Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

SMERENIA :
Numai întru smerenie le înveți pe cele cerești și înalte. Fără smerenie, oricât ai citi, nu înveți nimic. Și porunca lui Dumnezeu, care este viața veșnică, o vei învăța cu smerenie.
Arhimandrit Emilianos Simonopetritul

[cristiboss56]

Nu poate înţelege şi nici practica iertarea cel stăpânit de îndreptăţirea de sine. Acela va fi permanent blocat în argumentele care-i justifică atitudinea sa faţă de ceilalți. Cine este obsedat de dreptate nu poate ierta, pentru că nici nu poate iubi. Acela percepe viaţa la schimb, mercantil: aşteaptă mereu să primească atât cât dă. Omul smerit, despre care am mai vorbit în dialogurile noastre, omul care-şi vede întâi de toate propriile neputințe şi este preocupat să nu greşească semenilor, acela va fi dispus să ierte la nesfârşit.


Pr. prof. dr. Constantin Coman

[cristiboss56]

Eu cred că deznădejdea este cea mai mare putere și forță în stare să ne răscolească sufletul, în stare să ne scoată la iveală până și cele mai ascunse subțirimi ale sufletului nostru.
Și acesta este un bun început, pentru că începutul și pricina căderii lui Adam a fost uitarea. El a uitat cine este, iar atunci diavolul l-a ispitit și i-a propus o nouă condiție pe care ar putea să și-o însușească.Deznădejdea ne readuce aminte cine suntem noi, ne readuce aminte că noi suntem, întâi de toate, muritori. Omul are, firesc, în sine, chemarea de a stăpâni, pentru că Dumnezeu l-a făcut stăpânitor peste lumea întreagă, nu numai peste cea pe care călcăm noi, ci și peste cea cerească.
Așadar, atunci când omul chemat firesc spre stăpânire, spre o bună stăpânire, împreună-stăpânire cu Dumnezeu, își descoperă, contrar așteptărilor sale din tinerețe, înfrângerea sa totală în fața vieții, atunci el deznădăjduiește.


Ieromonah Savatie Baștovoi

[cristiboss56]

Rugăciunea ne învață cum este Dumnezeu. De pildă, Împărate Ceresc ni-L descoperă pe Dumnezeu prezent aici: Care pretutindenea ești și pe toate le împlinești. Ești aici, și în mine, și pentru mine și cu mine. Iartă-mă, curățește-mă, sălășluiește întru mine!
Când Îl chem așa, sigur mi se liniștesc gândurile. Însă să le rostim din toată inima, știind că astea nu sunt cuvinte deșarte! Fiindcă cel care nu crede și le rostește, acela grăiește în deșert. Și acela ia numele Domnului în deșert, ispitește pe Dumnezeul său și, în loc de milă, se osândește pe sine, săracul. Prin cuvinte sfinte se osândește.
Nu vă mirați că mulți dintre creștini sunt iritați, se tulbură. Unul ca acesta s-a rugat și iese mai tulburat decât mai înainte. Probabil că a făcut-o în tulburare, a ispitit, n-a rostit cuvintele din toată inima, cu nădejde, cu dragoste și și-a adunat osândă.
Asta zic, trezvia vine din gândul că Dumnezeu este aici și pretutindenea, că ne ascultă, că ne aude. El ne-a poruncit să ne rugăm. Nu de la noi facem gândul ăsta.
Ieromonah Savatie Baștovoi

[cristiboss56]

De unde provin fricile copiilor?
De cele mai multe ori, acestea au cauze fireşti, de aceea trebuie discutate cu psihologul sau pediatrul. Uneori, însă, se întâmplă ca cei mici să simtă o greutate duhovnicească dintr-un anumit mediu şi de aceea să se simtă rău. Aceasta se explică prin faptul că cei mici sunt mai sensibili decât noi la lumea duhovnicească, iar lucrurile faţă de care cei maturi nu mai simt nimic sunt resimţite de copii ca o putere reală, inclusiv una rea, demonică.
Putem presupune, având în vedere cele spuse mai înainte, că un copil se îmbolnăveşte atunci când se află alături de oameni păcătoşi. Cei maturi nu simt în acest caz nici o problemă, dar copiii nu se simt bine deloc. Sau atunci când copilul nu vrea să se apropie de vreo rudă sau un prieten al familiei, care vrea să se împrietenească cu cel mic. Cu timpul, putem afla că omul acela nu avea viaţa atât de simplă şi bună cum ni se părea. Copiii se mai feresc adesea de membrii minorităţilor sexuale, deşi nu ştiu ce înseamnă acestea. Cu alte cuvinte, există ceva la nivelul firii ce îi impulsionează pe copii să nu suporte un astfel de păcat.
(Preot Maxim Kozlov, Familia - ultimul bastion: răspunsuri la întrebări ale tinerilor, traducere din limba rusă de Eugeniu Rogoti, Editura Sophia, București, 2009, pp. 314-315)

