Cuvant pentru suflet !

[cristiboss56]

Hristos a înviat! Unde ţi-e, moarte, boldul? Unde ţi-e, iadule, biruinţa?

Veniţi, oameni, să-i cântăm şi să ne închinăm lui Hristos, să slăvim învierea Lui din morţi!

Astăzi este mântuirea lumii: nimicitu-s-a şi s-a biruit vrăjmaşul cel temut şi neînfrânt până acum al neamului omenesc şi al întregii lumi – moartea. Omul a fost zidit nemuritor, dar păcatul l-a lovit cu moarte.

Mulţi oameni trăiau la începutul lumii cu sutele de ani, dar şi lor le venea sfârşitul. Erau bărbaţi puternici, care-şi învingeau toţi duşmanii, care supuneau ţări şi popoare, dar nici unul dintre ei nu a reuşit să biruie moartea.

Alţii, prin înţelepciunea lor, se ridicau deasupra tuturor, se îmbogăţeau de cunoştinţe, descopereau tainele naturii, dar nimeni dintre ei nu a reuşit să omoare moartea. Chiar şi drepţii, cu întristare, se coborau cu sufletele în iad, simţind că totul în viaţă e deşertăciune şi chin sufletesc, care se prelungeşte până la moarte.

Dar astăzi moartea a fost biruită. Căci Hristos a înviat. S-a ridicat Hristos, primul dintre cei înviaţi. Nu pentru Sine a gustat moarte şi a înviat Hristos, Fiul Dumnezeului veşnic viu ci, ca să biruie moartea în El însuşi, iar nouă, oamenilor, să ne deschidă porţile vieţii veşnice, El a primit moartea şi îngroparea şi, înviind din morţi, a devenit biruitorul morţii.

Singur înviindu-Se pe Sine cu puterea Sa dumnezeiască, El le dăruieşte tuturor celor ce merg către El şi în urma Lui viaţa veşnică şi nemurirea. El îi hrăneşte pe credincioşii Săi cu Trupul şi Sângele Său cel înviat, turnând în ei şuvoiul vieţii. El ne conduce spre viaţa plină de bucurie, spre raiul cel nou, plin de dumnezeiasca Lui slavă.

Asemeni lui Hristos, Care doar pentru scurtă vreme a gustat moartea, mor şi astăzi oamenii, ca să învie din morţi şi să fie împreună cu El în împărăţia Lui.

Astăzi e ziua învierii. Cu bucurie să o prăznuim, oameni buni!

Se veselesc şi cei trecuţi în lumea cealaltă, părinţii şi fraţii noştri, văzând lumina învierii şi pregustându-şi propria înviere, când se vor sătura şi mai mult de slavă dumnezeiască. Bucuraţi-vă, toţi cei bolnavi, cei întristaţi şi suferinzi. Va veni şi pentru voi vremea unei vieţi pline de bucurie. Prăznuiţi, veseliţi-vă toţi oamenii, bătrâni şi tineri, bogaţi şi săraci, puternici şi neputincioşi, cei ce munciţi şi cei ce nu vă găsiţi de lucru, locuitori în oraşe, în sate şi în pustii, călători şi întemniţaţi! Toţi să ne bucurăm acum! Sărbătorim omorârea morţii, a iadului nimicire, începutul unei vieţi noi. Hristos a înviat din morţi, cu moartea pre moarte călcând şi celor din mormânturi viaţă dăruindu-le. Hristos a înviat!

[cristiboss56]

