Istorii cu talc

[cristiboss56]

– Ce formă vezi? – Hm….o lebădă, ba nu…se schimbă. Uite, acum devine o inimă.
Norii pufoși defilau încet, schimbându-și forma cu o repeziciune incredibilă.
– Este rândul tău. Spune-mi, ce formă are acest nor?
– Este… un înger. Da, se văd și aripile.

Fetița cu bujori în obrăjori, cade pe gânduri. Observând tăcerea ce s-a așternut, frățiorul întreabă în șoaptă, ca și când i-ar fi fost teamă că îl aude cineva.
– Ce s-a întâmplat?
– Crezi că acești nori au un mesaj pentru noi?
Băiatul se încruntă ușor, întrebarea punându-l în dificultate.
– Cred că totul depinde de tine. Dacă ești capabilă să vezi mesajul pe care norii ți-l trimit, atunci ei iți vor vorbi despre o taină. Dar, dacă rămâi doar la forma lor, ei vor tăcea.
Fetița zâmbește entuziasmată.
– O taină? Ce taină mi-ar putea spune norii?
– Nu știu….poate taina creației lor. Admiră-le forma și elucidează taina!
Se așterne o pauză liniștită, în care doar păsările voioase îndrăzneau să își exerseze cântul.
– Copii, veniți la masă!
O femeie gingașă îi privea cu iubire din pragul ușii. Ochii ei atât de blânzi erau de-a dreptul minunați, iar vocea caldă și nemuritoare te determina să îi dai slavă lui Dumnezeu pentru că a creat o făptură atât de minunată precum este mama. Imaginea ei continua să dăinuie peste ani, timpul cedând sub puterea iubirii și, deși lua cu sine totul, această imagine nu o putea smulge din sufletul băiatului care, acum, era un bărbat în toată firea.
Cuprins fiind de dorul copilăriei și de amintirile trecutului, bărbatul nu observase că soarele a dispărut, în locul său ivindu-se nori negri și amenințători.
Adesea, când privea norii cei repezi, își amintea de acea zi însorită și surâdea ușor. Venise timpul să plece…iar drumul pe care îl făcea urma să fie presărat de emoții, fiindcă era drumul ce ducea la casa părintească; Știa că nu îl va mai aștepta nimeni în pragul ușii, înveselindu-i inima cu acea privire nemuritoare. Știa că norii nu vor mai fi la fel, că iarba îl va primi ca pe un străin, iar păsările nu îl vor întâmpina bucuroase de o așteptată revedere. Știa toate acestea dar nu deznădăjduia, pentru că în fiecare părticică din acel loc era o parte din sufletul său.
Timpul trecea greu, dar pașii îl duceau tot mai aproape de casă. A ajuns și… Doamne, cât de tare îi tresălta inima! Totul era la fel: aceeași nori, aceleași păsări, aceeași iarbă, aceeași mireasmă atât de familiară și…minune! o imagine cunoscută îl surprinde. În apropierea casei, o fetiță cu bujori în obrăjori privea, cu o nevinovăție adorabilă, mersul norilor.
Bărbatul, cu lacrimi în ochi, se apropie ușor pentru a vedea mai bine imaginea atât de vie a surioarei sale. Prezența sa nu rămâne neobservată. Fetița, auzind pași în apropiere, se întoarce și, zărindu-l îl întreabă fără nicio teamă, arătând spre cer:
– Ce formă vedeți?
După ce face câțiva pași, apropiindu-se de fetiță, bărbatul ridică privirea și răspunde:
– Un zâmbet!
Fetița îl privește curioasă.
– Un zâmbet?
– Da, pentru că fiecare nor iți transmite un mesaj.
– Și ce mesaj v-a transmis acest nor în formă de zâmbet?
– Că Dumnezeu ne zâmbește în fiecare zi, doar că trebuie să privim mai des spre cer pentru a vedea acest zâmbet.

[cristiboss56]

Intr-un an s-a întâmplat a fi foamete mare. Pavel era un băiat foarte sărac şi s-a coborât de la munte, de unde locuia, în satul vecin, aşezat în vale. A bătut pe la uşile tuturor şi a cerut câte ceva de mâncare. Gheorghiţă, fiul unui ţăran avut, stătea în ogradă cu o bucată de pâine în mână. Pavel, văzându-l, îi zise: - Dă-mi şi mie o bucăţică, că mor de foame. Gheorghiţă i-a răspuns cu asprime:

- Lasă-mă în pace, că n-am pâine de dat! În anul următor, Gheorghiţă urcă pe munte ca să caute o capră rătăcită din turma tatălui său. Umblă mult până să o găsească.
Soarele era arzător, iar băiatul nu a dat de nici un izvor ca să-şi astâmpere setea care îl chinuia. Mergând încet, l-a zărit pe Pavel la umbra unui fag, cu un ulcior de apă lângă el şi păzind oile. Atunci îi zise:
- Dă-mi şi mie puţintică apă, că mor de sete. Pavel îi răspunse de îndată:
- Lasă-mă în pace, că n-am apă de dat! Gheorghiţă, cunoscându-şi greşeala, lăcrimând îşi ceru iertare. Pavel i-a dat ulciorul şi a zis:
- Pe mine nu mă lăsa inima să nu-ţi dau niţică apă, însă am vrut să vezi şi tu cât de cumplite sunt foamea şi setea. Iată, bea cât vrei şi să-ţi fie de bine.
Dacă de cel sărac nu te poţi milostivi, gândeşte-te că într-o zi poate şi tu vei sărăci.