[cristiboss56]

Nişte părinţi şi-au adus fiul îndrăcit la Sfântul Partenie al Lampsacului. De obicei, Sfântul, cu harul lui Dumnezeu, le ajuta celor nefericiţi fară să se lase rugat. De data aceasta însă, el s-a arătat nemulţumit. Căzând la picioarele omului lui Dumnezeu, părinţii îl rugau cu lacrimi să le scape fiul de boală. Nevoitorul a răspuns: „Fiul vostru nu este vrednic de vindecare, fiindcă duhul-chinuitor i-a fost dat ca pedeapsă pentru că este aproape ucigaş de tată”. Părinţii s-au îngrozit, iar Sfântul a lămurit: „Fiul vostru vă jignea deseori?”. „Da”, a răspuns cu durere tatăl. „V-aţi rugat, în amărăciunea voastră, ca Domnul să-l pedepsească?”. „Da, am păcătuit înaintea Domnului”, au recunoscut suspinând părinţii. Atunci, Sfântul a răspuns: „N-are decât să sufere, fiindcă şi-a meritat pedeapsa”. Însă părinţii cei iubitori, neputând îndura gândul acesta, nu încetau să verse lacrimi şi să-l roage pe făcătorul de minuni. Mişcat de rugăminţile lor fierbinţi, acesta a cerut de la Dumnezeu iertare pentru tânăr, l-a binecuvântat şi, rugându-se, l-a tămăduit.
Aşadar, să fim mai prevăzători când cerem ceva de la Dumnezeu! Binecuvântaţi pe cei ce vă prigonesc... şi nu blestemaţi... „Nu vă răzbunaţi singuri”, învaţă Apostolul Pavel, ci „lăsaţi loc mâniei lui Dumnezeu... Dacă vrăjmaşul tău este flămând, dă-i de mâncare; dacă este însetat, dă-i să bea... Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul cu binele” (Romani 12,14 şi 19-21).
(K. V. Zorin, Păcatele părinţilor şi bolile copiilor, traducere din limba rusă de Adrian şi Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, Bucureşti, 2007, pp. 30-31)

[cristiboss56]

Cum s-a ajuns la învârtoşarea inimii? Prin aceea că nu ne interesează, că ne interesează altceva, că atunci când ne rugăm ne vin în minte tot felul de lucruri străine de rugăciune. De fapt, e o lucrare a minţii aceasta că poţi să faci mai multe lucruri deodată, că nu eşti absorbit de cuvintele rugăciunii, că poţi să te mai gândeşti şi la altceva. Gândiţi-vă, de pildă, la un şofer care conduce o maşină, dacă ar fi atât de concentrat la: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul de n-ar mai vedea nimic, apoi s-ar izbi într-un stâlp sau s-ar ciocni cu altă maşină. E un dar de la Dumnezeu faptul acesta că mintea nu stă la un singur gând. Însă, omul cu cât se îmbunătăţeşte, măcar la rugăciune, în retragere (deci nu în maşină sau în lume), trebuie să-şi simplifice cumva izvoarele şi dinăuntru şi din afară, pentru că noi suntem asaltaţi şi dinăuntru de ceea ce am depozitat în suflet – gândiţi-vă, cei care v-aţi uitat la necuviinţe, la filme necuviincioase, cu ele te întâlneşti când te rogi, în loc să-ţi vină în minte Dumnezeu în lumina de pe Tabor, îţi vin în minte spurcăciunile întunecate de la televizor.
Arhimandrit Teofil Părăian