Frumusețea este o stare firească a lucrurilor. Cu cît lucrurile sînt mai în armonie și mai aproape de ceea ce trebuie să fie, cu atît ele sînt mai frumoase. Frumusețea este strîns legată de veșnicie: lucrurile trainice ne par mai frumoase, cum ar fi cerul, jocul stelelor, munții sau apele. Nimic din ceea ce este inventat nu poate fi numit frumos. O bucată simplă de lemn, o piatră sau lutul ars întrec în frumusețe orice aliaj făcut de om pentru a-și împodobi viața. Pigmenții naturali pe care îi obțineau artiștii de odinioară din pămînt, din pietre sau din fierberea plantelor sînt frumoși în sine, de aceea orice amestec de culori era armonios, iar preocuparea pentru legile armonice pe care o au școlile moderne de pictură era improprie: armonia se conținea chiar în materialele folosite. Menirea artistului este de a pătrunde frumusețea inițială a materiei cu care lucrează pentru a se întipări pe sine în legea veșnică a frumuseții lăsată de Dumnezeu.
Nu este pe pămînt frumusețe mai răpitoare decît cea a omului. Chipurile frumoase înfloresc, se coc și se ofilesc pentru ca, pînă la urmă, să se pogoare în pămînt și să putrezească. Totuși pentru o clipă, căci atît durează tinerețea raportată la veșnicie, frumusețea cea dintîi copleșește făptura și, oricine are ochi să privească, vede taina veșniciei pe chipurile noastre. Altminteri, nu este cu putință a ne închipui un lucru mai zadarnic decît acela de a crea Cineva o frumusețe atît de mare cum este cea a omului doar pentru o strălucire de cîțiva ani, ca mai apoi să o întoarcă în pămînt.
Această descoperire a frumuseții inițiale o cîntă Biserica în slujba Învierii, vorbind parcă cu cuvintele mortului: “Chipul slavei Tale celei negraite sînt, deși port ranele păcatelor… Cela ce cu mîna dintru neființă m-ai zidit și cu chipul Tău cel dumnezeiesc m-ai cinstit; iar pentru călcarea poruncii iarăși m-ai întors în pămînt, din care am fost luat; la Cel după-asemănare mă ridică, cu frumusețea cea dintîi iarăși împodobindu-mă” (Binecuvîntările Invierii, glasul 5).
Este atîta frumusețe în tot ce există, încît nu ajung zilele omului pentru a se bucura de ea. Pînă și legumele și fructele pe care le mîncăm sînt frumoase sau înfloresc frumos. De aceea, a face lucruri urîte: a picta urît, a scrie urît, a cînta urît este o erezie. Păstrați-vă în frumusețe, ca să fiți mai aproape de Dumnezeu.

Savatie Baștovoi

[cristiboss56]

Pentru noi, creştinii, viaţa aceasta pe pământ este o şcoală, în care învăţăm cum să ne asigurăm nemurirea şi viaţa veşnică. Căci ce folos avem de la viaţa aceasta, dacă prin ea nu o putem dobândi pe cea veşnică? Dar, ca să învie împreună cu Hristos, omul trebuie mai întâi să moară împreună cu El şi să trăiască viaţa lui Hristos, ca şi cum ar fi viaţa lui proprie. Dacă va face aceasta, atunci în ziua învierii va putea spune, împreună cu Sfântul Grigorie Teologul: €žIeri m-am răstignit cu Hristos, astăzi sunt slăvit împreună cu El, ieri am murit împreună cu El, astăzi înviem împreună cu El.
Oamenii L-au condamnat pe Dumnezeu la moarte, Dumnezeu, însă, prin învierea Lui, îi „condamnă” pe oameni la nemurire, în locul loviturilor pe care I le-au dat oamenii, El îi îmbrăţişează; în locul ocărilor, El le împărtăşeşte binecuvântări; în locul morţii, El le dă nemurirea. Nicicând oamenii n-au arătat ură faţă de Dumnezeu ca atunci când L-au răstignit, şi niciodată Dumnezeu n-a arătat iubire faţă de oameni ca atunci când a înviat. Oamenii au vrut să-L facă pe Dumnezeu muritor, El însă, prin învierea Lui, i-a făcut pe oameni nemuritori.
(Sfântul Iustin Popovici)

[cristiboss56]

Odată, un copil care era în braţele tatălui său, fiind în biserică, a strigat tare spre uimirea tuturor când a ieşit preotul îmbrăcat în veşminte din Altar: „Tată, uite un Doamne-Doamne viu!” (adică nu ca cei de pe fresca pereţilor bisericii). Inima curată, nevinovată, a acelui copil a arătat simplu, dar tare, că Dumnezeu care ne iubeşte ca pe lumina ochilor, ne cercetează peste tot, ne caută peste tot.
Dragii mei, câţi îngeri ne roagă, şi chiar îngerul nostru păzitor ne roagă: „Închină-te, măi frate, şi tu!”
Arhimandrit Arsenie Papacioc

[cristiboss56]