[cristiboss56]

Ca şi două mii de ani în urmă, când fariseii cereau de la Hristos minuni, şi astăzi lumea este însetată de a vedea miracole sau cel puţin nişte senzaţii tari.
Cum am putea noi să lămurim altfel şederea noastră cu orele în faţa televizorului, aşteptând vreo senzaţie, ce ne-ar putea completa golul din sufletele nostre?

Este remarcabil, că oamenii sfinţi (Sfântul Grigorie Teologul) afirmau că credinţa generează minunea şi nicidecum invers.
…La un sihastru a venit odată un creştin şi i-a zis:
Am auzit că voi aici săvârşiţi minuni.
- Depinde cum înţelegi, – i-a răspuns stareţul, pentru tine este o minune când Dumnezeu îndeplineşte dorinţa cuiva, dar pentru mine – când oamenii îndeplinesc voinţa lui Dumnezeu

[cristiboss56]

Un tânăr dornic de aleasă învăţătură s-a dus odată la o mănăstire, să-i ceară sfat unui bătrân călugăr:
- Părinte, daţi-mi, vă rog, o carte din care să pot învăţa cel mai bine cum trebuie să fie un creştin; cum trebuie să gândească, ce trebuie să facă; o carte care să-mi explice toate aceste lucruri!
Călugărul i-a spus că are o asemenea carte în chilia sa şi s-a dus să o aducă, însă, după câteva clipe, s-a întors ţinând în mână o cruce pe care i-a întins-o tânăru*lui. Văzându-l mirat, i-a spus:
- Fiule, crucea este cea mai de seamă învăţătură pe care Dumnezeu i-a dat-o omului. Pentru noi, Mântuitorul S-a jertfit pe cruce, arătându-ne astfel ce înseam*nă să iubeşti, fiindcă a făcut acest lucru din dragoste pentru oameni. Crucea înseamnă tocmai calea pe care omul ajunge la iubire, adică la Dumnezeu. Cel ce ştie să-şi poarte crucea, poartă cu el, în acelaşi timp, harul şi iubirea Domnului. De aceea, crucea nu este o povară, ci o bucurie; când te dăruieşti celui drag, nu o faci cu tristeţe şi cu reţinere, ci cu bucurie şi entuziasm.- Crucea înseamnă, deci, curaj, răbdare, dar, mai ales, dragoste.
Doreai o carte pe care să o citeşti cu ochii şi a cărei învăţătură să îţi lumineze mintea. Iată, în schimb, crucea - o carte pe care o vei citi cu sufletul şi a cărei învăţătură îţi va lumina întreaga viaţă.”

[cristiboss56]

Doi îngeri călători s-au oprit să-și petreacă noaptea în casa unei familii înstărite. Familia a fost rea și a refuzat să-i lase să înnopteze în camera de oaspeți. În schimb, le-a oferit o cămăruță în subsol.
În timp ce își făceau paturile, îngerul cel bătrân a văzut o gaură în perete și a reparat-o imediat. Când îngerul cel tânăr l-a întrebat de ce, celălalt înger i-a răspuns: „Lucrurile nu sunt întotdeauna ce par a fi”.

În noaptea următoare îngerii au ajuns să se odihnească în casa unui om foarte sărac, dar foarte ospitalier, țăran ce locuia împreună cu soția lui.
După ce au împărțit cu ei puțina mâncare ce o aveau, i-au lăsat pe îngeri să doarmă în patul lor, unde se puteau odihni în voie. Când s-au trezit a doua zi, îngerii i-au găsit pe țăran și pe soția lui plângând. Singura lor vacă, al cărei lapte era singurul lor venit, murise pe câmp. Îngerul cel tânăr s-a înfuriat și l-a întrebat pe cel bătrân, cum se poate întâmpla un asemenea lucru?”. Prima familie avea tot și, totuși, ai ajutat-o”, a spus el. „A doua familie avea atât de puțin, dar era în stare să împartă totul, și tu i-ai lăsat vaca să moară?!”.
„Lucrurile nu sunt întotdeauna ce par a fi”, i-a răspuns îngerul cel bătrân”.
Când am stat în subsol, am observat că în gaura din perete era depozitat aur. De vreme ce stăpânul era obsedat de lăcomie și era incapabil să-și împartă bogăția cu altcineva, am astupat zidul ca să nu o mai găsească. Noaptea trecută, când am dormit în patul familiei de țărani, îngerul morții a venit după soția țăranului. Eu, însă, i-am dat, cu îngăduința lui Dumnezeu, în schimb, vaca”.
***
Lucrurile nu sunt întotdeauna ce par a fi. Uneori, chiar așa se întâmplă, când lucrurile nu se desfășoară așa cum ar trebui.
Dacă ai credință, e nevoie doar să crezi că orice întâmplare este întotdeauna în avantajul tău. S-ar putea să nu știi, să nu afli de ce anume te-a păzit Dumnezeu, omule.

