotriviri, ci adresează-te Domnului cu rugăminte smerită şi crede că vei primi ajutor. Am nădejde că Dumnezeu nu te va lăsa să fii ispitit mai mult decât poţi duce, ci împreună cu aceasta va aduce şi izbăvire, ca să poţi purta. (Sfântul Cuvios Moisi de la Optina)

[cristiboss56]

[cristiboss56]

Câtă vreme există război şi există oştirile răului, câtă vreme începătoriile sunt netrupeşti, câtă vreme există stăpânitori ai lumii acesteia şi duhurile răutăţii, spune-mi, cum poţi să petreci bine, gustând din dulceţile vieţii, nepăsător la toate acestea? De ce eşti împrăştiat? Cum vom birui, dacă nu suntem înarmaţi?
Să-şi spună fiecare sieşi toate acestea, în fiece zi, ori de câte ori se mânie sau se lasă pradă dorinţelor materiale şi ori de câte ori va căuta viaţa deşartă, cea a desfătării trupului. Să asculte ce spune fericitul Pavel: „Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor întunericului...” (Efeseni 6, 12). Războiul acesta nevăzut este mult mai greu decât cel obişnuit, lupta e mult mai încrâncenată. Gândeşte-te numai de câtă vreme luptă diavolul, pentru cine se luptă şi păzeşte-te!


Sfântul Ioan Gură de Aur

[cristiboss56]

După săvârşirea cununiei, soţii trebuie să înceapă străduinţa lor de a se adapta diferenţelor care există între ei şi de a dezvolta viaţa lor comună, descoperind zonele în care există interese comune, precum şi zonele unde deosebirile îi pot îmbogăţi şi le pot da posibilitatea de a se cunoaşte şi de a se bucura de lucruri noi.
Vechiul Testament, recunoscând faptul că proaspeţii căsătoriţi trebuie să treacă printr-o perioadă de acomodare, enunţă: „Dacă cineva şi-a luat femeie de curând, să nu se ducă la război şi să nu i se pună nicio sarcină. Lasă-l să rămănă slobod. La casa sa timp de un an, să veselească pe femeia sa pe care a luat-o” (Deuteronom 24, 5). Rigiditatea generează greutăţi în căsătorie, în timp ce adaptabilitatea este o piatră de temelie sănătoasă a reuşitei vieţii conjugale. (...)
Capacitatea aceasta şi dorinţa de adaptare presupun, desigur, o maturitate şi o dezvoltare duhovnicească semnificativă a soţilor. Doar persoanele care au reuşit să-şi limiteze narcisismul şi egoismul şi să-şi dezvolte o sensibilitate faţă de nevoile celuilalt pot avea această capacitate a adaptării.


(Pr. Filoteu Faros, Pr. Stavros Kofinas, Căsnicia: dificultăţi şi soluţii, traducere din limba greacă de pr. Şerban Tica, Editura Sophia, Bucureşti, 2012, pp. 108-109)