Asupra noastră vin tot felul de energii – pozitive, negative, de tristețe, energii tragice, energii ale plăcerii, energii nobile –, dar nu rămânem la acest nivel al sentimentelor, ci exploatăm energia pe care ele o aduc. Luăm energia și îndreptăm gândul spre Dumnezeu, potrivit nevoilor noastre și ne rugăm.
Vă voi da un exemplu. Eram în Cipru și prietenii meu urmau să vină să mă ia de la mama de-acasă ca să mergem în alt sat, pentru Liturghie. Aranjasem să vină să mă ia de la ora șase; Liturghia trebuia să înceapă la șapte și din Nicosia până în sat era o oră de drum. Eram foarte ocupat în Cipru, pentru că mulți preoți mă chemau să vorbesc în parohiile lor, la televiziune, la radio, așa că eram cu totul obosit și secătuit.
Mă culcasem târziu și mă sculasem pe la patru, ca să mă pregătesc pentru Liturghie, dar nu mă puteam ruga. Inima mi-era sfâșiată în bucăți; chiar nu voia să-mi facă ascultare. Mi-am spus: „Nu am energie, nu am putere să mă rog; mă voi duce să-mi spăl rufele”. Aveam câteva tricouri de spălat, pentru că transpir mult noaptea. „Poate asta mă va înviora puțin, iar apoi voi încerca din nou să mă rog”.
M-am dus în baie timp de o jumătate de oră și am terminat de spălat. La patru și jumătate am ieșit și am auzit un șușotit. Ușa era întredeschisă și am zărit-o pe mama, care nu putea umbla, în pat. Făcea mici închinăciuni în pat și se ruga, și la fiecare rugăciune spunea: „Toată lumea și copiii mei”.
Făcea aceasta cu atâta râvnă și m-am simțit atât de rușinat, încât inima mi s-a vindecat și timp de o oră și jumătate m-am rugat și eu. M-am pregătit pentru Liturghie și a fost una dintre cele mai bune Liturghii pe care le-am avut. În dimineața aceea, bătrâna mea mamă m-a rușinat.
Arhimandritul Zaharia

[cristiboss56]

Zilele de sfârşit ale Mântuitorului aşa ni se înfăţişează, ca o linie sinusoidală care începe în punctul superior al Duminicii Floriilor când e aclamat cu osanale şi numit împărat şi Fiu al lui David; punctul următor e al înfrângerii din vinerea îngrozitoarei răstigniri; îi succede un nou punct superior, maxim: al Învierii! Şi el urmat de momentul chenozei probatorii în Duminica Tomei (Iisus trebuie să-şi dovedească dumnezeirea chiar ucenicilor Săi), după care vine momentul atotintegrator al Înălţării care pune capăt liniei sinusoidale şi mişcării pendulate.
Ateii şi criticii creştinismului se folosesc de episodul Tomei şi al celorlalţi pentru a pune în faţa creştinilor ceea ce ei numesc „criza de credinţă”. Nu vedeţi, argumentează ei, până şi ucenicii s-au îndoit şi n-au crezut. Cu atât mai vârtos vă putem bănui pe voi toţi că nu sunteţi de bună credinţă, că vă prefaceţi. Şi amintesc şi paradoxala frază a tatălui copilului demonizat: „Cred Doamne, ajută necredinţei mele” (Marcu 9, 24), expresie şi ea – zic aceiaşi – a unei credinţe ambigue.
Li se poate răspunde: evangheliştii – cinstiţi şi realişti, nefăţarnici – n-au falsificat adevărul, nu au ţinut să-l camufleze: au înregistrat momentul de îndoială omenească (şi explicabilă) şi l-au menţionat fără şovăială ori grabă. Dar au consemnat şi declaraţia aceluiaşi Toma: Domnul meu şi Dumnezeul meu! care pune lămurit capăt crizei. Criza e acum depăşită, vremelnica necredinţă risipită. Scurta şi absoluta exclamare a fostului „necredincios” anihilează tot ce a precedat-o.
Aşa şi noi toţi – care credem şi-L mărturisim pe Hristos a fi Domn şi Dumnezeu (Dominus et Deus vor spune romanii despre împăraţii lor de la Aurelian încoace, folosindu-se de sintagma apostolului) – Să-L rugăm să se întoarcă cu îndurare spre noi în această zi, numită Duminica Tomei, când ieşim de sub vraja zilelor pascale şi de sub scutul Săptămânii Luminate şi reintrăm în fruntariile minţii omeneşti şi ale vieţii pământeşti. Întru aceasta să ne dovedim creştini, păstrând viu în noi, în tot cursul anului, duhul credinţei în Învierea Domnului pentru ca neîncetat, pas cu pas, să ne însoţească, să ne ocrotească, să ne călăuzească şi să ne întărească. Dacă, spre a nu fi socotiţi lipsiţi de modestie şi discreţie, nu putem rosti zilnic, ca Sfântul Serafim de Sarov, „Hristos a Înviat!”, să repetăm tot atât de stăruitor exclamaţia aceasta în sinea noastră, ca pe o variantă a rugăciunii inimii.
Nicolae Steinhardt

[cristiboss56]