[cristiboss56]

O dată au venit doi prieteni din Atena, tineri căsătoriți, și m-au întrebat dacă există monahi ca în Pateric și în Filocalie. Le-am spus că există și i-am dus la acest bătrân, monahul Iosif Cipriotul, care pe atunci avea o sută cinci ani. Era întins pe pat și rostea Rugăciunea lui Iisus cu metanierul.
– Gheronda, domnii sunt de la Atena și au venit să primească binecuvântarea Sfinției Tale.
L-au văzut că nu are dispoziție de discuție. După ce au mai spus două-trei cuvinte, le-am făcut semn să plecăm. Plecând, cei doi i-au spus starețului:
– Gheronda, avem multe probleme, de aceea vă rugăm să vă rugați pentru noi.
– Mă voi ruga, le-a răspuns bătrânul, dar ca să mă rog vreau bani.
Am intrat în pământ de rușine, m-am pierdut, nu știam ce să spun. Încercam să justific situația. Nu mă dumiream de ce a făcut aceasta. I-am dus la un om sfânt, iar el să ceară bani ca să se roage? El care nici nu știa bine valoarea banilor și nu le dădea nici o însemnătate? Oamenii au plecat, iar eu am rămas mâhnit.
A doua zi am mers din nou la bătrânul. De îndată ce m-a văzut, mi-a spus:
– Părinte Moisi, nu cumva am lucrat virtutea împreună? Să nu-mi aduci lume ca să mă cinstească. Am cerut de la Dumnezeu să mă cinstească în cealaltă viață, iar nu în aceasta mincinoasă.
Am rămas uimit. S-a făcut de rușine pe sine înaintea străinilor cerând bani, el care niciodată nu a avut și niciodată nu i-a iubit. Dar și pe mine m-a făcut de rușine. Cum să mai îndrăznesc să-i mai duc lume. Singur și-a stricat imaginea sa de mare ascet. Cine dintre noi mai face asta? Era smerit, mai presus de orice sminteală. Îl interesa numai ce spune Dumnezeu despre el, iar nu oamenii. Când am spus aceasta unor prieteni, au rămas fără grai.
Din Cartea „Tăcerea cea frumos grăitoare”

[cristiboss56]

Cu mult timp în urmă, a trăit un boier tare bun. Într-o zi, l-a chemat la el pe un țăran și i-a spus:
- Uite, omuleț, fiindcă știu că familia ta o duce destul de greu, vreau să te ajut. Îți dau de muncă și te plătesc foarte bine. Vrei să lucrezi pentru mine?
- Sigur, boierule - a răspuns omul bucuros - ce trebuie să fac ?
- Să-mi construiești o casă, la marginea pădurii.
Țăranul a plecat bucuros și, chiar din acea zi, s-a apucat de treabă. Boierul îi dădea bani pentru tot ce trebuia să cumpere. Însă omul ce și-a spus ? "E, și așa nu mă vede, ce-ar fi să-l înșel ?!"
Și, în loc să facă totul așa cum ar fi trebuit, a început să cumpere lucruri ieftine și proaste și să cheltuiască banii ce îi rămâneau. Când a terminat, casa arăta tare frumos pe dinafară, dar țăranul știa că n-o făcuse bine și că, destul de repede, ea se va strica.
Când i-a arătat casa boierului, acesta i-a spus:
- Fiindcă știu că tu și familia ta locuiți într-o cocioabă mică, îți fac cadou această casă. De-aia te-am lăsat pe tine să o construiești și ți-am spus acum, la sfârșit, tocmai pentru ca bucuria voastră să fie mai mare.
Acum și-a dat seama omul de greșeala sa. A vrut sa-l însele pe altul și, de fapt, singur s-a înșelat. Dacă ar fi fost cinstit și și-ar fi văzut de treabă, și-ar fi făcut un bine lui și familiei sale. Acum, însă, părerile de rău nu mai puteau îndrepta nimic. În sinea lui, omul s-a jurat să nu mai înșele niciodată pe nimeni.
După cum ne purtam noi cu aproapele, așa se va purta Dumnezeu cu noi.