Astăzi femeile nu mai au răbdare să-i înveţe iubirea pe bărbaţi. Rânduiala de la Dumnezeu este că bărbatul trebuie să iubească femeia şi femeia să-i răspundă bărbatului la iubire. În deznădejdea trăită astăzi de fete că sunt tot mai puţini băieţi disponibili (fie că aleg să facă familii între ei, fie că au studii de făcut), fiind cumva în criză, pentru că în istoria omenirii au fost întotdeauna mai multe fete decât băieţi, fetele au o frică necreştină de a rămâne nemăritate. Este necreştină, pentru că femeia creştină nu se teme; ea ştie că este aici ca să se sfinţească, să intre în viaţa veşnică şi să se bucure de bucuria veşnică. Ştie că viaţa însăşi e bucurie, nu ceea ce facem. Putem să fim bucuroşi curăţând cartofi şi nefericiţi zburând cu avionul, pentru că fericirea nu e în avion.
Femeile deci nu mai au răbdare să-i aştepte pe bărbaţi să iubească. La primul semn de iubire, femeia răspunde cu toată iubirea şi nu-şi dă seama că nu e iubire ceea ce oferă. Bărbatul când porneşte spre iubire, mai ales în zilele noastre, pentru că asta oferă societatea, el înţelege sex. Şi el o doreşte, acesta e un lucru pe care l-a învăţat de când era la grădiniţă, iar dacă s-a mai uitat şi la filme şi la nu ştiu ce poze, el se zvârcoleşte. Sunt copii de 12-13 ani care îmi scriu şi mă întreabă ce să facă să scape de păcatul desfrânării; eu am crezut că visez: „Da’ cu cine desfrânezi, mamă?“ „Cu femeile pe care le văd pe stradă.“ Vă daţi seama că desfrâna în capul lui… Este o lume în care copiii sunt asaltaţi cu aceste lucruri. Şi atunci tu, când îl vezi că îţi zâmbeşte, crezi că îţi zâmbeşte ţie şi el de fapt are un scenariu, nu de tele-novele cum ai tu, ci de tele-porcării. Şi tu zici „Vai ce frumos se uită la mine!“, dar nu se uită la tine, maică! El are o idee fixă şi ai să vezi că pe urmă nici nu te mai vede.
Confundarea poftei cu dragostea este prima capcană pentru viitoare familie. Şi fata neinstruită de părinţi, de şcoală, de Biserică (pentru că ne e frică să vorbim despre lucrurile acestea), crede că e iubită şi dorită. Şi atunci el îi oferă o îmbrăţişare şi ea îi oferă tot: „M-am dăruit, pentru că îl iubesc!“ „Pe cine iubeşti, cui te-ai dăruit?“ „A zis că-l cheamă Cătălin“ „I-ai cerut buletinul? Dacă nu-l cheamă Cătălin?“ Şi vine după o vreme: „Maică, am aflat că nu-l cheamă Cătălin!“. Nici n-a ştiut pe cine să dea în judecată pentru paternitate… De unde vin acestea? De la neîncreştinarea copiilor. Părinţii nu şi-au crescut copiii în duh creştin, în duhul de a fi cu Hristos şi de a crede că Hristos ne dă toate, pentru că ne-a zis: „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi toate celelalte se vor adăuga vouă.” Dacă bărbatul totuşi iubeşte, şi i se oferă acest plus, acest total, dintr-o dată, iubirea lui se stinge. Pentru că el nu are timp să descopere persoana, va fi absorbit de dorinţa trupească, de plăcerea trupească, şi nu va avea timp să vadă frumuseţea femeii, delicateţea ei, nu va avea timp s-o cunoască. Or această atracţie a trupurilor, dacă nu e hrănită de rugăciune şi nu e hrănită de Duhul Sfânt prin harul Cununiei, trece! E prima care trece. Mai întâi trece atracţia trupească, apoi trec sentimentele, şi apoi mai rămân câteva valori în comun, dacă sunt. Dar dacă descoperim că aveam valori diferite… Îmi spunea cineva: „Maică, mă plictisesc când ascultă manele!” „Măi, da’ unde erai când te-ai măritat cu el?”. Zice: „N-asculta atunci!” „Da ce făcea?” „Mă pupa!” „Ei acum, că i-a trecut pupatul, s-a întors la manele, ce să facă, dacă cu asta îşi hrănea sufleţelul?”. Avem deci nevoie de o probă a timpului înainte de căsătorie, o probă în curăţie, în cuminţenie, în care să vedem ce ne place, ce vom face când această furtună a dorinţelor se va aşeza în cuminţenia căsniciei. Deci fata trebuie să îl ţină pe băiat la distanţă şi în felul acesta băiatul o vede. De aproape nu se vede, se simte. Se simt numai fiorii. Cu cât te dai mai departe cu atât de vezi mai bine. Şi atunci îl descoperim pe celălalt.
Maica Siluana